Sensul parabolelor și calea către inimă (II)

Citiți prima parte a articolului

Din nou ne aflăm împreună cu Elena Murariu pe scara înţelesurilor iconico-teologice prin care putem urca spre Împărăţia lui Dumnezeu. Este minunat modul în care icoana ne dezvăluie, dintr-o privire, înţelesuri despre care se scriu cărţi întregi. Acum, Parabola grăuntelui de muştar ne descoperă că, de fapt, Evanghelia nu este altceva decât chemarea lui Hristos către întreaga omenire, invitaţia pe care ne-o face la masa Sa cea împărătească. Iar Elena Murariu, ca o adevărată călăuză, îşi îndeplineşte menirea de a ne arăta calea prin icoană, îndemnându-ne la împărtăşirea din Cuvântul lui Dumnezeu, spunându-ne parcă: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, Psalmul 33:8. (V.G.)

– Elena Murariu, ne-ai vorbit despre începuturile proiectului Parabolele Mântuitorului, finalizat într-o minunată carte în care Părintele Michel Quenot semnează textele, iar tu, icoanele. Până la urmă, experienţa iconografiei este o experienţă teologică, şi e firesc să fie aşa. Dacă nu intri pe logica urcuşului către Dumnezeu prin toate aceste icoane, eşti departe de sensul lor real. Care este modalitatea prin care crezi că o icoană reuşeşte să „vorbească”, să miște, să-l înveţe pe privitor sensul teologic?

– Ca să te mişte icoana, este necesar să fii în apropierea ei. Şi, mai ales, este necesar să ai o căutare. Fără o căutare spirituală nu cred că te va mişca. Şi este extraordinar că Părintele Michel Quenot a ajuns la Ortodoxie privind icoanele. Așa s-a convertit: admirând icoanele! Totul a pornit de la frumuseţe, de la frumuseţea negrăită, frumuseţea de neînţeles. Ceea ce înseamnă că „frumusețea aceasta care va mântui lumea” poate realmente să mişte suflete.

Iar eu, care eram un tânăr pictor laic, privind picturile din biserici ‒ și slavă lui Dumnezeu că am lucrat la restaurare pe capodopere: Voroneț, Sfântul Nicolae Domnesc, Humor, Bolnița Bistriței, unde atât partea estetică, cât şi partea teologică sunt desăvârşite ‒, deci şi în cazul meu, zăbovirea pe o imagine care izvorăşte dintr-o tradiţie curată, nealterată, a născut şi în mine aceeaşi dorinţă de-a mă cunoaşte. Pentru că icoana la asta te trimite: să te cunoști pe tine însuți, să te descoperi, să-ți vezi limitele și căderile, să înveți să ceri ajutorul sfinților, să-ți pui întrebările esențiale: „Dar de ce-mi place? Ce mă atrage acolo? De unde vine această frumusețe?”. De ce mă atrăgea pe mine acel registru al Fiului risipitor de pe fațada bisericii de la Humor? Acea poveste mie-mi vorbea ‒ o dată prin povestea însăşi, evident, și în acelaşi timp, prin frumuseţea reprezentării.

Consider că icoanele în general, dar mai ales acest tip de imagine pe care l-am folosit în carte te pot apropia de cele duhovniceşti, pentru că, în acest caz, eşti ajutat. Cartea aceasta este ca un fel de manual, are o componentă didactică foarte importantă: pe cei cu „dinți de lapte” îi ia de mânuţă și le arată calea, iar pe cei care se hrănesc cu „hrană tare” îi provoacă la aprofundarea căii întru Hristos. Pentru că mai întâi Părintele Michel Quenot îţi tâlcuieşte parabola, apoi îţi tâlcuieşte şi imaginea. Avem așadar două cateheze, una în cuvinte, alta în imagini, și înțelesul pătrunde în tine şi prin cuvânt, şi prin imagine. Iar faptul că Părintele Quenot descrie fiecare imagine cred că îl ajută pe privitor – şi pe cel iniţiat, dar şi pe cel mai puţin iniţiat – să pătrundă sensurile şi, furat de frumuseţea estetică revelatoare, să înţeleagă că toate elementele dintr-o icoană sunt puse acolo cu un rost. Iar rostul acesta se cere descoperit.

Tâlcuirea Parabolei grăuntelui de muştar

Și pot să vă arăt aspectul acesta la Parabola grăuntelui de muştar cf. Matei 13:31-32. Vedem aici Împărăţia reprezentată ca un copac uriaş, care porneşte de la o mică sămânţă: sămânţa grăuntelui de muştar. La vremea Mântuitorului, dacă voiai să spui că un lucru este foarte mic, spuneai că e cât un grăunte de muștar ‒ cum am zice noi astăzi: cât gămălia acului. Dacă voiai să amintești de un copac mare, te puteai referi la un cedru din Liban. De altfel, în Vechiul Testament, Împărăția este comparată cu un cedru al Libanului. Aici sunt niște paradoxuri: din ceva foarte mic va crește ceva foarte mare, din ceva umil va crește ceva grandios. Și apoi, dintr-o sămânță de muștar nici nu putea crește un pom, muștarul fiind o plantă care, în cele mai spectaculoase cazuri, se înălța la câțiva metri! Deci nu este vorba de un copac de muştar, e vorba de cu totul şi cu totul altceva. E vorba despre Împărăţia care creşte.

Vedeţi, în mijlocul copacului este o spirală din frunze de acant, care arată că el este într-o continuă expansiune. Aceste frunze de acant în Creștinism sunt simbol al Învierii. În „cuiburile” din pom îi vedem reprezentați pe cei doisprezece apostoli, ţinând în mâini evanghelii. Aureolele lor seamănă cu niște fructe, pentru că ei sunt roada duhovnicească a acestui arbore uriaș care, în două mii de ani, și-a întins ramurile pe tot Pământul. În afară de aureolele Apostolilor vedem că mai sunt şi alte aureole, fructele mai mici. Acestea îi reprezintă pe ceilalți șaptezeci de apostoli, pe episcopi, pe toți creștinii ce au crescut din pomul care Îl are la bază pe Iisus Hristos. Este foarte greu de vorbit despre aceste aspecte; dar prin imagine putem să mai intuim câte ceva.

Iar dacă ne uităm în partea de jos a imaginii, vedem două grupuri de oameni care privesc în sus, spre coroana pomului, aspiră la Împărăţie. Parcă ar vrea și ei să urce în acest Pom al Vieții. Și vedem că tulpina pomului, prin ramurile orizontale, este totodată scară și cruce. Sunt aici nişte trepte, ceea ce înseamnă că este nevoie de un efort pentru a ajunge la desăvârşire, este nevoie de jertfă. Şi vedeți și atitudinea celor care aspiră la Împărăție: unii sunt cu picioarele pe pământ, pentru că încă au dubii, nu ştiu ce să facă, pe când alții sunt pe vârfuri, aproape că se desprind, în dorinţa de a urca pe această scară, de a-şi pune serios problemele duhovniceşti.

– Şi sămânţa este mormântul lui Hristos.

– Sămânţa este, de fapt, Cuvântul! Aici este ceva foarte interesant, pentru că nu-mi aparţine decât parţial această tâlcuire. Forma copacului, forma frunzei, spirala centrală, atitudinile grupurilor de oameni, metafora cu aureolele-fructe ‒ acestea-mi aparţin. Dar am preluat din erminia lui Dionisie din Furna ideea că sămânţa de muştar este, de fapt, cuvântul crescut din gura Mântuitorului. Iar ideea aceasta cu Iisus Hristos așezat în mormânt face trimitere la un text din Ioan: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”, Ioan 12:24. De aceea Îl vedem reprezentat pe Hristos în mormânt, cu rădăcina pomului ce reprezintă Împărăția ieșind din gura sa și cu „roadă multă” pe crengi.

În același timp, putem să facem o paralelă între acest pom din Parabola grăuntelui de muștar și Arborele lui Iesei, reprezentat în nordul Moldovei pe iconostase. Vedem acolo cum din abdomenul lui Iesei iese un vrej, care ne arată genealogia după trup a Mântuitorului, în timp ce la acest pom din Parabola grăuntelui de muștar, care reprezintă Împărăţia, Îl vedem deja pe Hristos ca jertfă, iar sămânţa iese nu din zona abdomenului, ca la Iesei, ci din gură, deci ţine de cuvânt. Este o diferenţă. Şi toată această discuţie pornind numai de la o imagine!

„Adevărurile circulă între parabole”

– Care dintre pilde crezi că poate cuprinde întreaga Evanghelie?

– E greu să dau un răspuns……. Ar putea fi chiar aceasta, despre care am vorbit acum, căci discuţia despre Împărăţie cuprinde, de fapt, toată Evanghelia. Toate pildele, până la urmă, sunt despre Împărăţie. Cum este Împărăţia? Mântuitorul o aseamănă cu o comoară cf. Matei 13:44, cu un mărgăritar de mare preț cf. Matei 13:45-46, cu o bucată de aluat dospit cf. Matei 13:33 sau cu un grăunte de muștar din care crește un pom uriaș cf. Matei 13:31-32. Totuși, înclin să cred că nu putem alege doar o parabolă care să acopere toate nuanțele celorlalte parabole. Multe dau răspunsuri practice la întrebări concrete, cum ar fi: ce este necesar să facă un creștin pentru a cuceri Împărăţia? Și aflăm răspunsul concret în Pilda bunului samaritean cf. Luca 10:30-37 sau în Pilda bogatului nemilostiv cf. Luca 16:19-31, că este nevoie să fie milostiv, grabnic săritor la suferința aproapelui, să nu se trufească, să nu judece. Din alte parabole aflăm cât de bun și milostiv este Dumnezeu, cum are grijă de toate sufletele.

Părintele Michel Quenot a grupat pildele pe capitole, pe teme. Această aranjare ţine de o pedagogie şi consider că şi acesta este un punct valoros al cărţii, pentru că astfel descoperi că mai multe parabole au un sens comun şi că, de fapt, adevărurile „circulă” între parabole și se potențează reciproc. Parabola nu e închisă, nu e încapsulată; un sens dintr-o parabolă poate fi dezvoltat şi nuanţat în alta. Chiar un sens pe care tu îl consideri absolut vedem că se dezvăluie cu o nouă bogăție dacă este privit în contextul altei parabole. Dacă luăm, de pildă, Pilda semănătorului cf. Matei 13:18-23, pe care Însuși Mântuitorul o tâlcuiește ucenicilor săi, vedem că sămânța ‒ Cuvântul lui Dumnezeu ‒ este aruncată cu generozitate peste toți oamenii, însă rodește doar în sufletele unora. Dar imediat după aceea avem Parabola neghinei şi a grâului cf. Matei 13:24-30, în care aflăm că și rodirea în pământul bun se face cu o oarecare dificultate, pentru că vine diavolul şi aruncă neghina printre semințele de grâu. Bineînțeles că există posibilitatea ca, până la „seceriș”, o parte din neghină să se transforme în grâu, și viceversa! Aflând toate acestea, putem dobândi mai mult curaj în lucrarea sufletească personală și în călăuzirea copiilor noștri. Este necesar să acceptăm faptul că nu trăim într-o lume ideală, în care toți oamenii sunt buni, neviciați. Aflăm că este bine să trăim concentrându-ne pe sporirea rodului, nu pe vânarea greșelilor, pe grija „neghinei” altora. Deci vedem că neghina poate să crească împreună cu grâul ‒ ceea ce înseamnă că se modifică puţin sensul iniţial al Parabolei semănătorului, se nuanţează.

Tot în aceste parabole aflăm și cum a fost primită chemarea la Împărăţie de contemporanii Mântuitorului; cred că foarte asemănător este primită şi astăzi! Iată, în Parabola celor poftiţi la cină cf. Luca 14:16-24, ca și în Parabola nunții fiului de împărat cf. Matei 22:2-14, vedem în ce justificări ridicole își îmbracă oamenii refuzul participării la cerescul ospăț: boii, terenurile, soţia – dar soţia văzută ca idol! Ce să mai zicem de Parabola lucrătorilor viei cf. Matei 21:33-43, care i-au ucis pe proroci – deci nu acceptau adevărul ‒, după care l-au ucis chiar pe Fiul omului! Deci chemarea la Împărăţie a fost primită și atunci, şi acum, cu multă reticenţă.

„Ar fi nevoie să umblăm permanent desculți!”

– Acum, după Parabole, ai un alt proiect în perspectivă?

– Da, mai multe! La expoziţiile dedicate Sfinţilor Brâncoveni am întâlnit foarte multă lume care mi-a pus întrebarea de ce nu mă ocup şi de suferinţa celor care au trecut prin temnițele comuniste. „Bine, i-ați zugrăvit pe Brâncoveni ‒ foarte frumos! Dar de ce-i lăsați de-o parte pe sfinţii închisorilor?”. Părea că am o datorie și față de această jertfă recentă. Parcă mi se spunea: „De ce nu auziți strigătul lor?”.

Oricum, eu adulmecam această temă. Citisem pe tema gulagului imediat după ’90, când au început să apară cărţile, dar atunci toate aceste orori cumva mă şocau şi mă secătuiau de energie. Aveam un sentiment că e prea mult, prea greu. Și, dacă în proiectul Brâncoveanu am zăbovit douăzeci de ani, atunci tema aceasta a închisorilor comuniste mi se părea că e atât de vastă, încât nu mi-ar fi ajuns o viaţă! Şi o respingeam, gândind: „E foarte complicat, dacă o să încep, n-o să termin…”.

Însă, continuând să lucrez la ciclul Sfinților Brâncoveni, în mod firesc am simțit nevoia să-i plasez pe Brâncoveni în sinaxarul sfinților români ‒ în acest sinaxar intrând atât sfinţii locului, cât şi sfinţii care au moaşte la noi în ţară. Astfel s-a născut proiectul „Martirii”, cu care am făcut câteva expoziții și căruia i-am dedicat un album. Practic, am luat calendarul şi am studiat viețile tuturor sfinţilor români canonizaţi de la începutul creştinismului, începând cu cei martirizaţi în cetăţile de la Dunăre: Durostorum, Halmyris, Axiopolis, Sirmium și continuând cu cei din Evul Mediu, începutul modernității ‒ Sfinții Brâncoveni și Antim Ivireanul ‒ și așa mai departe, pe firul istoriei, până aproape de vremea noastră. De altfel, lucrasem ca restaurator la Halmyris, în cetatea unde s-a găsit mormântul Sfinţilor Epictet şi Astion, deci aveam un pic de forţă și de susținere, ca să zic aşa, față de de grupul de sfinți din zorii creștinismului.

Dacă în ceea ce privește trecutul îndepărtat jaloanele pe care urma să-i reprezint îmi erau mai clare, în ceea ce privește apropierea de prezent, în mod paradoxal, îmi erau ambigue. De început, da, încep cu primii sfinţi, dar unde mă opresc, în ce moment? Conform calendarului, în suita acestui lanț de sfinți martiri mai apropiați de vremea noastră i-am reprezentat pe Sfinții Ardealului ‒ Moise Măcinic, Nicolae din Săliște, Sofronie de la Cioara ‒, precum și pe Sfinții Năsăudeni, în frunte cu Atanasie Tudoran, martirizat la vârsta de 104 ani! Evident, cele două secole de jertfă creștină ‒ secolele nouăsprezece și douăzeci ‒ nu au reprezentanți în calendar. Dar cum proiectul meu avea și o componentă mărturisitoare, căci sfințenia pornește de la sufletele oamenilor care-i cinstesc pe martiri ‒, am îndrăznit să întredeschid ușa spre suferința și jertfa mucenicească din gulagul românesc.

Așa, încet, încet, am ajuns spre sfinţii închisorilor. Pentru albumul „Martirii” s-au conturat teme mai largi, cum ar fi: „Rugăciunea neîncetată în închisorile comuniste” sau „Izbăvirea sfinţilor închisorilor” ‒ când izbăvirea aceasta, cum era? Doar în Hristos își găseau izbăvirea! O altă temă abordată a fost „Naşterea Mântuitorului” alături de „Nașterea la Cer a martirilor”, făcând o paralelă între praznicul Nașterii Mântuitorului şi ceea ce se petrecea în „camera morții” din închisoarea de la Tîrgu-Ocna, la Crăciunul anului 1951, când au plecat la Domnul Părintele Gherasim Iscu şi Ioan Vasilescu. Apoi, în ideea că mucenicii sunt contemporani cu noi, pe interiorul copertelor acestui album am așternut un pomelnic al martirilor din 1989, al acestor copii nevinovați, călcați de tancuri și secerați de gloanțe. Pământul nostru a fost înroșit de jertfe! În necropola de la Niculițel a fost descoperită o inscripție: „Aici și acolo [este] sângele martirilor”. Dacă ar exista și la noi obiceiul de a ne descălța când călcăm peste locuri sfinte, ar fi nevoie să umblăm permanent desculți!

După publicarea acestui album, am simţit nevoia să-l dezvolt, să deschid și mai mult ușa spre tema gulagului. Şi am reluat o temă mai veche, aflată în preocupările mele, tema „Rugului Aprins”, care cuprinde fenomenul rezistenței prin rugăciune și cultură de la Antim, cu Părintele Daniil, Părintele Sofian, Ioan Kulîghin și ceilalți. Deci, proiectele mele actuale sunt cel legat de „Rugul Aprins” şi cel legat de suferinţele din închisorile comuniste. Sunt două cicluri apropiate și totodată congruente cu ceea ce am lucrat până acum.

„O cale de lumină şi o cale cu sens”

– Cui se adresează cartea Parabolele Mântuitorului, în primul și în primul rând?

– Eu cred că este o carte care îl poate bucura pe orice creștin. Este o carte de familie, pe care părintele poate să o parcurgă împreună cu copiii, și împreună să se bucure şi să prindă sensurile duhovniceşti ale parabolelor. Apoi, este o carte care poate fi un material foarte bun pentru un profesor de religie. Pentru că în manualul de religie sunt multe referiri la parabole, iar aici le avem explicate, ilustrate. Am multe referințe în sensul acesta, profesori care și-au ținut ora de religie pornind de la acest album. Am avut marea bucurie să primesc și un filmuleţ, imediat după lansarea cărţii, de la un educator care a făcut o lecţie cu copiii de grădiniţă pornind de la Parabola semănătorului. Copiii erau ei înșiși în rolul de mici semănători, puneau seminţe în ghivece cu pământ bun și în ghivece cu pietre. Deci este un început în a prezenta copiilor încă de mici aspectele acestea înalte.

De asemenea, cred că este o carte care răspunde și căutărilor studenţilor la Teologie, iconografilor, celor care fac pictură bisericească. Amplul comentariu critic realizat de domnul Luigi Bambulea ‒ pe care, fără exagerare, aș putea să-l numesc cel de-al treilea autor al cărții ‒ îi deschide albumului o surprinzătoare perspectivă academică.

– Cum vezi tu acest discurs iconografic în raport cu imaginarul colectiv care este promovat astăzi mediatic?

– Cred că aceste imagini te ajută să te concentrezi pe cale, pe o cale de lumină şi o cale cu sens. Discursul acesta iconografic te poate linişti, dar nu în sensul că te seacă de energie şi devii apatic. Nu! Naşte în tine sevele, energiile bune, energiile ziditoare. Și aş compara tot bruiajul şi nebunia pe care o avem din media, din informaţiile contradictorii care ne bombardează, din desenele animate hidoase, din jocurile violente, cu imaginea iadului surprinsă genial în „Scara virtuţilor” de la Suceviţa. Câtă armonie este în urcușul monahilor care lucrează virtuţile, călăuziţi de îngeri, și câtă dezordine și nebunie de corpuri, de culori, de forme este de partea cealaltă, în zona iadului!

Cartea aceasta o văd ca pe această scară pe care, urcând, pe lângă bucuriile intelectuale pe care le poți avea, ai și șansa descoperirii Împărăției din tine. Până la urmă, este un drum către inima ta, unde Se află Hristos de la botez. Adică este o descoperire ‒ o redescoperire a ta în Hristos.

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Citiți și:
Icoana, fereastră spre Împărăţia lui Dumnezeu
O mână de oameni și o icoană!
Un mesaj spiritual care este mereu universal valabil

 

yogaesoteric
26 octombrie 2022