Şivaismul Pashupata

Gruparea Pashupata (provenind de la Pashupati, nume al lui Shiva, însemnând „Stăpânul animalelor”, de fapt al tuturor creaturilor) este cea mai veche grupare şivaită cunoscută, fiind o grupare de călugări ascetici. Se spune că ei hoinăreau, lăsând urme în praf cu tridenţi de fier şi cârje solide, cu părul uns cu ulei şi lăsat neîngrijit, sau prins într-un coc, cu feţe marcate de o devoţiune intensă, cu ochi pătrunzători care îl vad pe Shiva mai mult decât lumea înconjurătoare şi cu şalele acoperite cu piele de căprioară sau cu scoarţă de copac. Pashupata-şii erau devoţi (bhakta) şi magicieni albi ai lui Shiva, înstrăinaţi dintr-o societate vedică dominată de preoţi. Turbulenţa religioasă din India s-a intensificat odată cu revărsarea peste câmpia Gangelui a celor două valuri de teism agama-ic şivait şi buddhism. Evoluţia şi modul de viaţă al pashupata-şilor au fost descrise de câţiva comentatori contemporani care, uneori ostili, au lăsat o impresie ambiguă asupra vieţii şi filosofiei lor din acele timpuri îndepărtate. Ei lăsau iniţial pe oricine să le urmeze calea, care era nondiscriminativă în ceea ce priveşte casta. Odată cu creşterea popularităţii liniei spirituale Pashupata, un mare număr de brahmini s-au alăturat ei pentru a-l adora pe Shiva într-un abandon necondiţionat. În multe cazuri, era de preferat pentru un pashupata să provină din casta brahminilor. Relaţia dintre aceşti călugări pashupata şi sadhu-şii acoperiţi cu cenuşă din vremea lui Buddha, sau făuritorii sigiliului Văii Indusului care-l descriau pe Shiva ca Pashupata („stăpânul turmei”) este necunoscută. Ei pot fi aceiaşi, sau pot fi diferiţi.

Sadhu-şii (înţelepţii) pashupata impuneau un total respect religios. Calea lor era o cale dură, distrugătoare a egoului, creată pentru a infuza căutătorului karunya (graţia plină de compasiune a lui Shiva). Austeritatea lor era combinată cu rituri (puja) de adorare închinate lui Shiva cu o profundă conştientizare a Cosmosului ca fiind devenirea continuă a lui Shiva şi cu un jucăuş spirit de dragoste către El. Sadhana (practica spirituală) începea cu aprofundarea unui cod etic strict (yama şi niyama), accentul fiind pus pe brahmacarya (abstinenţă sau continenţă sexuală), ahimsa (nonviolenţă) şi tapas (ascetism). Aşa cum a fost detaliată în scripturile lor, disciplina era practicată în etape. Pentru început, ei îşi asumau diferite jurăminte şi practicau diferite tehnici de „deblocare” care includeau râsul, cântatul şi dansatul, toate impregnate de spiritul şivaic. În următoarea fază, ei dispăreau în societate şi trăiau incognito. Aici, ei practicau diferite acte şocante în scopul de a atrage dezaprobarea publică, flecărind, producând sforăituri sau alte sunete ciudate, mergând ca şi cum ar fi fost infirmi, gesticulând nestăpânit. Această sadhana era un mijloc de auto-purificare, de anihilare a egoului, de eliminare a nevoii de a fi acceptat de public, de prieteni sau de vecini şi de a stabili pe deplin în subconştient conştiinţa faptului că, plăcut sau neplăcut, bun sau rău, sau toate modalităţile umane de a gândi sau de a simţi sunt echivalente dacă dragostea cuiva pentru Shiva este cu adevărat puternică. Această etapă în practică a fost gândită pentru a rupe legăturile cu societatea şi chiar cu propriul ataşament faţă de conjunctura umană în care ei au apărut pe lume.

Revenind la sadhana lor, se spune că ei realizau diverse austerităţi, apoi abandonau orice altă acţiune pentru a practica kundalini yoga, pentru ca astfel să ajungă într-o perpetuă apropiere de Shiva. Când această uniune se maturiza, ei dobândeau puteri supranaturale (siddhi) precum omniscienţa şi altele. Pashupata-şii credeau că atunci când o persoană este fermă în virtute şi capabilă să accepte cu seninătate orice abuz sau insultă, ea este bine stabilită pe calea ascetismului. Sri Kaundinya a scris în comentariul său din sec VI, Pancartha Bhashya asupra Pashupata Sutra-ei, că yoghinul pashupata „trebuie să apară ca fiind nebun, ca un cerşetor, având trupul murdar, cu barba lăsată lungă, unghiile şi părul crescute mari, fără nicio grijă faţă de trup. Astfel, el îşi taie accesul la averi (varna) şi posesiuni funciare (ashrama), iar puterea detaşării este astfel produsă”.

Pashupatismul este în primul rând o cale ascetică ce îndepărtează logica dialectică şi preţuieşte sadhana ca un mijloc de a obţine graţia lui Shiva. Căutătorii pe această cale îmbrăţişează jurăminte stricte în ceea ce priveşte codul etic (yama şi niyama), sadhana-ele lor mergând de la „acţiune” la „non-acţiune”. Acţiunea devoţională includea puja, penitenţe, Namah Shivaya japa, purtarea de cenuşă sacră şi demonstrarea dragostei fără de limite pentru Shiva.

Gruparea se spune că a fost fondată chiar de Shiva însuşi, care a împărtăşit doctrinele anumitor maharishi. În jurul anului 200 d.C. a apărut, în ceea ce astăzi este statul indian Gujarat, cel mai proeminent satguru pashupata din punct de vedere istoric, şi anume Lakulisha. În conformitate cu Karavana Mahatmya, el a fost născut într-o familie de brahmini, dar a murit în cea de-a şaptea lună a sa de viaţă, după ce a demonstrat puteri supranaturale remarcabile. Mama sa a aruncat trupul neînsufleţit într-un râu (o formă tradiţională de înmormântare pentru copii), iar un grup de broaşte ţestoase l-au cărat către un templu al lui Shiva. Aici, băiatul a revenit la viaţă şi a crescut ca ascet. După o altă sursă, Lakulisha a fost o fiinţă care a murit şi a fost readusă la viaţă de către Shiva, care i-a preluat trupul pentru a predica Pashupata Dharma lumii întregi. Locul apariţiei sale este un oraş cunoscut astăzi sub numele de Kayavahardhana („a se încarna în trupul altuia”). Miracolul este şi astăzi celebrat festiv. Două pietre din acest oraş poartă inscripţii onorând numele celor patru mai importanţi dintre discipolii acestui satguru: Kushika, Gargya, Maitreya şi Kaurusha.

Satguru-l Lakulisha a fost un reformist pashupata dinamic. În sutra-ele sale, conturând codurile curajoase de conduită şi preceptele yoga, el a restrâns acceptarea practicanţilor doar la cele trei caste superioare: (vaishya, kshatriya şi brahmini) într-o încercare de a lega această şcoală la ortodoxia vedică. S-a dezvoltat astfel o cale populară şi familială, care a reieşit din acest ordin ascetic exclusiv. În zilele noastre, numeroase centre de adorare pashupata sunt răspândite de-a lungul şi de-a latul Indiei, unde satguru-l Lakulisha, înfăţişat ca Shiva, este adesea venerat; el este reprezentat în faţa unui Shivalinga, fiind aşezat în postura lotusului, gol, energic, ţinând în mâna stângă un danda (baston, sceptru), iar în mâna dreaptă un fruct de lămâie. Templul lor cel mai adorat, Somanatha, se află în Gujarat, ca un puternic şi activ loc de închinare, care a îndurat mai multe cicluri de distrugere şi reconstrucţie.

Un călător chinez al celui de-al VII-lea secol, Huan Jiang, a scris că în acele vremuri zece mii de pashupata-şi au ocupat oraşul Varanasi. Tradiţia pashupata s-a răspândit în Nepal în sec. VIII, unde faimosul templu Pashupatinath a devenit un prim centru de pelerinaj şi a rămas astfel până în zilele noastre. La zenitul său medieval, pashupatismul a acoperit părţile de Vest, Nord-Vest şi Sud-Est ale Indiei, primind patronajul regal. In sec. XV, el s-a retras către puternicele sale centre din Gujarat, Nepal şi înalţimile Himalayei. Tradiţional vorbind, cele mai adânci învăţături pashupata au fost ţinute în secret, rezervate doar iniţiaţilor care erau încercaţi, testaţi şi găsiţi corespunzători. Scripturile centrale sunt Pashupata Sutra (atribuită venerabilului Lakulisha), comentariul lui Kaundinya asupra lor, Pancartha Bhashya şi Mrigendra Agama.

Filosofia pashupata a fost dualistă până la Lakulisha. Se cunoaşte puţin despre ea, fiindcă au rămas puţine scrieri. Cercetătorii însă au distins din referinţele altor vechi comentatori cum că această filosofie îl considera pe Shiva ca fiind doar cauza eficientă a Universului, nu şi cea materială. Filosofia presupunea 5 categorii primare: cauză, efect, uniune, ritual şi eliberare. Ultima categorie era oarecum neobişnuită, întrucât pashupata-şii de dinainte de Lakulisha credeau că sufletul nu se uneşte niciodată cu Shiva şi că eliberarea ar fi o stare în care nu mai există durere, suferinţă, nevoi, etc. Ei credeau că Shiva poate crea schimbări în lume şi în destinele individuale în acord cu propria Sa plăcere. Shiva însă, nu ar fi determinat neapărat persoana sau karma (modul de acţiune) sa.

Sistemul Pashupata al lui Lakulisha a reţinut ideea celor 5 categorii, dar a privit scopul final al sufletului individual ca fiind atingerea stării divine. Mai târziu, el a specificat că Shiva este şi cauza materială a Universului, în mod efectiv transformând filosofia din dualistă în dual-nondualistă. Sufletul individual, pashu, este ţinut departe de Shiva de către pasha (înlănţuiri). Sufletul îşi menţine individualitatea în starea sa eliberată numită sayujya, definită ca apropiere, dar nu uniune completă cu Shiva care, în viziunea lui Lakulisha, nu are putere asupra sufletelor eliberate.

Kapalika-şii, „purtătorii de cranii”, grupare provenită din Pashupata, au fost – uneori pe bună dreptate – defăimaţi de către oponenţi. Cel mai rău, ei au fost descrişi ca umblând ameţiţi de băutură, fiind îngâmfaţi, angajaţi în sacrificii umane şi practicând magia neagră. Alte portretizări sunt mult mai bune. De exemplu, în drama sanskrită din primele secole – Malati Madhava, un kapalika spune cu mare profunzime: „a fi în mod exclusiv devotat pomenilor, penitenţei şi riturilor, aceasta este o stare uşor de obţinut. A fi centrat doar în Sine, în orice condiţii, iată o stare greu de obţinut”. Chiar astăzi, urmaşii acestei grupări sunt găsiţi cerşind mâncare pe care ei o acceptă într-un craniu uman, preferabil al unui brahmin. Câţiva cercetători au văzut o legătură între kapalika-şi şi yoghinii Gorakshanatha de mai târziu.

În sec. VII, o altă grupare s-a dezvoltat din tradiţia pashupataşi, anume kalamukha-şii (feţele negre), care şi-au stabilit o structură socială bine organizată, cu multe temple şi mănăstiri, în ceea ce se numeşte acum regiunea Karnataka şi împrejurimi. Ca şi vechii pashupata, ei au suferit oprobiul diferiţilor comentatori istorici. Nimic nu a mai rămas din scripturile lor, de aceea, detaliile privind filosofia şi viaţa lor sunt obscure. Oricum, stima care le era acordată la un moment dat, este reflectată într-o inscripţie din 1162 de pe unul din templele lor, care spunea că acela era „un loc destinat celebrării sfinţilor şivaiţi care duceau în mod perpetuu o viaţă de adepţi religioşi celibatari, un loc pentru studiul liniştit al celor patru Veda, … Yoga Shastra şi al altor învăţături spirituale, un loc unde este oferită mâncarea săracilor, celor fără de ajutor, … muzicienilor şi barzilor a căror datorie este să îşi trezească stăpânii cu muzică şi cântece. Un loc destinat tuturor cerşetorilor… un loc unde mulţi oameni bolnavi şi fără ajutor sunt ocrotiţi şi trataţi, un loc de asigurare a protecţiei pentru toate creaturile vii”. Cercetătorii cred că şcoala Vira Shaiva a dezvoltat sau a înlocuit gruparea kalamukha, aparent luându-le templele şi ashram-urile. Astăzi călugări retraşi pashupata trăiesc în India de Nord şi Nepal, influenţând adepţi de pretutindeni.

yogaesoteric