Sociologul Septimiu Chelcea: «Mass-media și sondajele de opinie publică: derapaje»
Profesorul de mass-media și comunicare Jesper Strömbäck de la Mittuniversitet (Suedia) a pus o întrebare de interes teoretic: când publică rezultatele sondajelor de opinie publică, mass-media reflectă sau influențează opinia publică?
Jesper Strömbäck
Analizând numeroase studii din literatura de specialitate, Jesper Strömbäck a ajuns la următoarele concluzii:
1) Termenul de „opinie publică”, fiind un concept fuzzy, un concept contestat, este dificil să se măsoare și să se distingă rolul mass-media în reflectarea sau în influențarea opiniei publice;
2) Conceptele „mass-media” și „opinie publică” sunt de multe ori confundate și, în consecință, este greu de diferențiat rolul fiecărui fenomen;
3) Sondajele de opinie publică, cea mai bună modalitate de cunoaștere a opiniei publice, au totuși limite generate, de exemplu, de eșantionare, de ambiguitatea și de formularea întrebărilor, de context. În această situație, este problematic dacă răspunsurile din sondajele de opinie publică reflectă într-adevăr opinia publică, presupunând că există opinie publică cu adevărat;
4) Procesele de formare a conținutului media sunt complexe, implicând influența mai multor actori. Aceasta face dificilă determinarea exactă a influenței mass-media asupra audienței și, mai general, asupra publicului;
5) Chiar dacă cercetările asupra agendei media și asupra încadrării au arătat că mass-media influențează opinia publică, procesele fiind contingente, respectivele cercetări nu dau un răspuns satisfăcător la întrebarea dacă mass-media reflectă opinia publică sau dacă o modelează;
6) Nu există încă suficiente cercetări privind factorii care influențează utilizarea de către mass-media a sondajelor de opinie și efectele publicării sondajelor de opinie publică (Strömbäck, 2012, p. 2).
Atracția știrilor false
Cercetând comparativ viteza de difuzare pe Twitter a știrilor adevărate și false, Soroush Vosoughi, Deb Roy și Sinan Aral, cercetători la Masssachusetts Institute of Technology (MIT), au găsit diferențe semnificative: știrile false au fost difuzate de la distanțe mai mari, mai repede, mai în profunzime și, în linii mari, erau considerate adevărate. Cei trei cercetători de la MIT au analizat știrile (adevărate și false) distribuite pe Twitter în perioada 2006-2017: aproximativ 126.000 de „cascade de noutăți” receptate de peste trei milioane de persoane. Analiza datelor a arătat că știrile false au ajuns la mult mai multe persoane decât știrile adevărate: în timp ce știrile adevărate rar au fost receptate de către 1000 de persoane, știrile false au fost distribuite în cascade chiar și la 100.000 de persoane. S-a constatat, de asemenea, că știrile politice au fost mai larg receptate și au devenit mai frecvent virale decât oricare alte știri. Ele au avut o probabilitate de a fi retransmise cu 70% mai mare decât știrile adevărate.
Soroush Vosoughi, Deb Roy și Sinan Aral au explicat rezultatele cercetării lor arătând că noutatea atrage atenția, contribuie la luarea deciziei și încurajează difuzarea informației. „Când informația are caracter de noutate, ea nu este numai surprinzătoare, dar și mai valoroasă” (Vosoughi et al., 2018, p. 3). Cel mai probabil aceasta este o explicație alternativă valabilă, dar parțială. Alina Bârgăoanu propune o altă explicație: „Este posibil ca scurtăturile cognitive la care recurgem când suntem expuși informațiilor din mediul digital să joace rolul determinant în amplificarea dezinformărilor” (Bârgăoanu, 2018, p. 146).
Am putea adăuga și o altă explicație, aducând în discuție „prejudecata afirmativă”. De multe ori, în mass-media, pe Twitter și Internet sau pe rețelele sociale sunt difuzate scurte mesaje propagandistice denigratoare la adresa adversarilor politici, aceștia fiind acuzați de autoritarism, corupție, adulter, de câte și mai câte. Aceste acuzații, în fond false, sunt receptate de către susținătorii celui care lansează informații false ca fiind informații adevărate. Acest fenomen, numit în psihosociologie „efect de negativitate”, explică măcar parțial – cred eu – de ce știrile false sunt considerate adevărate.
Neîncrederea în sondajele de opinie publică
În presa scrisă din România au apărut nu o dată articole ce acuză firmele de sondaje că încearcă să manipuleze opinia publică, că fac jocuri politice, că nu dau dovadă de profesionalism. Selectez, oarecum la întâmplare, din mulțimea titlurilor incriminatoare: „Brambureala sondajelor” sau „Controversa sondajelor de opinie”. În viziunea unor editorialiști, firmele de sondare a opiniei publice fac „jocuri în marjă”, produc „sondaje dubioase” sau pur și simplu „dau cu sondaju-n fasole”, „se fac de râsul curcilor”.
În preajma alegerilor electorale, fie ele generale sau europarlamentare, liderii politici de stânga, ca și cei de dreapta etichetează ca simplă „manipulare” difuzarea în mass-media a rezultatelor sondajelor de opinie publică potrivit cărora partidul lor nu este pe primul loc sau nu a crescut – precum Făt-Frumos din lacrimă din basmul lui Mihai Eminescu – într-o lună cât alte partide într-un an. Unii așa-ziși „formatori de opinie” prezintă datele sondajelor de opinie fie într-un registru războinic („Barometrul Academiei Române. Încă o confirmare că PSD s-a prăbuşit”, 13 mai 2019; „Sondaj pentru alegerile europarlamentare: PSD, detronat de PNL”, 18 aprilie 2019), fie într-unul sportiv („Sondaj comandat de Academia Română. PSD și PNL, «umăr la umăr» înainte de europarlamentare”, 13 mai 2019; „Partidul Național Liberal conduce în clasament”, 13 mai 2019). Toți acești (pseudo)formatori de opinie pierd din vedere că sondajul de opinie este un tip de cercetare sociologică și că prezentarea concluziilor oricăror investigații științifice impune renunțarea la metafore sau, cel puțin, folosirea lor cu parcimonie.
Pseudosondaje de opinie publică în mass-media
Prezentarea rezultatelor sondajelor de opinie publică în mass-media nu diferă prea mult de modul relatării partizane a evenimentelor politice, sociale cotidiene. La vremea lui, Ion Luca Caragiale a ilustrat cu sarcasm „obiectivitatea” presei.
„Obiectivitatea presei
Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulțumită activității pompierilor și soldaților, focul, deși bătea un vânt puternic, a fost năbușit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate. (Universul)
Incendii ca acela ce s-a petrecut în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza, care trebuie să serve cetățenilor de învățătură și să rămâie o pată neștearsă și indelebilă asupra acestui negru regim, pretins alb, regim al incendiului, căci dacă pompierii, opera venerabilului și bătrânului general Florescu, nu stingeau focul, cine știe cât mai ardea!!! (Un ziar opozant fără programă, nuanță liberală-conservatoare)
Aseară iust la orele când puneam ziarul ediția a cincea supt presă, în Dealul Spirei vis-a-vis de cazarma Cuza, un incendiu a sbucnit. Din causa vântului violinte, care sufla puternic de la occidinte spre oriinte, incendiul a produs o mare panică printre cetățiani și cetățiane. Pompierii cu câțiva serginți și oficiari — generalele era absinte — au mers la localitate, unde cu greu au sbutit să năbușească sinistrul, care apăruse deja la steriorele casii atinse. (Un ziar opozant cu câteva programe, nuanță trandafirie)
Ieri a avut loc în Dealul Spirii un mare incendiu. În lipsă de petreceri, o emoție e totdeauna mai de preț decât plictiseala. Priveliștea era cu adevărat pitorească. Multă lume la incendiu. Reținem în treacăt pe doamna Cutare, o brună coborâtă dintr-un tablou de Murillo, în capot, superbă în neglijeul său transparent; doamna Cutare, rubensiană, nu mai puțin elegantă, îmbujorată de emoție; foarte tânăra doamnă Bigoudiano, un vis strălucitor de-al lui Watteau, răpitoare cu păru-i blond-auriu care se buclează natural, fără niciun artificiu, un boboc de trandafir gata să se desfacă la razele lui Phoebus, armonizându-se plăcut cu tonul roșiatic al flăcărilor ușor estompate de vălul de fum. (Un ziar distins)
Mai multe ziare ale opoziției vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. Cu această ocazie încalecă iar pe faimosul dumnealor Dada2, aruncând în spinarea reacțiunii (sic) răspunderea pentru acest sinistru. Întrucât trebuie să pună publicul temei pe spusele acestor foi, ce nu mai au câtuși de puțin respect de adevăr, iată: Din sorginte oficială aflăm că nu a fost niciun incendiu ieri în Dealul Spirii. Sinistrul cel grozav este o pură invențiune ieșită din fantezia nesecată și din bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noștri. (Un ziar oficios)”
Ion Luca Caragiale, Temă şi variaţiuni, 1900
Dintr-o slabă cunoaștere a teoriei opiniei publice și a metodologiei sondajelor de opinie publică, sau pur și simplu datorită intereselor politice, uneori apar în mass-media rezultatele unor pseudosondaje de opinie publică.
Iată, spre exemplu: o firmă de sondaje din Capitală – prefer să nu îi dau numele – comunica în mass-media la 21 ianuarie 2019 rezultatele unui sondaj pe un eșantion de 1099 de persoane din 130 de localități rurale și urbane, reprezentativ la nivel național, în care respondenților (cu vârsta de 18 și peste 18 ani) li se cerea că evalueze pe o scală de la 0 (între 0-19 puncte – idioțenie) la 140 de puncte (între 120-140 de puncte – inteligență foarte ridicată) inteligența (coeficientul de inteligență) al unor lideri politici din țară și din străinătate. Îmi imaginez – nu-i așa?! – că pe ulițele satelor (botezate „străzi”) și în piețele din București se discută cu înflăcărare despre coeficientul de inteligență al acestora. În metrou, numai despre asta se discută. În cluburile de fițe, de asemenea.
Rezultatele acestui (pseudo)sondaj de opinie publică au arătat că în percepția electoratului din România Președintele SUA (Donald Tramp – 95,4 puncte) este mai inteligent decât Președintele Franței (Emmanuel Macron – 90,7 puncte), care, la rândul lui, este mai inteligent decât Președintele Turciei (Recept Tayyip Erdogan – 80,3 puncte). Am mai aflat din datele (pseudo)sondajului de opinie publică că Angela Merkel (98,3 puncte), cancelarul Germaniei, este mai inteligentă decât prim-ministrul Marii Britanii Theresa May (92,1 puncte).
Concluzia: să nu ne jucăm cu cifrele și să nu pretindem că măsurăm fenomene sociale. A le cere românilor să evalueze coeficientul de inteligență (IQ) al unor lideri politici de peste mări și țări echivalează cu a-i întreba dacă sculptura Virgin with the Laughing Child (aflată la Victoria & Albert Museum din Londra), în legătură cu care specialiștii nu s-au pus de acord cui aparține, este într-adevăr opera lui Leonardo da Vinci sau nu.
În cazul acestui (pseudo)sondaj de opinie, avem de-a face cu o păguboasă cuantofrenie la nivel înalt! Încă la jumătatea secolului trecut, sociologul american de origine rusă Pitirim A. Sorokin (1889-1968) a denunțat moda utilizării excesive a măsurătorilor în cercetarea sociologică. Pitirim A. Sorokin a consacrat în Mode și puncte slabe în sociologia modernă și științele conexe (1956) două capitole cuantofreniei: nu s-a revoltat împotriva măsurării per se, ci împotriva abuzului, a modei de transformare a realității sociale în cifre.
Să ne ferim, așadar, să măsurăm ceva ce nu există; opinia publică nu apare ca un porumbel din jobenul scamatorului. Construirea opiniei publice este un proces complex, stadial, de durată, presupune informare, dezbateri publice, discuții în mass-media, formarea atitudinilor și, după caz, modificarea lor. Înainte de toate, ca să putem vorbi despre opinie publică este necesar să existe o problemă socială, care să fie percepută ca atare de către oameni.
Fragment extras din volumul Opinia publică. Persuasiune și manipulare, de Septimiu Chelcea
Citiţi şi:
Manipularea în războiul actual pentru putere
Creând «opinia publică»: «Personalitatea autoritară». Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)
yogaesoteric
4 iunie 2020