Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?

Într-un articol publicat mai demult am vorbit despre câteva dintre cele mai grave boli de care suferă tot mai mulţi oameni în era noastră digitală: depresia, sentimentul apăsător al singurătăţii, sentimentul neîmplinirii. Acestea sunt determinate de dificultatea tot mai accentuată – şi resimţită dureros – a omului contemporan de a comunica în mod real şi de a construi relaţii autentice, ca izvor al stabilităţii emoţionale, al echilibrului sufletesc şi al împlinirii. Arătam că, pentru a ne salva ca societate, este necesar să începem cu fiinţele cele mai vulnerabile – copiii şi tinerii –, fiindcă sistemul lor imunitar nu este deloc pregătit să lupte şi să facă faţă acestor boli sufleteşti necruţătoare.

Fiindu-le furată inocenţa (păstrarea inocenţei jucând un rol esenţial în formarea imunităţii lor sufleteşti), fiind lăsaţi pradă lumii virtuale şi aruncaţi în braţele tehnologiei, ale cărei tentacule se întind insidios, acaparând şi sufocând tot mai multe zone de realitate şi înlocuind braţele vii, calde, ale părinţilor, ale comunităţii și credința în Dumnezeu, nu ne mai putem aştepta ca tinerii şi copiii noştri să se dezvolte normal, să aibă reuşite şi o viaţă echilibrată şi împlinită. Copiii şi tinerii noştri ajung să se rupă de noi, de familie, de credinţă, de ţara lor, de ceea ce toate acestea le oferă, şi să rătăcească, precum nişte fii risipitori, într-o ţară străină – tărâmul utopic unde totul se află sub imperiul pseudoculturii – care-i seduce cu promisiuni de fericire, spre a-i înrobi cu totul.

În această „ţară îndepărtată”, ei îşi risipesc cele mai frumoase calităţi şi daruri – inocenţa, prospeţimea, vigoarea, curăţia, puterile lor sufleteşti şi ale conștiinței – şi se întorc la noi trişti, abătuţi, frustraţi, demoralizaţi, blazaţi, instabili, bolnavi sufleteşte, incapabili să mai creadă în iubire, în prietenie, în ideea de familie şi în existenţa unui rost mai înalt al vieţii. Le este tot mai greu să se acomodeze în lumea reală, tot mai dificil să răspundă provocărilor acesteia şi examenelor vieţii. Cum îi aducem înapoi acasă pe propriii noştri copii, înapoi în sânul familiei, al credinței în Dumnezeu, al comunităţii întemeiate pe valorile sănătoase care menţin ţesutul social, stabilitatea morală şi axiologică? Cum refacem legătura cu propriii noştri copii şi cum devenim pentru ei călăuza şi sprijinul de care au atâta nevoie la început de drum? Pentru a-i întoarce pe copii din acea „ţară străină”, este necesar ca mai întâi părinţii înşişi să găsească drumul de întoarcere.

Cum spunea un mare duhovnic: „copiii sunt unire între Cer şi pământ” şi „prin ei se poate salva un neam întreg”. Prin curăţia şi inocenţa lor, ei aduc prospeţime şi lumină vieţii noastre, ei sunt „îndemn la simplitate şi frumuseţe; în copil vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul”. Ce am făcut noi însă cu această „frântură de cer”? Ce am făcut cu „cerul” din copiii noştri?

Pentru a-i aduce înapoi din acea ţară străină în care copiii noştri rătăcesc orbiţi de iureşul, de complexitatea de lumini şi culori artificiale, absorbiţi în nefirescul acelei lumi tot mai ieşite din rost, este necesar să învăţăm să ne întoarcem la simplitate.

Simplitatea în care îşi creşteau copiii strămoşii noştri, când cei mici nu „beneficiau” de această avalanşă de imagini şi stimuli, de atâtea „invitaţii” la plăcere şi distracţie facilă, poate să ne fie un model, la fel de valabil şi poate chiar mai necesar astăzi. Complexitatea lumii noastre tot mai artificiale, deplânsă de Ernest Bernea în Îndemn la simplitate, îi conduce pe copiii şi tinerii noştri către pierderea măsurii, a sensului şi identităţii, către confuzie şi nefericirea trăită ca urmare a necunoaşterii şi neîmplinirii nevoilor noastre profunde.

Pe calea simplităţii, copilul învăţa răbdarea, stăpânirea de sine, ancorarea în credinţă şi în nădejdea în Dumnezeu, dobândea discernământ şi acel echilibru interior şi aşezare care-l fereau de robia lăuntrică pe drumul vieţii. Întoarcerea la simplitate pare, într-adevăr, ceva greu, într-o lume a hipercomplexităţii artificiale şi a confuziei valorice. Însă doar astfel vom deveni pentru copiii noştri reazemul şi călăuza de care au nevoie. Când îi naştem, ne aduc bucurie, lumină şi binecuvântare în casele noastre, fiindcă sunt un dar de la Dumnezeu. Să nu lăsăm să se risipească potenţialul şi darurile deosebite pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare copil, ci să le facem să rodească frumos şi, astfel, ei vor deveni o binecuvântare nu numai pentru noi, dar şi pentru neamul în care s-au născut.

Autor: Irina Bazon

Citiți și:
„Manifest” LGBT împotriva celor ce nu sunt de acord cu ei: Vă vom converti copiii fără să vă dați seama! Agenda „gay” e aici. Venim după copiii voștri
Sfârșitul lumii, Netflix-ul și copiii

yogaesoteric 
11 noiembrie 2021