Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuşte pe Ceauşescu. Abuzurile justiţiei române (VI)

 

Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 

Citiţi a cincea parte a articolului

Răzbunarea miliţienilor – exemplul torţionarului Cârţu

Tot anul 1990, noi, cei ce făcuserăm revolta din decembrie şi eram percepuţi ca simpatizanţi ai revoltei anticomuniste, am fost chinuiţi sălbatic de miliţienii din penitenciar, de zeci de ori, mai ales când se produceau evenimente afară.

De exemplu, în dimineaţa zilei de 18 mai 1990, la ora 5, s-au auzit tropote şi mişcări ciudate pe secţiile penitenciarului Colibaşi. Deodată s-au auzit ţipete şi urlete de groază în rândul deţinuţilor. Se declanşase „iadul pe pământ”, o adevărată stare de răzbunare: miliţienii au scos din camere pe liderii revoltei ce avusese loc în decembrie, printre care mă aflam şi eu. Am fost scos din cameră, lovit cu bastoane, bâte şi picioare, obligat să trec, ca şi ceilalţi deţinuţi, printr-un culoar de miliţieni de peste 50 m lungime. Ne loveau bestial, din cap până în tălpile picioarelor. Scoşi pe un platou, ne-au pus cătuşe cu mâinile la spate, ne-au dat cu sprayuri paralizante în ochi, ca să nu putem recunoaşte cine ne bate. Au mai fost bătuţi şi alţi deţinuţi ce făceau parte din echipele noastre, care nu făcuseră altceva decât de a menţine ordinea, pentru a nu se produce devastări şi distrugeri.

Noi, cei 13 lideri aleşi în timpul revoltei, am fost îngenunchiaţi, tunşi, ni s-au pus lanţuri la picioare şi am fost duşi în filtru, în poartă, la subofiţerul de serviciu, în zona dintre porţi, în acele camere de primire a deţinuţilor, camere cu câte două bănci prinse în beton.

Acolo am fost ţinuţi din data de 18 mai până la sfârşitul lui octombrie 1990, când am fost introduşi pe secţie într-o celulă în care paturile au fost sudate între ele cu bride sudate şi prinse în perete, cu picioarele paturilor prinse în beton, cu rama ferestrei din fier masiv. Un câine lup era legat în dreptul ferestrei noastre. Pe această lungă perioadă cât am fost ţinuţi în poartă, am fost bătuţi zilnic de către grupuri de miliţieni.

Ne scoteau din cameră de câte ori cânta lambada la radio şi câte 4-5 miliţieni tăbărau pe câte unul dintre noi, până eram zdrobiţi. Am fost ţinuţi în acele condiţii 2 luni, cu cătuşe la mâini.

În acele zile, a decedat dintre noi Ivaşcu Viorel: bătăile i-au zdrobit ficatul. În urma decesului său, am sperat că bătăile vor înceta, dar a fost doar o iluzie, pentru că nu a fost precum gândeam noi. Represaliile au fost aceleaşi, poate mai severe. Numai că doctorul penitenciarului, pe nume Burea, a venit la noi o singură dată şi ne-a examinat pe fiecare în parte, a scos un caiet în care a notat toate vânătăile de pe trupul fiecărui deţinut, de fapt aveam tot trupul vânăt.

Când urinam, aveam impresia că vom muri cât de curând, pentru că urina noastră era maro închis la culoare. Întoarcerea noastră pe secţie a jucat un rol de sperietoare pentru masa de deţinuţi. Timp de o lună, dimineaţa şi seara, la apel venea şi intervenţia, formând un culoar prin care noi, cei 12 răzvrătiţi, cu lanţuri la picioare, treceam în fugă şi ei ne loveau pe o parte şi pe alta. Zgomotele lanţurilor, ţipetele miliţienilor şi răcnetele noastre de durere înspăimântau masa de deţinuţi din camere. Noi eram spaima ce dorea s-o împrăştie Cârţu în rândurile deţinuţilor!

Sunt multe de spus, cum ar fi bătaia din baie. În timp ce făceam baie, miliţienii au oprit apa de la duşuri şi au intrat peste noi, snopindu-ne în bătaie cu bastoanele. Familiile noastre nu au ştiut nimic de noi atât timp.

Ca să închei ciclul de represalii, în luna decembrie 1990, am fost trimişi în transfer la penitenciarul Drobeta-Turnu Severin şi, de acolo, am fost împrăştiaţi în diferite penitenciare din ţară. Eu am fost trimis la Aiud.

Adevărul acestei represiuni a fost următorul: torţionarul Cârţu a folosit o minciună spunând că, din informaţiile obţinute ar reieşi că acei cunoscuţi deţinuţi lideri rebeli vor să provoace o revoltă şi să-şi însuşească arme şi muniţie din depozitul penitenciarului, cu intenţia de a se deplasa în Bucureşti pentru a boicota alegerile din 20 mai 1990. Pentru această grosolană minciună a torţionarului Cârţu am suferit cele mai sus povestite, iar Ivaşcu Viorel şi-a pierdut viaţa. Spun, cu tot regretul, că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru atrocităţile cauzate deţinuţilor după Revoluţia din 1989.

Ultima soluţie: evadarea

„Infracţiunile contra avutului obştesc” din partea specială, Titlul IV, care cuprindea art. 223-235, au fost abrogate din Codul penal. Conform principiilor de drept, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, era necesar să înceteze odată cu abrogarea art. 224. Iar pentru furtul calificat (art. 109) care nu-mi putea fi aplicat decât în varianta veche, mai favorabilă – nu puteam primi decât maxim 5 ani de închisoare – deja executaţi. Era clar că „oamenii legii” nu vor să-mi revizuiască procesul şi să-mi revizuiască sentinţa.

După 1990 eu nu am mai fost nici măcar deţinutul închis de un stat totalitar, ci un om sechestrat ilegal – obligat să facă ceva ca să-şi apere viaţa, libertatea şi demnitatea.

Aflându-mă în imposibilitatea de a-mi găsi dreptatea (deoarece Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare, refuzând audierea autorilor morali ai infracţiunii mele), răvăşit de spaimă, de boală, de neîncredere şi însingurare, cu sănătatea puternic afectată de supliciile anilor de detenţie în condiţii inumane, datorită numeroaselor sechele acumulate din ancheta bestială de care am avut parte, şi de anii de detenţie de tip comunist şi cripto-comunist, cu conştiinţa răvăşită şi revoltată… am evadat din vagonul ce transfera deţinuţii spre spitalul penitenciar Jilava. Am încercat să fug ca să spun celor de afară că mă aflu închis, în timp ce ei se bucură de libertatea pentru care am luptat.

Mă aflam în detenţie la penitenciarul Aiud. După Revoluţie aveam acces la biblioteca penitenciarului, unde studiasem o carte tehnică despre confecţionarea vagoanelor de tren fabricate la Arad, din care m-am inspirat şi am pus la cale evadarea. Constatasem că pe pereţii interior de tablă ai vagonului sunt sudate coaste speciale din profil I special şi între două coaste se putea face o gaură pentru a evada în timp ce trenul mergea. Am procurat gurile de lup confecţionate din foaie de arc, călite în ulei după ce au fost confecţionate, două spirale de fier de 6 si 8 mm, o coarbă miniaturizată din platbandă ce se monta prin şuruburi şi două pânze de bomfaier, pe care le-am ascuns în trei perechi de încălţăminte.

Precizez că cei ce purtau lanţuri la picioare, precum noi, de fiecare dată când eram transferaţi, ne introduceau numai în cuşetă. Vagonul pentru transportat deţinuţi este prevăzut cu un coridor pe părţile căruia sunt trei cuşete pe o parte şi trei pe cealaltă parte; în capul coridorului este o cameră mare prevăzută cu banchete comune pe margini şi mijloc în care se introduc, supraaglomerat, 120-140 de deţinuţi, chiar şi mai mulţi… uluitor de mulţi. Cuşeta este o încăpere mai mică prevăzută pe margini cu banchetă; una dintre banchete se rabatează în sus, sub care este WC-ul. Pe peretele exterior al vagonului, fiecare cuşetă este prevăzută pe interior cu geam normal, precum trenurile, dar în dreptul geamului, în exterior, este un grilaj din cornier, introdus unul în altul, care cu greu îţi permite vizibilitatea din interior spre exterior. De afară nu se vede înăuntru. Uşa cuşetei este prevăzută cu vizetă şi zăvoare pe dinafară. Într-o cuşetă se introduc maxim 5 deţinuţi şi se stă foarte înghesuit, genunchi în genunchi, în poziţie şezut.

La îmbarcarea în tren am găsit în cuşetă doi deţinuţi ce veneau de la Baia Mare, Negruţ Valentin şi Dima. În timpul călătoriei am discutat cu ei, apoi am început să le povestesc imaginativ introducându-i ca personaje într-o evadare din duba tren, să-i văd cum reacţionează.

Vagonul special de transport deţinuţi a staţionat în staţia Târgu Mureş până dimineaţa. În timpul staţionării era linişte şi nu se putea lucra. În zorii zilei, vagonul a fost legat în coada unui tren personal cu destinaţia Bucureşti. Trecând imediat la treabă, am dat lanţurile de la picioare jos, folosindu-ne de pânzele de bomfaier. În timp ce gaura era făcută în peretele vagonului şi trenul se afla în mers, s-au trezit din somn Negruţ şi Dima, moment în care le-am spus: „Mergeţi sau nu?”. Cei doi au fost de acord să evadeze: Dima şi-a dat primul lanţul jos, apoi Negruţ numai la un picior. Şi, în grabă, am început să sărim din tren în timpul mersului, în apropierea staţiei Bodoc, în apropiere de Tuşnad Băi, la graniţa judeţului Covasna cu Harghita.

A sărit primul Batin, apoi eu, urmat de Covaci şi Negruţ, legat cu lanţul de un picior. Dima nu a sărit şi, fără să ezite, a bătut în uşă arătând miliţianului gaura pe unde noi am evadat. Miliţianul a tras sistemul de alarmă, trenul s-a oprit şi din plutonul de gardă ce escorta duba, format din 6 subofiţeri, 5 au plecat în căutarea noastră. S-a tras asupra noastră cu pistoale mitralieră şi, folosindu-se de maşini şi tractoare de pe şosea, am fost prinşi în 4 ore, în ordinea inversă de cum am sărit din tren. Am fost încarceraţi la penitenciarul Miercurea Ciuc.

Am fost introduşi toţi cei trei tovarăşi de evadare în aceeaşi izolare, timp de o zi. Negruţ Valentin a fost găsit cu craniul spart şi internat în spital la Miercurea Ciuc şi pe Dima l-au folosit ca martor acuzator. Am fost condamnaţi la 2 ani închisoare pentru evadare iar Batin la 3 ani închisoare. Batin a făcut 20 de zile de izolare severă, într-o izolare normală în care executau pedepse şi alţi deţinuţi. Covaci Atila a fost dus la infirmeria penitenciarului unde a primit rație alimentară de regim TBC, mâncare bună, trei sferturi dintr-o pâine, lapte.

Şi pe mine m-au ţinut 50 de zile într-o izolare ce nu mai funcţiona de zeci de ani, din vremea deţinuţilor politici. Am fost ţinut 20 de zile la izolare severă: o zi îmi dădeau de mâncare şi una nu, după care m-au ţinut tot în acea izolare timp de 30 de zile, dar îmi dădeau în fiecare zi de mâncare. În cele 50 de zile nu am fost scos niciodată la baie şi nici nu am fost schimbat de haine sau bărbierit, fără asistenţă medicală. Doctorul penitenciarului era frate cu comandantul penitenciarului Miercurea Ciuc. Acea cameră de izolare există şi astăzi, chiar dacă nu o folosesc: are o uşă mică din tablă groasă prevăzută cu vizor, dar fără vizetă, fără aerisire şi, cum se deschide uşa este o scară îngustă de 50-60 cm cu 9 trepte din beton ce coboară sub pământ. Acele trepte sunt foarte înalte; cu greu puteam muta, ridica piciorul datorită lanţului de la picioare.

Jos, în faţa scărilor, la 2 m se află o grotă, un tunel din cărămidă cu tavan pe rotund, prevăzută cu un grilaj din dungi de fier. Pe partea stângă, cum intri în grotă, este un ţambal, un pat de scânduri ce se lasă jos la ora 23 şi la ora 5 se ridică pe perete, încuiat cu lacăt. Pe pereţii grotei se mai află belciuge de care puteau să-i lege răstignit pe deţinuţi. Oare câţi oameni au murit în chinuri groaznice în acel loc misterios şi secret? Dacă te aflai în fundul grotei nu puteai fi văzut chiar dacă uşa de la intrare se deschidea, deci era destul de lungă grota. În partea stângă a scărilor, jos, montaseră un bec ce mă lumina.

În interiorul grotei era apă ce se scurgea de pe pereţii din cărămidă, apă ce provenea de la baia şi spălătoria penitenciarului ce se afla deasupra, în imediata apropiere. Noaptea, când era linişte, se auzea cum pe grotă curgea apa, probabil din canalizare. În timpul zilei era un zgomot infernal datorită maşinilor de spălat şi storcătorului. A fost bine aleasă camera de tortură – pentru a nu se auzi ţipetele celor torturaţi. Necesităţile fiziologice se făceau în tinetă (o cutie din tablă) care se golea în momentul în care se termina de executat izolarea.

Timp de 50 de zile am fost ţinut cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. Din când în când se deschidea uşa şi comandantul penitenciarului, pe nume Seleş, venea să-mi spună: „Ce zici, Rovenţule, spui pe cei care ţi-au făcut sculele? Dacă nu vrei să-i spui, stai aici până te vei elibera”.

Ce se petrecuse am descoperit puţin mai târziu. Când eu, împreună cu Batin şi Negruţ, am mers un an de zile pe restrictivă la penitenciarul Galaţi, Covaci Atila, ungur de origine, la fel ca şi comandantul Seleş, au căzut la învoială ca în urma spovedaniei lui, Covaci să nu mai fie trimis pe restrictivă. Astfel, tovarăşul nostru de evadare, Covaci, a fost transformat din băiat bun, în colaborator şi transferat la spital penitenciar Jilava, pe secţia TBC, ca şef de cameră. În urma analizelor efectuate, nu l-au găsit bolnav şi a fost trimis pe secţia psihiatrie ca şef de cameră. Probabil că mandatul de restrictivă nici nu mai exista în dosarul lui Covaci de penitenciar; comandantul Seleş l-a sustras de la dosar.

Precizez că mandatul pedepsei restrictive începe cu 20 de zile de izolare severă, în care o zi mâncai şi una nu. În zilele de azi nu se mai folosesc aceste practici privind zilele în care nu mâncai la izolare; astăzi se dă de mâncare în fiecare zi. Să nu se creadă cumva că eu am trăit în condiţiile de azi, când izolarea s-a transformat în cameră de gândire cu paturi şi cazarmament (saltea, pernă, cearceaf şi pătură), nemaivorbind de grupul sanitar, WC si chiuvetă, după standardul european.

După ce am terminat restrictiva, ne-am întors la penitenciarul Aiud, unde, precum bănuiţi, viaţa nu mi-a fost deloc uşoară.

Trecând peste perioadele grele din penitenciarele ţării prin care am trecut, acumulând un an şi jumătate la izolare severă, pe 15 martie 1999, ajuns la 41 de ani, după 15 ani şi 5 luni petrecuţi în închisoare, din care 7 în lanţuri, am fost graţiat individual de preşedintele Emil Constantinescu, în urma unor apeluri disperate, după intervenţia profesorului Volcinschi (fost membru al grupului de complotişti şi consilier în Ministerul de Interne în 1999) şi a Fundaţiei „Gratis Pro Deo” (condusă de dl. Liviu Petrina) – care au acţionat la insistenţele doamnei Rodica Barotă din Giurgiu.

De atunci, caut să-mi refac viaţa, luptând cu mizeria în care am fost aruncat din temniţă. Interviurile celor în căutare de istorie sau de senzaţional neaducându-mi decât bucuria de a face cunoscut adevărul, negăsind decât locuri de muncă aproape neplătite, neprimind vreo compensaţie materială ca fost deţinut politic, luptător anticomunist sau victimă a justiţiei, cu familia distrusă, cu o mamă bolnavă si un băieţel de crescut, trăiesc.

Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru atât cât am. De fapt nu mai am decât credinţa în bunul Dumnezeu şi îmi este de ajuns. Nu am nevoie de bogăţii pământeşti, dacă nu se vindecă sufletul poporului meu. Cine mă poate despăgubi, dacă am luptat degeaba?

Dar închei aici destăinuirea mea, întrucât consider că este suficient pentru a se face ceva, dacă se vrea. Dacă este nevoie, putem căuta martori ce au fost alături de mine în cele scrise şi povestite.

Semnez Viorel Rovenţu

Citiţi şi:

Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste: au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie (I)

Găsiţi soluţii pentru dramele din penitenciare 

 

yogaesoteric
22 ianuarie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More