SHIVA MAHAKALA

de Monica Dascălu

În tradiţia hindusă, SHIVA MAHAKALA este una dintre ipostazele teribile ale lui SHIVA. MAHAKALA înseamnă Timpul transcendent (marele timp), SHIVA fiind în această ipostază contrapartea masculină a Marii Puteri Cosmice a timpului, KALI. Deşi în India KALI este una dintre cele mai populare divinităţi (sau altfel spus, aspecte ale Supremei Mame Divine), SHIVA MAHAKALA este mai puţin cunoscut şi adorat în această formă, prin comparaţie cu alte aspecte sau ipostaze ale Principiului masculin suprem, SHIVA. Îl regăsim în textele sacre cele mai vechi ale Indiei (Vedele şi Upanishadele), care îi acordă un loc de cinste în procesul creaţiei.

Aspectele teribile ale lui SHIVA

Cultul lui SHIVA este unul din cele mai vechi şi mai prestigioase în istoria spirituală a Indiei. Originile sale se pierd în negura timpului. Cuvântul SHIVA apărea pentru prima dată în VEDA ca un epitet, în sens de „propice”, atribuit zeului, care sub aspectul său teribil este RUDRA, personificarea puterii divine de distrugere a celor răi şi ignoranţi şi de disoluţie a tot ceea ce este limitat, impur, efemer. Sobru, mândru, ameninţător, înarmat cu fulgerul, aruncând cu arcul săgeţi mortale, precedat de urletul furtunilor, locuind pe vârful munţilor, RUDRA este descris în Vede ca aspectul uimitor, teribil al sacrului, pe care omul îl poate înfrunta fără pericol doar dacă s-a purificat şi consacrat în prealabil şi pe care barzii vedici se străduiesc să-l slăvească corespunzător.

Epitetul „SHIVA”, devenit în timp denumirea cea mai curentă a lui Dumnezeu în India, a rămas totuşi asociat aspectului pacific, liniştitor (SHANTA), binevoitor al acestuia, formelor sale benefice (ANUGRAHAMURTI), iar denumirea de RUDRA a rămas asociată aspectului său teribil (GHORA), dezintegrator (SHAIRAVA), formelor sale distrugătoare a tot ceea ce este limitat, impur, iluzoriu (SAMHARAMURTI).

În reprezentările sale antropomorfice (SARUPA), SHIVA este asociat în principal lui TAMAS GUNA şi funcţiei de distrugere. El este MAHAKALA, puterea ineluctabilă de dizolvare a timpului; atunci când se pune accentul pe caracterul înspăimântător al acestei funcţii distrugătoare, el devine BHAIRAVA, Teribilul. Sub acest aspect, el vizitează cimitirele, dansează pe locurile de incinerare, se unge cu cenuşa universurilor consumate şi poartă asupra lui numeroase simboluri ale morţii: ghirlande de cranii umane, ornamente de şerpi şi  armele sale, securea de luptă şi măciuca.

În aspectul de Distrugător, SHIVA prezidează mişcarea de întoarcere a Manifestării la originea sa. Moartea fizică nu reprezintă întoarcerea în Nemanifestat; ea lasă intactă individualitatea subtilă (LINGASHARIRA), care transmite potenţialităţile karmice rămase nerealizate spre alte vieţi, ele însele urmate de alte morţi, într-o alternanţă nedefinită. Pentru fiinţa individuală există totuşi o cale de reîntoarcere la Absolutul nediferenţiat, care precede orice existenţă. Aici, puterea distrugătoare teribilă a lui SHIVA se revelează a fi cea care înlătură orice obstacol, limitare şi văl iluzoriu, făcând să strălucească în fiinţa adoratorului fervent pura Sa Conştiinţă Nediferenţiată. Această cale a cunoaşterii de sine este YOGA.

SHIVA, puterea de disoluţie care aduce multiplicitatea la unitatea primordială, prezidează diferitele căi care eliberează sufletul individual (JIVATMA) de toate condiţionările existenţei încarnate şi îl reunifică cu Sursa originală, PARAMATMAN.

KALA, timpul, în miturile creaţiei din VEDA-e

În mitologia hindusă, PRAJAPATI este stăpânul primordial al creaturilor, fiind menţionat în VEDA-e şi PURANA-e. În legendele vedice, el este descris în diferite moduri şi este considerat a fi creatorul lumii, creatorul paradisurilor şi al pământului. El este o fiinţă androginală care s-a fecundat pe ea însăşi prin interacţiunea diferitelor sale elemente componente. În unele texte ulterioare el este considerat a fi protectorul organelor sexuale şi al fuziunilor amoroase. Creaţia are la origine un sacrificiu, iar PRAJAPATI este pus în legătură cu acest sacrificiu în diferite moduri, fie contribuind la crearea continuă a fiinţelor vii, prin sacrificiile aduse zeilor, fie fiind el însuşi sacrificiul: „PRAJAPATI este sacrificiu, pentru că sacrificiul este modalitatea sa de exprimare”.

Timpul este profund implicat în mitul creaţiei. În scena primordială a creaţiei, ca un actor invizibil, timpul a jucat un rol decisiv, deşi oarecum ambiguu. PRAJAPATI, părintele întregii manifestări, considerat a fi o fiinţă androginală, a dat naştere universului prin fuziunea amoroasă a aspectelor sale polare. Atunci, RUDRA, Arcaşul Divin, a surprins acest act şi a încercat să-l oprească, trăgând cu arcul asupra lui PRAJAPATI. Aici intervine decisiv timpul, KALA. El se situează între intenţia lui RUDRA şi actualizarea săgeţii sale. Dacă săgeata lui RUDRA şi-ar fi atins ţinta în momentul în care a fost lansată, când RUDRA a văzut cuplul divin, atunci nu ar mai fi existat Creaţie. Intervenind în momentul în care RUDRA a intenţionat să oprească actul Creaţiei şi a acţionat ca şi gardian al Absolutului, Timpul a intrat în scenă.

Într-o legendă hindusă, RUDRA îl întâlneşte pe KALA, zeul Timpului, şi se recunoaşte pe el însuşi în acesta, privindu-se prin ochii lui, deşi Timpul avea numai patru chipuri – lipsindu-i al cincilea chip al lui SHIVA, cel care este dincolo de timp. Dar cu excepţia acestei diferenţe, KALA şi SHIVA puteau fi confundaţi unul cu celălalt. Deoarece cea de-a cincia faţă a lui SHIVA este dincolo de timp, SHIVA este totodată timpul, KALA, şi este dincolo de timp, MAHAKALA. În măsura în care este identificat cu forţa teribilă a timpului, SHIVA îl înglobează astfel pe oponentul său iniţial, care la origini se afla înafara sa.

Astfel, timpul s-a strecurat invizibil, încă de la originea mitului lui RUDRA. Cele trei aspecte ale sale, trecutul, prezentul şi viitorul, se desfăşoară de-a lungul săgeţii Arcaşului cosmic, săgeata timpului unidirecţional. În creaţie, RUDRA îşi îndreaptă săgeata către diferitele fiinţe din lumea manifestată – dacă nu se feresc de lovitura implacabilă a săgeţii, vieţile lor se vor încheia. Săgeata (timpului) lui RUDRA este cea care pune capăt vieţilor, deci KALA însuşi, Timpul este cel care le va întrerupe ultima suflare şi le va opri ultima bătaie a inimii.

Zeul KALA, prin urmare, este Timpul, cel care sfârşeşte lucrurile, fenomenele, vieţile fiinţelor întrupate. Pentru acestea el este însăşi moartea, iar pentru Cosmos el este cel care aduce sfârşitul. Timpul (care este totodată moartea) este distrugătorul existenţei şi este contrapartea vieţii, inseparabil de ea. Această ipostază a lui SHIVA evidenţiază realitatea morţii.

În organismele vii, timpul este corelat cu PRANA, energia vieţii, şi el are anumite ritmuri tainice. Respiraţia, pulsul, ritmul circadian, vibraţia energiilor vitale sunt la nivel microcosmic corespondente manifestării timpului pe scara cosmică. Dansul lui SHIVA începe chiar din inima acestor ritmuri interioare ale fiinţelor vii şi îmbrăţişează întregul Macrocosmos.

Timpul astronomic – mişcarea stelelor – iluminează apariţia mitică a lui RUDRA pe scena primordială. În mitul corespondent se spune că RUDRA a intrat în scena creaţiei în dimineaţa primordială, apărând de nicăieri şi din niciun timp, direct din necreat. Şi totuşi, săgeata sa a călătorit de-a lungul timpului, de la intenţie şi până la ţintă. Deci, apărând în scena universului, RUDRA a adus cu el timpul – a cărui lungime era durata zborului săgeţii sale.

PRAJAPATI, ca întrupare a ciclului anual al vieţii vegetative, şi-a jucat propriul rol în zorii acelei dimineţi primordiale. Astronomic, începea o nouă eră, cea a lui ROHINI. Mitul consideră că acea dimineaţă semnifică începutul timpului, ca şi zori ai creaţiei. Ritual, PRAJAPATI era alcătuit precum un altar. Nivelurile sale erau anotimpurile, iar diferitele secvenţe ale sale erau omologate cu extinderea spaţiului. Concepţia timpului precede simbolurile sale şi astfel, în limbajul mitic, Timpul este părintele lui PRAJAPATI.

Din acest motiv, Atharva VEDA vorbeşte despre KALA ca fiind tatăl lui PRAJAPATI. Tatăl timp se află în paradisul cel mai înalt, de dincolo de Cosmos, de dincolo de PRAJAPATI. El a dat naştere trecutului şi viitorului. Lui îi aparţine eternul prezent, un timp de dincolo de timp, durată fără început şi sfârşit: transcendenţa de dincolo de timp din Necreat. Timpul este sursa nemuririi şi a tuturor fiinţelor. Timpul a devenit apoi fiul lui PRAJAPATI, trăind alături de fiinţele create sub forma trecutului şi a viitorului lor. În ATHARVA VEDA, se afirmă că Timpul transcendent s-a revărsat spontan, instantaneu, în Creaţie. Nu este vorba de o cădere, care să fie în vreun fel asociată unei semnificaţii negative – cum ar fi violenţa sau păcatul. Este vorba de o epifanie beatifică a timpului transcendent în temporalitatea lumii create, epifanie care îl înglobează pe PRAJAPATI.

În imnurile dedicate Zeului Timp (KALA) în ATHARVA VEDA, SHIVA nu era menţionat explicit. Ulterior, în SVETASHVATARA UPANISHAD, se vorbeşte despre SHIVA ca fiind dincolo de Timp: „Superior timpului şi diferit de el…”. „În El (SHIVA) la început şi la sfârşit este cuprins întregul univers.” „El este cel care a făurit timpul”.
În manifestare, timpul era oponentul invizibil al lui RUDRA, atunci când primul soare răsărea deasupra lumii temporalităţii. Interacţiunea acestor două forţe antagonice, acţionând concertat, îşi are sursa undeva dincolo – această sursă este numită KALA în ATHARVA VEDA, zeu aflat în cel mai înalt paradis, respectiv SHIVA în SVETASHVATARA UPANISHAD.

MAHAKALA

SHIVA este MAHAKALA, Timpul de dincolo de Timp, Timpul nedivizat, în plenitudinea sa, aşa cum a fost el înainte şi după creaţie. Timpul transcendent, eternitatea, pătrunde necreatul. Timpul, în această dimensiune a necreatului, este sursa ascunsă a tuturor cauzelor, care uneşte necreatul cu creaţia. La acest punct de joncţiune RUDRA şi-a lansat săgeata. Nemişcatul „timp” al eternităţii, care impregnează necreatul, a apărut în manifestare ca temporalitate. De aceea, în această ipostază, SHIVA este numit KALA din paradisul suprem sau KALAKARA, făuritorul timpului. Această teofanie a lui SHIVA în forma Timpului este cea care face ca lăcaşul lui KALA să fie cel mai înalt paradis. Din el izvorăsc toate ciclurile temporale care se manifestă în lume, precum şi ciclurile mişcărilor cosmice; el este cel care învârte universul şi cel care retrage ulterior axa de rotaţie a lumii înapoi, acolo unde nu există timp.

În forma Timpului transcendent, SHIVA este numit MAHAKALA, timpul în vastitatea sa, iar în interiorul creaţiei el este mişcare în timp, deoarece aşa se manifestă timpul. Irumperea Timpului transcendent în creaţie, transformarea sa în temporalitate este precum un foc care arde continuu întreg universul. KALA, timpul, se revarsă în acest univers ca un curent neîntrerupt, care asaltează imperceptibil toate fiinţele, care schimbă toate creaturile, uneori imperceptibil, de la o clipă la alta, absorbindu-le gradat în obscuritate, care atinge fiecare parte a omului şi a universului. Coborârea timpului transcendent în lumea temporalităţii este o invizibilă, dar continuă combustie a existenţei, insidioasă, întunecată şi tăcută.

SHIVA MAHAKALA este suprema întrupare a morţii, dar şi cuceritorul morţii, cel care îl distruge pe YAMA, zeul morţii. SHIVA este MAHA-KALA, marele timp, eternitatea, cel care înghite timpul, înghite epocile, ciclurile temporale, vârstele umanităţii.

Unul dintre puţinele temple dedicate acestui aspect al lui SHIVA este tempul MAHAKALA din Ujjain, în provincia Madhya Pradesh din India. Templul este considerat un loc sacru de pelerinaj, atât pentru hinduşi, cât şi pentru budişti. Aici se organizează din 12 în 12 ani Kumbha Mela. În acest templu străvechi se află o statuie a lui SHIVA MAHAKALA, precum şi un SHIVA-LINGAM considerat a fi unul dintre cele mai importante SHIVA-LINGAM-uri din India (cele 12 LINGAM-uri sacre, JYOTIRLINGAM – pelerinajul la toate acestea conferind în viziunea hindusă tradiţională realizarea spirituală). Legenda spune că SHIVA MAHAKALA s-a manifestat în forma acestui LINGAM, pentru a distruge demonii foarte puternici care stăpâneau înainte aceste locuri.

MAHAKALA, protectorul budismului tibetan

În tradiţia tibetană, MAHAKALA, „Marele Zeu de culoare neagră”, este unanim considerat a fi protectorul învăţăturilor spirituale. El mai este numit şi KALACHAKRA, Stăpânul Roţii Timpului, fiind divinitatea tutelară a sistemului mistic KALACHAKRA TANTRA, cel care se află în centrul MANDALA-ei KALACHAKRA. El este o personificare a supremului divin, în aspectul său particular de disoluţie a universului.

MAHAKALA este reprezentat în forme teribile, pentru că el este cel care cucereşte chiar şi planurile infernale ale creaţiei. El este considerat în tradiţia tibetană a fi o manifestare teribilă a lui AVALOKITESHVARA, BODHISATTVA, care prin excelenţă simbolizează compasiunea. Privit astfel, înţelegem de ce MAHAKALA este cel care le ajută pe fiinţele umane să învingă toate aspectele negative şi mai ales obstacolele pe calea spirituală – în tradiţia tibetană toate acestea sunt personificate şi simbolizate de întreaga panoplie a creaturilor înspăimântătoare pe care le stăpâneşte MAHAKALA. Legendele budiste afirmă că MAHAKALA i-a promis lui BUDDHA însuşi să vegheze asupra mănăstirilor şi comunităţilor spirituale budiste.

În mod tradiţional, MAHAKALA este reprezentat având corpul negru. Tot aşa cum toate culorile sunt absorbite şi dizolvate în negru, se spune că toate numele şi formele se topesc în acelea ale lui MAHAKALA, simbolizând natura sa atotcuprinzătoare, care îmbrăţişează totul. Negrul mai poate simboliza şi completa absenţă a culorii şi în acest caz simbolizează natura lui MAHAKALA, ca absolută şi ultimă realitate. Diferitele reprezentări ale acestei divinităţi au patru, şase, 12 sau 16 braţe, care poartă diferite instrumente sau arme ce simbolizează puterea sa în lupta împotriva răului şi a forţelor adverse. Aproape întotdeauna MAHAKALA este descris sau reprezentat cu o coroană din cinci cranii, care sugerează sublimarea celor cinci KLESHAS-uri în cele cinci forme de înţelepciune.

Una dintre cele mai remarcabile şi fascinante reprezentări este cea a cuplului polar KALACHAKRA-VISHVAMATA (MAHAKALA împreună cu contrapartea sa feminină din tradiţia tibetană) care se află într-o extatică şi fără de sfârşit fuziune amoroasă în poziţia YAB-YUM. Imaginea cuplului divin simbolizează compasiunea nesfârşită şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi este prezentă în toate iniţierile din cadrul sistemului KALACHAKRA TANTRA.

Citiţi şi:
Khajuraho: templele iubirii
Conştiinţa Supremă este sursa divină a vieţii noastre

yogaesoteric
30 septembrie 2009