Sindromul main character ‒ sau falsificarea Sinelui în epoca imaginii

Izolarea în care ni s-a impus să trăim în pandemia de covid-19 va avea efecte pe termen lung mai ales asupra tinerilor, iar copiii ar putea fi afectaţi pe viaţă, ne avertizează specialiştii.

În această perioadă de peste un an și jumătate ‒ un interval important din dezvoltarea copiilor, care le-a fost furat ‒, a avut loc o creştere uriaşă, fără precedent, a expunerii acestora la ecrane, consecinţele fiind atât fizice, cât şi de ordin psihologic/mental.

În acest context, psihologii au remarcat un fenomen caracteristic spiritului vremii de acum, favorizat, desigur, de măsurile de izolare, care au dus la utilizarea excesivă a social media: sindromul „personajului principal”.

Sindromul „personajului principal” (Main Character Syndrome) a fost anticipat în urmă cu zece ani de psihologi precum Jean M. Twenge (în cartea The Narcissism Epidemic: Living in the Age of Entitlement, 2010), sau chiar cu mai mult timp în urmă, de critici sociali precum Christopher Lasch (The Culture of Narcissism, 1979).

De asemenea, psihologii arată că, în privința Main Character Syndrome, rețelele de comunicare virtuală alimentează o stare în care „Milenialii” (cei născuţi între 1980-1990) şi „Zoomerii” sau cei din „Generaţia Z” (născuţi între 1990-2010) tind să-şi imagineze viaţa ca pe un film în care ei sunt vedeta.

În mediul reţelelor de comunicare virtuală din perioada post-pandemică, „fiecare este pregătit să devină protagonistul [propriei vieţi]. Impulsul de a se vedea pe sine ca fiind în centrul acțiunii este cu atât mai puternic cu cât, în sfârșit, am ieşit din izolarea plictisitoare din ultimul an și jumătate”. (Kyle Chayka)

Potrivit psihologilor, sindromul „personajului principal” este o stare de spirit mai curând narcisistă, problematică atunci când persoana care se crede vedeta dintr-un film tinde să-i vadă pe ceilalţi din viaţa sa doar ca pe niște „figuranţi” în propriul său film. Tendinţa a devenit una „virală”, într-o lume dominată de rețelele de socializare și de impulsul promovării excesive a propriului sine. (Haylay Richardson)

După cum explică psihologul dr. Michael G. Wetter, citat de Daily Mail, sindromul „personajului principal” îşi are sursa în dorinţa naturală a omului de-a fi recunoscut și validat, dorință care însă, odată ce a ajuns să fuzioneze cu tehnologia, evoluează rapid şi permite, într-un grad fără precedent, „autopromovarea imediată și larg răspândită”.

Pe reţeaua TikTok, eticheta „personaj principal” a înregistrat până acum peste 5,4 miliarde de vizualizări, în timp ce hashtagul #maincharacter a fost evidenţiat în peste 80.500 de postări pe Instagram, ceea ce l-a ridicat la statutul de „meme”.

Adesea, în videoclipurile postate pe aceste reţele apar tineri „mileniali” sau „zoomeri” care pretind ‒ și nu întotdeauna în mod ironic – că sunt personajul principal al vieţii lor, afişând o imagine despre sine care-i face să pară protagonişti într-un film independent (Haylay Richardson).

Un video postat de o tânără, Ashley Ward, a devenit „viral” pe TikTok, acumulând peste trei milioane de vizualizări, prin mesajul pe care îl transmite: „Începe să-ţi romantizezi viaţa. Începe să te vezi ca fiind personajul principal, altfel viața ta va continua să treacă pe lângă tine”. În toate video-urile postate, tânăra apare mereu singură, în scurte secvenţe centrate pe imaginea ei. Astfel, contul ei pe TikTok este compus din autoportrete: la plajă, pe skateboard în oraş, pozând în faţa unei oglinzi etc.

De când Ashley a postat, acum un an, video-ul viral în care îi îndemna pe urmăritori să devină „personajul principal”, zeci de mii de alți utilizatori TikTok i-au preluat monologul, pe care l-au inserat, ca fundal sonor, în propriile filmulețe în care au captat momente #maincharacter.

„TikTok și rețelele de comunicare virtuală au făcut posibil să-ţi scrii propria poveste. Ca să spun aşa, îţi poţi distribui ţie însuţi roluri în aceste mini-filme”, a spus, într-un interviu pentru New Yorker (Kyle Chayka), Yasmine Sahid, o actriţă de 24 de ani care a început în august anul trecut să realizeze şi să posteze propriile videoclipuri pe TikTok ca „personaj principal”.

O altă tânără, Britta Grace Thorpe, de 23 de ani, „influencer” pe Instagram, a fost inspirată şi transformată de clipul lui Ashley, care a fost pentru ea o „alarmă de deşteptare”, după propria mărturisire. Pe Instagram, Britta se prezintă ca fiind „CEO al #maincharacterenergy” (Kyle Chayka).

Din momentul #maincharacter al lui Ashley s-au născut nenumărate altele. La câteva luni de la postarea ei devenită virală, tânăra de 26 de ani a devenit un creator de succes pe platformă, postând în mod constant noi filmulețe, „fiindcă influencer-ii este necesar să fie în permanență personaje principale” (Kyle Chayka).

Totuşi, după cum notează autoarea articolului din New Yorker, după un timp, tânăra însăşi a ajuns să se simtă deconectată de propriul slogan care a făcut-o faimoasă: „Fii personajul principal!”. După câteva luni nu a mai simţit nevoia să posteze episoade ale vieţii sale „romantizate”.

„Pur și simplu, nu mai era distractiv; era prea multă presiune. Nu doresc ca nevoia de conţinut [pe TikTok, n.n.] să pună în umbră experiența reală”, a mărturisit ea. Din fericire, şi-a dat seama că „a capta un moment de «personaj principal» poate fi opusul trăirii lui”, după cum notează autoarea din New Yorker.

Dependenţa de imagine

Totuşi, nu toţi tinerii captaţi de acest curent au curajul şi discernământul necesar pentru a se putea opri. Mai ales când în însuși mediul educaţional există o tendință nocivă, care pune un accent exagerat pe stări, fiind înrudită cu self-esteem ideology, ce promovează ideea că tânărului este necesar să i se hrănească „stima de sine”, încurajându-se exprimarea de sine şi emotivismul în dauna efortului intelectual.

Astfel, copiilor li se oferă tot felul de „stări plăcute” şi nu experimentează niciun disconfort. În acest mod, după cum observă psihologul Mircea Miclea, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, părinţii sunt preocupaţi mai mult de-a le crea copiilor „stări” decât de-a depune eforturi pentru a-i învăţa să obţină rezultate.

Pentru obţinerea de rezultate e necesară educarea răbdării, a disciplinei, a autocontrolului, a capacităţii de amânare a recompensei ‒ adică a unor însuşiri imposibil de dezvoltat prin cufundarea în realitatea virtuală, care înseamnă o explozie de stimuli şi imagini, o lume unde copiii şi tinerii trăiesc cu impresia că pot obţine instantaneu ceea ce doresc.

Realitatea virtuală este o lume prin excelenţă a mobilităţii şi schimbării perpetue, care îl aduce pe tânăr într-o criză de identitate, dar şi într-o stare de nemulţumire, de anemie sufletească, experimentată de omul care se plictiseşte repede.

Dependenţa de impactul creat de imagine, nevoia permanentă de validare vin tocmai din lipsa unei ancore solide în propria identitate, în propriul adevăr, avându-și sursa într-un gol interior ‒ simptom al înlocuirii identităţii cu o imagine, a sinelui real cu o mască.

Însă golul interior nu va fi umplut niciodată prin imagine şi mască, ci prin construirea unei legături autentice cu sine şi cu ceilalţi, pornind de la cunoaşterea de sine. Doar reuşita unei astfel de relaţii va da naştere sentimentului de împlinire.

Main character şi Gay pride

Această tendinţă, devenită modă în Occident, de a-i încuraja permanent pe copii şi tineri să exprime ceea ce simt, „eliberându-se” de tot ceea ce le-ar putea îngrădi „eul”, prin afirmarea propriei voinţe, a dorinţelor subiective sau a „libertății de alegere” ‒ înainte de a-şi fi format caracterul şi de a fi dobândit virtuţi prin accesul la valorile perene şi stabile, care să-i ajute să se orienteze – poate duce la dezvoltarea unor afecţiuni psihice, printre care „disforia de gen” (tulburare de identitate sexuală), considerată pe vremuri drept tulburare mintală, dar promovată astăzi ca fiind ceva normal.

Astfel, fenomenul main character pare a fi corelat cu aceste tendinţe din lumea occidentală, izvorâte din teorii educaţionale ce impun o redefinire a realităţii şi normalităţii.

Relevant în acest sens este un alt video în care o utilizatoare de Twitter, având pseudonimul @lexapro_lesbian, întoarsă în locurile copilăriei, face gesturi menite să le amintească „tuturor vecinilor” că ea este „personajul principal din acest oraș”. Astfel, se tolăneşte în mijlocul străzii şi dansează, cu gesturi bizare, menite să atragă atenţia, repetând: „Priviţi-mă!” și cerându-le oamenilor să-i acorde „atenția pe care nu a primit-o în școală”.

După cum se observă în filmulețul respectiv, sindromul „personajului principal” se asociază cu fenomenul gay pride ‒ autoafirmarea excentrică a celor din „comunitatea LGBT+”. „Uitaţi-vă la pantofii mei, la părul meu, la felul cum merg, cum ating pământul… Priviţi-mă, nu vă uitați în altă parte, acordaţi-mi atenție, eu sunt regina!”, susține autoarea, identificându-se cu „lesbiene tropăind pe străzi”.

Nevoia de validare imediată

Potrivit psihologului dr. Nelisha Wickremasinghe, fenomenul devine îngrijorător când, în spatele dorinţei de a fi „personajul principal” se află nevoia de a aduna cât mai multe like-uri, de a câştiga, într-un timp cât mai scurt, urmăritori, statut și faimă. Acest impuls vine din zona creierului responsabilă cu motivaţia şi impulsurile care ne determină să ieşim în lume pentru a învăţa şi a efectua o muncă ce ne aduce satisfacţii.

Totuşi, dacă această parte a creierului este „deturnată de o dorință permanentă de a obţine recunoaștere, statut și faimă, atunci ajungem să ignorăm ceea ce avem şi să fim într-o căutare disperată a ceea ce am putea obține”, arată psihologul.

Modul facil în care este obţinută această faimă pe reţelele de socializare şi efortul depus pentru construirea unei imagini perfecte, de care persoana respectivă ajunge să fie dependentă pentru a primi validarea celorlalți, văduvesc omul de profunzimea şi de autenticitatea rezultate în urma unui efort susţinut, depus pentru un timp îndelungat, în lumea reală, pentru a se dezvolta pe sine, a se cunoaşte şi a creşte.

În faţa gratificării imediate obţinute prin construirea imaginii unui „personaj principal”, menit să „cucerească” lumea virtuală, va dispărea cu totul motivaţia pentru o muncă îndelungată, constantă şi stăruitoare, desfăşurată în lumea reală cu scopul de a-şi educa şi construi sinele autentic, trecând implicit printr-un proces de autocunoaştere şi cercetare de sine.

În fond, fără un astfel de proces nu putem ajunge la măsura deplină a umanităţii noastre, la manifestarea potenţialului şi darurilor cu care Dumnezeu ne-a înzestrat şi a unicităţii noastre, şi nu putem atinge nici maturizarea emoţională.

Mai mulţi analişti sociali, gânditori şi psihologi au remarcat gradul îngrijorător de infantilizare, „deficitul” de maturitate emoţională de care suferă o mare parte – dacă nu cea mai mare parte – a omenirii astăzi, de aici venind şi dificultăţile, tot mai numeroase şi mai greu de depăşit, apărute în relaţii. Iar de calitatea relaţiilor depinde echilibrul nostru psihic, mental şi sufletesc, precum şi sentimentul de împlinire.

Tot prin relaţii ne dezvoltăm conştiinţa de sine şi capacitatea de autocunoaştere, căci, așa cum nota teologul Pavel Florenski, „prietenia îi dă omului cunoaşterea de sine; ea îi arată unde şi cum este necesar să lucreze asupra propriei persoane”. (Pavel Florenski, „Stâlpul şi Temelia Adevărului – încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori”)

Însă, din cauza trăirii mai mult în virtual şi a incapacităţii de a construi relaţii autentice, trainice, stabile şi vii cu ceilalţi, omul nu mai are acces nici la cunoaşterea autentică de sine, ci toate eforturile sale converg în construirea unui imagini de „personaj principal”, lipsit de consistență și de adevăr.

Autor Irina Bazon

Citiți și:
Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?
Am ucis o lume a copilăriei autentice, ca să ne preschimbăm copiii în boți virtuali
Sfârșitul lumii, Netflix-ul și copiii

 

yogaesoteric
31 martie 2022