Sinucidere prin progres – sfârșitul civilizației occidentale (I)

Cu pas vioi și conștiința împleticită, sfârșitul civilizației occidentale a intrat în faza executorie. Și totuși, acest ultim spectacol nu repetă detaliile crâncene care „împodobesc” prăbușirea lumilor și căderea imperiilor. Sfârșitul civilizației occidentale nu e însoțit de tropot de cai și trâmbe de fum. Nimic „roman” în această năruire. Ceva esențial s-a schimbat în eticheta istoriei terminale. Violența nu mai are trecere și sens. Surparea vine, autogenerată, dinăuntru, ca efort final al unei lumi ce a renunțat la ea însăși.

Mai eficientă decât orice atac militar și mai neiertătoare decât orice pârjol sau jaf, auto-anihilarea scoate din joc pilonii de sprijin și dizolvă încrederea în rostul vieții trăite occidental. Depresia, pesimismul și negația dau armamentul moral. Inversiunea, abandonul și ignoranța curăță orice urmă de regret pentru ce e pierdut. Nimic nu mai e respectabil și recuperabil dintr-o lume declarată, până la cel mai mic detaliu, greșită și vinovată. Portărei entuziaști și dricari hotărâți așteaptă la poartă, cu siguranța poterei care știe că n-a greșit adresa. Sau – mai potrivit celor ce au înlesnit grozăvia – cu siguranța călăului entuziast care e sigur că nu are în față acuzatul greșit.

Cine se declară nedumerit sau se simte mutilat din senin de această surpriză funestă a fost indiferent la procesul care se apropie, acum, de sfârșit – deși asta nu îl va păstra între supraviețuitori. Șocații și jigniții sunt tocmai conștiințele neatente sau, pur și simplu, inocente care n-au luat în seamă avertismentele anterioare. Nimeni nu poate spune că n-am fost preveniți. Geneticieni culturali occidentali sau răsăriteni (Berdyaev, 1924) au avut răbdarea înspăimântată de a privi înainte fără să-și suprime memoria. De o sută și ceva de ani încoace, o literatură vastă și rău prevestitoare a înșirat presentimentele, analizele și teoriile căderii ce va să vină: Nietzsche (1884), Spengler (1922), Toynbee (1934), Taubes (1947), Voegelin (1952) și Nelu, decretând resemnat „s-a-ntors lumea cu fundu-n sus!”. Toate aceste rezumate apocaliptice au spus ce era de spus, au fost înfierate de inițiații în știința binelui programat și au rămas în raft.

Acum, a venit rândul observației directe și ora târzie a practicii degenerative de grup. Realitatea urmează, învinsă, curba unei umanități înjugate la palavrele însorite ale nebunilor. Nimic nu descrie mai bine miezul vremurilor în care trăim decât voința de auto-anulare și dorința de a poza, simultan, în rama unei superiorități ce-și surpă fundația.

Dar noi, excepțiile?

Dar noi, excepțiile? – vor întreba, încrezători, o mulțime de est-europeni necontaminați de pasiunea sinuciderii și profund vaccinați de experiența mecanismelor de control comuniste. Inclusiv acei români ce se știu străini de balul obscen al eșecului spiritual occidental. În fond, dacă Occidentul – adică lumea în care trăim, central sau mărginaș, de aproape 500 de ani – se stinge sub apăsarea propriei fugi de conținut, nu pare treaba noastră, a românilor și, mai larg, a est-europenilor.

Așa e și nu contează.

Această judecată care cere scutire de scufundarea colectivă în nebunie e un alibi inutil într-o lume perfect unificată în jurul fărădelegii legiuitoare. Focul care arde cetatea din interior nu va ocoli periferiile. Adevărat, n-am fost niciodată participanți la drama occidentală dar i-am fost și îi vom fi tot timpul anexați, remorcați și colaterali.

Nu ne are rost să ne bizuim pe dezinteresul în care prostia și ignoranța politică a României actuale cred că ne stă protecția. Retragerea în codru nu mai e posibilă. Ea a presupus dintotdeauna un simț de orientare ultraprofesionist și o iuțeală de picior neîntrecută. Astăzi, toate instinctele care dădeau, odinioară, sănătatea nerușinoasă a fugii și măiestria suplă a eschivei sunt blocate. Nu mai știm încotro e codrul și nici măcar dacă așa ceva mai există. În plus, dezastrul ramificat al noii noastre educații naționale ne recomandă să stăm indolent acasă: nu e nimic de salvat. Nici în codru, nici în brațele familiei, nici alături de Dumnezeu, nici printre cei câțiva pe care, încă, îi credem și admirăm.

Vom fi absorbiți de vortex. Adevărat: capul plecat sabia nu-l taie. Și mai adevărat: capul prost cade fără rost.

Ideologiile reformiste, umanitare, progresiste și emancipatoare nu iartă și nu iau prizonieri pentru a-i feri sau întreține în vechea lor uniformă. Teoria supraviețuirii prin bravada neaoșă a rezervei noastre spirituale nepătate e o iluzie leneșă. Ultima oară când am fost vizitați și devastați de o urgie asemănătoare, comunismul n-a sosit încărcat de derogări și dispense. Țăranii, Maniu, Rebreanu, muncitorii și Tase – tatăl lui Nae, mai sus pomenit – au fost pedepsiți crunt și la fel. De ce ar fi, acum, altfel? Dintr-un singur motiv: pentru că va fi mai grav, mai adânc și mai perfid.

Ce știm deja e că noul dezmăț al Ideii Unice e mai iscusit și mai nemilos decât toate pușcăriile ținute laolaltă de vâna de bou comunistă.

Nebunia care ia locul conștiinței noastre nu mai survine străpungând frontiere sub șenile de tanc. Dimpotrivă, ideologia ce vrea scalpul civilizației occidentale și – pentru Dumnezeu uitatul! – comune e insidioasă și, adesea, consimțită. În locul invaziei stă dezorientarea copiilor cedați, încă din primele clase, educatorilor demenți. În locul șenilei de tanc, lucrează directivele și campaniile publice, propaganda corporatistă, media iresponsabilă și comerțul cu minorități microscopice – viitoarele stăpâne de societăți. Toate calcă și sapă mai adânc decât șenila.

În plus, timpurile prind România complet nepregătită, mai bine zis, ruinată de viciile interne ale unei istorii pe care națiunea a stimat-o doar spre a o cunoaște cât mai puțin. Dezastrul politic în care trăim astăzi nu e o erupție accidentală. Apariția covârșitoare a imbecililor dirigenți care rânjesc de sus spre noi, încoronate de rictusul tâmp al Președintelui Iohannis, nu e inexplicabilă și n-are nimic a face cu vreo boală necunoscută sau nemeritată.

România fructifică, acum, toate erorile și aberațiile pe care le-a tolerat și încurajat, în timp ce și-a spus singură că e o națiune constituită solid, pe bază de dor, doină, eroism, unitate și neatârnare. Dealtfel, mitul independenței a fost mitul central secretat de comuniști și asta nu e o născocire venită din văzduh. În ciuda lipsei lor atroce de conștiință și cultură, comuniștii – până și comuniștii! – au simțit fără să știe prea bine cum, că țara pe care au capturat-o e șubredă în fibra ei cea mai inexistentă. De aici obsesia declamatorie și trucată a independenței. Precum la comuniști, așa și la pașoptiști, liberali și alți patrioți generați de complexele unei nații nesigură pe ce e, pe ce are și pe ce poate.

Așadar, dacă e să jucăm ultima horă cu partitura pe masă și cu instrumentiștii în casă, e bine s-o spunem limpede: existența noastră istorico-națională se apropie de irelevanța pe care a știut să o mascheze atâta amar de vreme.

Nu avem ce regreta în afara destinului personal. Și asta pentru că n-am alcătuit vreodată altceva decât o sumă fictivă de pretenții politice, susținute de amintiri etnice și lingvistice lirice, deși reale și comune. Ne-a reușit doar ce am avut din naștere și am pierdut restul pentru că n-am încercat altceva. Eroi, cântece, răzmerițe, dezordine și iuțimi de limbă bifurcată: doldora! Gândire, credință, bază și hotărâri comune: ioc și, chiar, mai puțin!

România: pre-ce? și post-cum?  

Când comunismul a căzut cu de la alții aprobare, nimic nu era clădit, nicio plasă și nicio structură de voință națională nu s-au aflat dedesubt. Din adâncuri și din jur a izbucnit, iar, unica noastră competență istoricește cultivată: râvna de rob-trișor la câștigul care face nenorocirea celuilalt. 1989 n-a găsit, la noi, o societate pre-democratică sau pre-capitalistă ci a prelungit un post-comunism în regim de figuri libere. Nu am stat pe un Gdansk și nu am urgentat apariția Armatei Roșii care n-ar fi avut nimic de reprimat, în afara câtorva generații de bancuri strălucite. O mână de disidenți singular-bizari au înțeles că au o datorie personală de conștiință și s-au ipostaziat, fără s-o știe, în martiri inutili și neurmați. Doina Cornea a luptat cu un curaj admirabil, gol, izolat și perfect inadecvat societății pe care credea că o mobilizează. Vasile Paraschiv – un alt răzvrătit uitat din naștere – a fost devorat de anonimat și indiferență.

La fel de grăitoare a fost apariția, post-1989, pe baricade dinainte compromise, a unei generații auguste de supraviețuitori veterani, în frunte cu hulitul și umilitul Corneliu Coposu. Atât am putut livra: figurile arheologice ale unei lumi deja distruse. A fost perfect convenabil pentru regizorii post-comunismului: un bătrân incomunicado, plimbat și scuipat spre a discredita principialitatea vieții politice.

Firește, adopția democrației, pe care nimeni n-a curtat-o cu adevărat în sânul societății românești, a eșuat din prima clipă. Adică din clipa în care a fost ambalată ca semn distinctiv de noblețe față de nesimțirea vulgului. Transformată în insignă de statut și superioritate etică, democrația a intrat în prizonieratul exhibiționismului frustrat și n-a mai ieșit de acolo. S-a vorbit și scris enorm despre denaturarea fesenistă a democrației. Nu s-a spus, încă, nimic despre falsificarea ei liberală. Deformarea liberală a democrației a jucat și joacă un rol esențial. Confuzia între liberalism și democrație, între agenda progresistă și libertate a înaintat, încurajată de predici și predicatori importați sau imitați tot mai activ acasă. Consecința acestui abuz propagandistic e instaurarea unui regim în fals, a încă unui regim de impostură istorică – una din acele farse în care am știut dintotdeauna să mimăm atât de convingător (Ce-o să zică Europa?). Numai că, de data asta, ne-am jucat cu un foc necunoscut.

Înainte, pe parcursul tuturor lungilor noastre simulacre de adaptare la idei și mode ideologice reformist/iluministe, n-am avut de pierdut decât caftane, slove chirilice, moșii la masa de joc și, după 1945, lanțurile care ne legau, totuși, de libertate. După 1989, miza a crescut letal. Am pierdut rapid bazele cunoașterii, simțul minim al competenței, orientarea minimă a existenței și modestia de orice fel. Am câștigat imediat, o prostie ilustrată imperial de lumea politică și de sloganurile livrate ei de demagogia euro-liberală. O ignoranță cumplită a mâncat orice urmă de acord în limbă, informație și în presă. Educația școlară a fost lăsată să moară prin multiplicarea infinită a pseudo-universităților și a titlurilor doctorale livrate la cerere sau furate fără rețineri. Cu migrația milioanelor de muncitori, meseriași, cercetători și viitori specialiști în altceva decât decadență lingvistică, am pierdut restul. Am rămas singuri cu rezultatele concrete ale farsei pe care am alimentat-o din prima clipă de libertate.

Această retragere națională în provizoriu, indiferență și închipuire goală a fost bine pregătită și dată la copt în ultimele câteva sute de ani. Dacă deznodământul vine acum, asta se petrece pentru că am devenit mult mai ușori, ca români și ca ființe umane. Dar panta pe care alunecăm nu e un tobogan local. Ea a fost lărgită și dă loc tuturor națiunilor. Procesul dezagregării a depășit tot ce e bolnav din motive naționale, a atacat bazele civilizației europene și, acum, ne trage la fund mult mai lesne. Oricât am fi de marginali, șireți și demagogi, suntem neputincioși și dispensabili, ca un maldăr de scame vânturat de instalații mult mai mari: europenismul dogmatic, adoptat spre autogratificarea snoabă a frustraților, mania idioată a anti-corupției, comandată și folosită cinic de liberalii amero-bruxellezi pentru a face curat pe câmpul de joc. Și nimic altceva.

Nicio redescoperire a valorilor, nicio recuperare sau consolidare a cunoașterii prin istorie, umanism, artele scrisului și instrucția clasică. Numai racordări la termeni, devize și programe sanctificate rapid și livrate ca supliment vitaminos de modernizare. Așa de pildă: restructurarea, reforma, obsesia arieratelor, privatizarea ca exorcism anti-socialist, discriminarea, drepturile minorităților și înmulțirea lor exponențială, sacrul aquis-ul comunitar, normele și valorile europene, transparența, dezbaterea publică, procedurile, racordarea la …, strategiile, planurile naționale, setul de politici mereu publice, statul de drept ca slogan și pansament, independența presei altfel prostituată veterană, profesia de dascăl întâmplător susținută de analfabeți și solidaritatea de breaslă mereu a jurnaliștilor care au primit telefonic dispoziția să o manifeste. Însumând: o clovnerie verbală susținută cu aerele dogmatice ale unei teologii de împrumut.

Dacă mai e ceva de făcut, ar fi necesar să urmăm bunele maniere ale autopsiilor bine practicate. Adică, să pricepem, fie și postum, ce a produs și grăbit nu atât banala, palida și previzibila noastră cădere, cât naufragiul occidental, de care suntem legați, chiar dacă facem, cel mult, figură de lăutari simpatici pe punte.

Ce mai facem?

E nevoi să vorbim, mai întâi, de dispariția lui „a face”. E simplu. Lumea occidentală nu mai știe și nu mai poate face nimic finit, solid și utilizabil, cu mâna ei. Nu pentru că new-yorkezii au uitat arta cioplitului în lemn sau pentru că nimeni nu mai știe să bată un cui, cu excepția piroanelor pe care și le înfige în talpă. E vorba de cu totul altceva. De capacitatea de a fi parte a lumii prin creație, prin cunoașterea și priceperea care adaugă ceva la ordinea lumii. Odată pierdută sau uitată această capacitate, toate aspectele se ușurează de valoare, substanță și înțeles. Toate trec într-un muzeu care își distruge exponatele, sub privirea indiferentă a așa-zisului beneficiar. Tot ce ne înconjoară, toate obiectele, instituțiile sociale, munca și rezultatele ei devin ale altcuiva: ale unui creator îndepărtat care livrează neâncetat produse multiplicate, fără altă valoare decât trecerea lor rapidă prin prezent și dispariția lor neremarcată și neregretată.

Lumea noastră nu mai e a noastră prin ce facem în și cu ea. E, dimpotrivă, lumea celor ce produc în locul nostru – pentru noi, cei ce am cedat povara lui „a face”. Lumea celor ce ne împrumută, ne întrețin și ne cer să trăim pe aceste baze, mult peste ce putem și ce știm să facem. Viața furnizată din exterior și mirajul infinității ei serviabile dau regula și închid existența într-un vacuum, la rândul lui de împrumut. În acest univers abundent și gol, nimic nu mai e al nostru deși avem acces instantaneu și aparent gratuit la orice.

Nu mai facem mobilă, nu mai știm să atingem vreo altă unealtă în afară de mouse și nu mai înțelegem cum se pune un geam. Nu mai credem că lucrurile au valoare pentru că au un creator, deși suntem convinși că totul e dator să apară în lume produs undeva, de o mașină care nu poate și nu știe să se oprească. Acest vârf de detașare este necesar să fie înmulțit de milioane de ori pentru a descrie, măcar în parte, deșertul productiv care dă, azi, matricea goală a lumii occidentale. Poate nimic altceva nu ilustrează mai bine retragerea creației decât auto-distrugerea frenetică a reprezentării prin artă – fosta maternitate a geniului occidental. Colapsul artelor sub dictatul modernității a dus la dispariția completă a creatorului care e, acum, înlocuit de oricine are nesimțirea temerară și impertinența mecanică de a se proclama artist, plasând o linie sau niciuna pe perete, aruncând conserve expirate pe podeaua sălii de expoziție sau plimbând un câine în jurul unei șalupe ruginite. „A face” a trecut în cel mai desăvârșit refuz al creației și recită apologia stingerii.

Nici copii nu mai facem și nu mai înțelegem sensul familiei iar asta e reflexul natural și logic al unei lumi care nu-și mai produce singură viața ci o captează pe credit, din import și fără emoție – sub îndrumarea prestigioasă a noilor ideologi infailibili. Devalorizarea vieții e singurul producător în masă și nu încetează să acumuleze argumente pentru extincție.

Un singur „sector” licărește, crește și prosperă: producția de producători de imagine și simboluri. Noua clasă a directorilor politico-birocratici de formule, totemuri și iluzii digitale exacte. Birocrațiile care reglementează sau își închipuie că reglementează realitatea, viața, biologia, ideile, timpul, societățile și istoria. Administratorii de destin specializați într-o logoree selectă, fabulos răsplătită cu poziții de prestigiu și stipendii grotești. Această fanfară intonând imnuri de posedați progresiști petrece lumea occidentală spre faliment.

Planeta extrasă eroic de sub delincvența climatică a muncii și a producției, egalizarea perfectă și premierea victimelor ce vor fi, mai apoi, lutul din care se modelează castele superioare ale rasei și sexului, eliberarea de toate digurile și barajele care împiedicau năvala dogmatismului – toate aceste teme și lozinci sacre sunt tot ce mai facem. Ele dau singura realitate admisă și singurul viitor posibil. Efectul e un tsunami în tezaur. Toate bunurile și valorile sunt măturate de dispariția limitelor, de evaporarea granițelor, de desființarea familiei și de amalgamarea scelerată a sexelor. Într-o casă lovită de tornadă, orice e orice și totul e un munte de nimic. Numai o șotie existențială ceva mai improbabilă decât loteria câștigată săptămânal ne mai poate promite un viitor și o civilizație stimabile.

Însă drama pe care o hrănim nu trebuie scutită de prozaic și de meschin. Să nu uităm și să nu ne legăm singuri la ochi: asaltul constrictor al birocraților și ideologiei progresiste e, până la urmă, un pas spre putere. Până la afacerile cerești, industria revoluționară care ne pregătește pentru binele absolut are treburi serioase pe pământ, unde caută controlul total.

Concertul global al recomandărilor, normelor de protecție, profilaxiilor și angoaselor instrumentate de patricienii cunoașterii e totuna cu deplasarea în afara politicii fundamental democratice și a discernământului autonom. Vizibil sau camuflat, presiunea care împinge terapii și binefaceri publice în lanț, mută decizia din zona parlamentară și din politica reprezentanților aleși spre a o pune în mâna ONG-urilor, a grupurilor de presiune, a birocraților și a experților nealeși. Tot mai multe din deciziile care promit un salt în calitatea vieții și în etica publică sunt formulate sau aplicate de organisme și structuri auto-investite, complet nereprezentative, invariabil dincolo de critică și dubiu. Migrația răspunderii e în toi și transportă voința democratică, într-un convoi complet securizat, spre instanțe perfect nedemocratice. Diminuarea vieții parlamentare, discreditarea criticii, ridiculizarea opiniei separate, defăimarea „populismului” și demonizarea „negaționiștilor”, sunt tot atâtea tehnici de diluare a democrației și a legăturii între alegători și regulile pe care ei ar fi necesar să le decidă și respecte.

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Traian Ungureanu

Citiți și:
Decelarea mecanismelor infernale de actiune ale ideologiei progresismului
Românii nu au voie să-și conducă țara! În ultimii 200 de ani, liderii români patrioți au fost asasinați

 

yogaesoteric
22 mai 2022