Sociobiologia și comportamentul altruist (I)

Rezultatul ultim al legii selecţiei naturale îl reprezintă latura competitivă, viciată a naturii umane. Dorind să explice comportamentul animal, evoluţia are o problemă cu comportamentul altruist (comportament benefic pentru celălalt, chiar cu riscul propriului prejudiciu). Selecţia naturală nu ar fi avut vreun temei să permită evoluţia altruismului.

Soluţia propusă pentru această dilemă a constituit-o teoria sociobiologiei. Potrivit acesteia, dacă unii îi ajută pe alţii în dauna proprie, procedează astfel doar pentru rude apropiate (selecţia prin înrudire), care pot perpetua genele comune cu persoana ajutată. Dat fiind că genele altruistului sunt perpetuate prin ajutorul dat unei rude, rezultatul ar acţiona în favoarea celui care ajută, ceea ce nu este chiar așa de altruist.

Dovezile în acest sens sunt de găsit în lumea animală. Teoria a fost aplicată și la oameni și folosită ca justificare a comportamentului imoral. Chiar violul este văzut ca o strategie de perpetuare a genelor. Aceste concluzii depind de presupoziţia că oamenii și animalele au la origine un strămoș comun, dar sociobiologia nu vine cu dovezi în sprijinul acestei evoluţii. Poate că mutaţiile suferite după căderea omului în păcat au favorizat latura egoistă a naturii noastre, dar creștinismul vine cu o soluţie atunci când căutăm ajutorul dumnezeiesc în procesul de transformare după modelul lui Iisus Hristos.

Comportamentul animal și evoluţia

Teoria sociobiologiei, aplicarea teoriei evoluţiei la studiul comportamentului, s-a dezvoltat pe măsură ce oamenii de știinţă au căutat o explicaţie evolutivă mai adecvată pentru toate formele de comportament social animal și uman. Există un proces prin care mutaţia, recombinarea și selecţia naturală pot introduce o trăsătură în rândul unei populaţii. De exemplu, o variaţie a culorii ar putea facilita camuflajul la animale. Dacă indivizii cu noua culoare supravieţuiesc și se reproduc cu succes, noua variantă de culoare va deveni mai frecventă în rândul acelei populaţii. Impactul asupra următoarei generaţii este determinat în întregime de numărul descendenţilor cu noua genă de culoare. Capacitatea organismelor de a se reproduce cu succes este redată prin sintagma „capacitate de adaptare” (fitness, în orig.). Indivizii ai căror descendenţi au cel mai mare succes reproductiv prezintă cea mai pronunţată capacitate adaptativă evolutivă.

Putem vizualiza modul în care funcţionează acest aspect în cazul trăsăturilor morfologice, cum ar fi selecţia variaţiilor de culoare (îmbunătăţirea camuflajului), între indivizi care diferă în ceea ce privește dimensiunea sau forţa (capacitatea de a-și asigura hrana și de a se apăra de dușmani) sau viteza (capacitatea de fugă). Același proces ar putea fi implicat în explicarea schimbărilor evolutive de comportament? S-ar putea explica astfel de ce unele specii au sisteme de împerechere monogame și altele sunt promiscue? Sau de ce unele specii se bazează mai mult pe comunicarea vocală, iar altele se concentrează pe comunicarea chimică?

Ewer a rezumat această provocare afirmând că, „dacă mecanismele care produc comportamentul nu sunt explicabile în termeni de selecţie naturală care funcţionează în manieră consacrată, vom fi obligaţi să postulăm o creaţie de tip special sau un proces mistico-magic necunoscut”.

În multe cazuri ar putea fi sugerate explicaţii microevolutive pentru originile comportamentelor. Cu toate acestea, strădania de a explica comportamentul altruist rămâne o problemă. Un act altruist este orice comportament care îi aduce beneficii altei persoane în detrimentul sau cu riscul celui care manifestă comportamentul respectiv. Raţionamentul darwinian pare să susţină că un animal ar concura pentru a supravieţui mai degrabă decât să acţioneze altruist faţă de alte animale, mai ales dacă acel comportament îi poate pune în pericol propria supravieţuire.

O veveriţă care dă un semnal de alarmă atunci când apare un șoim le avertizează pe celelalte să se ascundă, dar atrage, de asemenea, atenţia asupra sa și poate chiar riscă mai mult să fie prinsă de șoim. În termeni evolutivi, o veveriţă care este predispusă să dea semnale de alarmă își reduce astfel propriile șanse de supravieţuire, deoarece îi scade automat și posibilitatea de a se reproduce. O veveriţă ale cărei gene o predispun la a trișa, în sensul că beneficiază de semnalele de alarmă ale altora, dar nu le emite, la rândul său, pare a avea cele mai mari șanse de succes reproductiv și, prin urmare, și cea mai mare capacitate de adaptare.

Unele specii de păsări, cum ar fi gaiţele-de-Florida sau cele care mănâncă albine africane, își fac cuiburi pe care le îngrijesc și părinţii, dar și alţi „adulţi care oferă asistenţă la cuiburi”. De ce unul dintre aceste ajutoare și-ar reduce propria capacitate fizică pentru a ajuta alte păsări să-și crească puii, în loc să crească pui care să îi poarte propriile gene? Teoria evoluţiei poate explica acest aspect?

Mulţi dintre cei care acceptă creaţia de origine dumnezeiască consideră că apariţia umanităţii și a moralităţii a constituit un act separat și special faţă de celelalte acte de creaţie. Prin urmare, un intervenţionist este tentat pur și simplu să respingă orice mecanisme evolutive propuse pentru explicarea comportamentelor altruiste. Chiar și intervenţioniștii, cu toate acestea, ar fi necesar să explice de ce procesele evolutive ulterioare evenimentului creaţiei par să fi eliminat multe comportamente altruiste. În consecinţă, întrebarea privind altruismul la animale rămâne în esenţă aceeași pentru toată lumea, indiferent de perspectiva filosofică adoptată.

Sociobiologia: un răspuns propus pentru altruism

În 1975, profesorul de entomologie de la Harvard, Edward O. Wilson, a publicat Sociobiologia (Sociobiology: The New Synthesis, în orig.). În acest volum, el a definit o nouă paradigmă: „Studiul sistematic al bazei biologice a oricărui comportament social, o ramură a biologiei evoluţioniste și în special a biologiei moderne a populaţiei.” Această paradigmă a stimulat controverse considerabile, dar a fost acceptată în mare parte.

În Sociobiologia, Wilson susţine că a rezolvat problema altruismului. O piatră de temelie a teoriei sociobiologiei este conceptul de adaptare incluzivă, care se referă la rata la care descendenţii unui animal și descendenţii rudelor sale apropiate cresc și se reproduc cu succes. În timp ce capacitatea de adaptare reprezintă rata de succes a unui animal în transmiterea genelor către propriii descendenţi, adaptarea incluzivă este rata de succes în transmiterea genelor direct către propriii descendenţi și indirect către descendenţii rudelor apropiate, deoarece acestea din urmă prezintă multe gene similare. Două surori împărtășesc, în medie, 50% din gene. Dacă o soră o ajută pe cealaltă să-și crească cu succes descendenţii la vârsta de reproducere, ea contribuie la transmiterea multor gene pe care le are în comun cu nepoţii și nepoatele, sporindu-și astfel capacitatea de adaptare.

Teoria sociobiologiei prezice că, datorită acestei distribuţii a genelor între rude, comportamentul altruist ar exista doar în situaţii în care altruistul și-ar crește de fapt capacitatea de incluziune prin acest comportament.

Biologul J. B. S. Haldane este renumit pentru că a spus odată că își va da viaţa pentru doi fraţi sau opt veri. Motivul afirmaţiei sale este că, în medie, fraţii au în comun jumătate din gene, iar verii primari au în comun o optime dintre genele. Dacă Haldane ar muri pentru un singur frate (eliminându-și astfel propria șansă de a se reproduce), fratele său ar putea transmite doar jumătate din genele lui J. B. S. Haldane așa cum ar face-o acesta însuși. Totuși, dacă ar muri pentru a salva doi fraţi, statistic vorbind, ar fi chit.

Dacă raţionamentul li se aplică veveriţelor, teoria sociobiologiei prezice că acestea transmit, cel mai probabil, semnale de alarmă atunci când sunt înconjurate de multe rude apropiate. Prin urmare, veveriţele care sunt avertizate prin aceste semnale de alarmă împărtășesc multe gene cu apelanta, crescând astfel capacitatea de incluziune a acesteia din urmă. Cercetările au arătat că acest aspect este adevărat. Când veveriţele tinere se maturizează, masculii se împrăștie în locuri îndepărtate înainte de a se stabili undeva și de a-și alege un teritoriu. Femelele tinere nu procedează la fel. Acestea își stabilesc teritoriul aproape de casă. În consecinţă, femelele au multe rude apropiate care locuiesc în zonă, nu și masculii. 

Așa cum prevede teoria, femelele sunt cele care transmit semnalele de alarmă. Când o femelă face aceasta, multe dintre veveriţele care sunt avertizate astfel sunt de fapt rude cu gene comune. Chiar dacă veveriţa în cauză este prinsă de prădător, rudele ei care aleargă să se salveze îi vor perpetua genele care au determinat-o pe aceasta să transmită apelul de alarmă. Selecţia naturală în această situaţie se numește „selecţia prin înrudire”. Trăsăturile favorabile sunt comune pentru rudele apropiate, iar o familie care îi ajută pe membrii săi să supravieţuiască va avea mai mult succes reproductiv decât alte familii. Trăsăturile lor comportamentale sunt cele care vor deveni mai frecvente.

Procesele de mutaţie și selecţie prin înrudire, precum și efectele lor asupra adaptării incluzive sunt elementele mecanismului prin care sociobiologia își propune să explice originea altruismului și a oricărui alt comportament social. Teoria sociobiologiei spune că aspectul prioritar al vieţii este succesul reproductiv. Animalele sunt „mașini sexuale” a căror funcţie este de a transmite gene favorabile care vor îmbunătăţi adaptarea incluzivă a descendenţilor.

Procesul de evoluţie nu lasă loc pentru acţiuni altruiste care ajută un străin în detrimentul celui care efectuează acţiunea. Astfel, un corolar al teoriei sociobiologiei este că nu există un comportament cu adevărat altruist. Unele excepţii aparente de la această regulă sunt explicate ca „altruism reciproc”: dacă tu îmi aperi spatele, îl apăr și eu pe-al tău. De exemplu, un babuin mascul va solicita ajutor de la alt mascul care nu îi este rudă într-o interacţiune agresivă cu un al treilea mascul. Se petrece adesea ca, în altă ocazie, rolurile să fie inversate, iar solicitantul iniţial îl ajută pe același partener care este acum expus pericolului.

Sociobiologia poate explica ajutoarele oferite la cuib? Selecţia prin înrudire ar prevedea ca un cuib de păsări să primească ajutor de la adulţi care nu sunt părinţi numai atunci când adaptarea incluzivă a acestora din urmă este mai mare în cazul ajutorării rudelor decât în cazul creșterii propriilor pui. Cercetările au confirmat că această predicţie este corectă și că cei care ajută sunt rude apropiate, de obicei descendenţi dintr-un sezon anterior. Aceștia nu își pot asigura teritoriile proprii sau sunt prea neexperimentaţi pentru a avea mare succes în creșterea propriilor pui în primul an. Până când vor fi gata să facă aceasta, capacitatea lor de incluziune va spori dacă vor contribui la creșterea rudelor cu care au multe gene în comun.

Strategii comportamentale

Deoarece animalele concurează între ele pentru resurse precum hrană, spaţiu de locuit sau împerechere, ar putea fi folosite diferite strategii comportamentale. Aplicarea teoriei sociobiologiei sugerează modalităţi de a prezice ce strategie va fi cea mai eficientă în diferite situaţii. De exemplu, dacă doi concurenţi se confruntă pur și simplu, câștigătorului îi va reveni resursa. Ar putea folosi un anumit tip de strategie convenţională (luptă simbolică), cum ar fi o formă stereotipă de confruntare cu braţele, care semnalează animalul care este mai puternic sau mai agresiv, fără riscul ca cineva să fie rănit. Teoria jocurilor și principiile sociobiologiei pot fi folosite pentru a prezice beneficiile fiecărei strategii. Selecţia naturală, în general, este de așteptat să favorizeze strategiile convenţionale în faţa „războiului” total în conflictele dintre animale.

Multe exemple în acest sens provin din natură. Șerpii-cu-clopoţei masculi nu mușcă alţi masculi, ci se luptă unii cu alţii, iar câștigătorul este cel care poate ţintui la sol capul celuilalt cu propriul său trup. Șopârlele-de-lavă se „luptă” lovindu-se reciproc cu cozile, iar iguanele marine se luptă cap la cap și împingându-se în spate. Căprioarele și antilopele au coarne, unele potenţial letale, dar atunci când masculii se luptă între ei nu încearcă să se rănească reciproc. Se ciocnesc cu coarnele și se luptă în moduri care de obicei nu provoacă daune grave. Animalele le comunică, de asemenea, în mod obișnuit natura stării lor agresive altor indivizi din specia lor, aparent pentru a-i permite celuilalt să răspundă în mod adecvat, reducând astfel cantitatea de agresivitate.

Cercetările din sfera sociobiologiei i-au determinat pe etologi (oamenii de știinţă care studiază comportamentul natural al animalelor sălbatice) să recunoască rolul unor comportamente animale considerate anterior a fi doar anomalii bizare. De exemplu, un leu-african mascul ucide uneori toţi puii din haită. Acest fapt se petrece atunci când are loc o bătălie între masculi și conducătorul haitei este înlăturat. Noul mascul dominant ucide în general toţi urmașii rivalului învins. În consecinţă, poate astfel să se împerecheze și să aibă propriii descendenţi mult mai repede decât în cazul în care femelele ar fi ocupate cu descendenţii fostului său rival. Un astfel de act infanticid se petrece, de asemenea, la langurii Hanaman, gorilele-de-munte, la cimpanzei, câinii-sălbatici-africani și la rozătoare.

Citiți a doua parte a acestui articol

Citiţi şi:

Soluția germană: eliminarea naționalismului din Europa prin tratamente hormonale în masă

E dovedit științific! Bunătatea încetinește îmbătrânirea și te scapă de boli, prelungindu-ți viața

yogaesoteric

7 februarie 2021