Starea de fraternitate într-un grup spiritual – fundamentul şi forţa transformării (3)

de Justina Cojan

Citiţi primele două părţi ale articolului:

Starea de fraternitate într-un grup spiritual – fundamentul şi forţa transformării (1) 

Starea de fraternitate într-un grup spiritual – fundamentul şi forţa transformării (2)

Continuăm prezentarea unor atitudini şi obiceiuri negative care pot afecta unitatea şi coerenţa unui grup spiritual. Fiecare dintre noi trebuie să urmărim să contracarăm şi să eradicăm mai întâi aceste obişnuinţe şi tendinţe negative în noi înşine.

Bârfa şi flecăreala sunt vicii faţă de care nu se arată destulă severitate. Îngăduit şi acceptat, flecarul ajunge foarte uşor bârfitor. Bârfa se naşte întotdeauna din vorbirea necugetată adeseori fără intenţia de a face rău şi uneori este însufleţită de cea mai mare „bunăvoinţă”. Bârfitorul este la origine un flecar care a alunecat pe panta plăcerii de a vorbi, plăcerii de a juca şi el un rol. Bârfitorul este mai de temut decât flecarul prin plăcerea de a repeta celor interesaţi aprecierile jignitoare auzite de la o altă persoană. În acest caz, bârfitorul este împins de o pornire josnică şi în cuvintele lui se strecoară întotdeauna o bucurie răutăcioasă. El ştie că lăsând să planeze asupra vieţii altora bănuieli şi intrigi va fi ascultat. Mai mult, va fi solicitat chiar, de către cei lacomi de indiscreţii şi trăncăneli. A bârfi înseamnă a vorbi de rău, a spune cuvinte răuvoitoare la adresa cuiva. În Noul Testament apostolul Pavel vorbeşte despre pizmă, despre calomnii şi despre vorbirea de rău. El pomeneşte despre născocitorii de rele şi citează clevetirea, prefăcătoria şi invidia sau pizma printre viciile la care creştinul trebuie să renunţe. Josnicia bârfitorului vine din dorinţa lui de a spune lucruri jignitoare despre alţii, pe care nu are curajul de a le arăta ca venind de la el însuşi. În trăncăneala jignitoare a bârfitorului este un amestec de răutate şi de laşitate care-l face de tot dispreţul. A-l băga în seamă pe bârfitor înseamnă să ne lăsăm atinşi de perfidia şi influenţa lui perturbatoare şi totodată să-l încurajăm în demersurile lui abjecte. Astfel, este absolut necesar să manifestăm suficientă forţă pentru a putea reacţiona cu vehemenţă. Aceasta îl poate umple de ruşine şi umilinţă pe bârfitorul care va suferi din cauza eşecului planurilor sale meschine.

O altă funcţie inutilă, prea des manifestată, este conversaţia de dragul conversaţiei; vorbim prea mult. Vorbim, vorbim şi iar vorbim, şi nu ne dăm de fapt seama de aceasta niciodată. Dacă suntem câtuşi de puţin atenţi vom observa cum ne trece ziua şi câte lucruri spunem automat în unele condiţii şi câte altele în alte condiţii. Vom vedea de câte ori vorbim doar de dragul de a vorbi, sau ca să ne treacă vremea. Dacă nu suntem suficient de vigilenţi trăncăneala, imaginaţia debordantă, minciuna şi emoţiile negative pot deveni pe nesimţite funcţiile noastre principale. „Vorba multă, sărăcia omului” devine pentru cei care o întreţin sărăcie spirituală. În astfel de situaţii, trebuie să ne analizăm cu luciditate şi apoi depăşind faza cu ceea ce spunem ne vom analiza gândurile şi vom descoperi măsura în care ne minţim pe noi înşine. Căci a minţi înseamnă a vorbi şi gândi despre lucruri pe care nu le cunoşti şi acesta este începutul minciunii. Şi cea mai gravă minciună este atunci când ştim prea bine că nu cunoaştem şi nu putem cunoaşte adevărul despre lucruri în starea în care ne aflăm şi totuşi nu acţionăm ca atare. Este o gravă eroare să gândim şi să acţionăm ca şi cum am cunoaşte adevărul. Aceasta înseamnă să ne minţim şi, mai grav, să minţim şi pe alţii. Când ştiu că nu cunosc un anumit lucru şi în acelaşi timp susţin că îl cunosc, sau mă comport ca şi cum l-aş cunoaşte, eu nu fac decât să mint. Dar psihologia minciunii este mult mai complicată decât credem, pentru că există numeroase feluri de a minţi şi de a ne minţi, şi multe forme subtile dificil de descoperit în noi. La alţii le observăm relativ mai uşor, dar la noi nu. Când vom înţelege aceasta şi vom corela acestea cu tot ceea ce gândim, cu tot ceea ce spunem, cu tot ceea ce facem, vom începe cu adevărat să înlăturăm obstacolele care există pe calea spre luciditate. Aici intervine ajutorul pe care îl putem cere cu sinceritate de la colegii noştri, fraţi întru spirit.

Calomnia este afirmaţia mincinoasă şi tendenţioasă făcută cu scopul de a denigra pe cineva, de a-l ponegri, de a discredita onoarea şi reputaţia cuiva. Calomnia este dată de afirmaţii mincinoase, neîntemeiate. A calomnia pe cineva înseamnă deci a-l defăima, a-l învinui cu intenţie şi pe nedrept de lucruri mai mult sau mai puţin grave pe care în realitate nu le-a făcut. Biblia condamnă calomnia considerând că aceasta vine dintr-o inimă păcătoasă, ca şi vorbirea de rău. În Biblie se spune că cel care îl calomniază pe aproapele său este exclus din prezenţa lui Dumnezeu. În Noul Testament, apostolul Pavel spune că întotdeauna calomnia nu are ce căuta în viaţa credincioşilor pentru că ea este pricina multor suferinţe.

Făţărnicia este o lipsă de sinceritate atât în vorbă cât şi în purtare şi se caracterizează printr-o atitudine prefăcută, ipocrită. Este o stare cumplită pentru fiinţa umană. Un asemenea om joacă un teatru penibil: el dă viciului înfăţişarea virtuţii, învăluie ura în vălul dragostei, pune falsa religiozitate sub scutul religiei. Făţărnicia este o formă bine mascată şi primejdioasă a răului. Făţarnicul îşi orientează toată energia spre exterior. Deviza plină de cinism a făţarnicului este: „scopul scuză mijloacele”. Făţărnicia se manifestă atât faţă de ceilalţi, definind făţarnicul profitor, cât şi faţă de noi înşine. Făţarnicii nu-ţi pot fi cu adevărat prieteni. Într-o perioadă în care testele spirituale se ţin lanţ, Ghidul spiritual ne atenţionează: „Doamne fereşte să te bizui pe susţinerea lui fraternă (a făţarnicului), pe obiectivitatea şi discernământul lui“. Făţarnicul împarte lumea în două categorii: cei care profită şi cei de pe urma cărora se poate profita. Făţarnicul profitor foloseşte chiar şi spiritualitatea ca pe o armă din „arsenalul“ lui abject. Făţărnicia faţă de ceilalţi, făţărnicia socială, este manifestată de duplicitarii care pot minţi cu zâmbetul pe buze, prefăcându-se că simpatizează pe cineva. Făţarnicii sociali pretind a fi altfel decât sunt cu adevărat. Prefăcătoria devine pentru ei o artă de a exista. Fiind într-un asemenea grup devii şi tu prin extensie asemenea lor.

Referitor la făţărnicia faţă de noi înşine, aceasta provine din teama de a ne privi în ochi şi a ne vedea toate slăbiciunile şi greşelile. Să ne privim cât mai obiectiv posibil, să ne analizăm şi să vedem care sunt tendinţele noastre de făţărnicie. Să observăm cu luciditate unde ne minţim singuri, unde încercăm să ne păcălim, să pretindem faţă de noi înşine că suntem altceva decât suntem în realitate. Când te iubeşti şi te accepţi aşa cum eşti, poţi începe să te transformi. Vezi ce anume te împiedică să devii ceea ce îţi doreşti să fii şi apoi înlături piedica.

Infatuarea spirituală şi setea de putere, hrănită adeseori şi de cei din jur, printr-o admiraţie prost orientată, ne va face să deviem în mod ridicol de pe Calea spirituală. Atunci când apar premisele unui asemenea comportament trebuie să ne modelăm conform aspiraţiilor şi vocii noastre interioare. Oricare ar fi motivul pentru care doreşti să fii altcineva, încrederea în sine şi curajul te vor ajuta să renunţi la o asemenea atitudine. Îndrăzneala şi siguranţa, centrarea în sine vor îndepărta măştile în favoarea dezinvolturii şi a libertăţii. Dacă vom reuşi să amplificăm orientarea fiinţei noastre spre interior, către a fi noi înşine, atunci vor apărea şi cei care să ne accepte aşa cum suntem, să ne fie cu adevărat apropiaţi, cu care să împărtăşim sincer aspiraţiile, dorinţele, ideile noastre despre lume. Este imposibil să aspiri cu toată fiinţa spre realizări spirituale, spre SAMADHI, spre Dumnezeu şi în acelaşi timp să înşeli, să păcăleşti să cauţi beneficii cu efort minim şi meschinărie.

Aroganţa, intoleranţa şi insolenţa sunt trăsături nespirituale; acestea iau naştere dintr-un complex de inferioritate. O persoană insolentă îşi arată singură ignoranţa şi lipsa capacităţii de înţelegere, lipsa inteligenţei şi un temperament necontrolat. Formele ignoranţei ca manifestare sunt obiceiuri nespirituale în forma lor primară. A nu accepta, la un anumit moment dat, ajutorul Ghidului spiritual, spunând că deja cunoşti totul, aceasta este deopotrivă insolenţă. Aceste trăsături nespirituale, manifestate comportamental, fac dintr-o fiinţă umană un pericol pentru cei din jur şi chiar pentru ea însăşi. Intoleranţa este aceea care ne izolează de fiecare dată în mod definitiv de adevărata stare de fraternitate spirituală.

O altă trăsătură comportamentală foarte periculoasă, care trebuie evitată cu fermitate, este trădarea. Manifestarea acesteia, doar ca şi tendinţă, aduce după sine trădarea Ghidului spiritual, a prietenilor, a colegilor, a familiei etc. Oricând s-ar manifesta trădarea, ca act deliberat prin care se înşeală încrederea altora, este unul din cele mai grele păcate. Calitatea de căutător spiritual nu poate fi atribuită acelor palavragii incapabili să-şi stăpânească fluxul vorbelor şi care-şi văd de drumul lor dezordonat, plini de ei, zburând de la un Ghid spiritual la altul şi apoi la alţii pentru a trăncăni despre orice şi despre nimic, dar mai ales despre ei înşişi, despre opiniile lor şi despre judecăţile lor, uneori fără drept de apel, satisfăcuţi, după părerea lor, că le ştiu pe toate şi că au ocazia să facă paradă de cunoştinţele lor. Despre astfel de fiinţe ciudate, care pândesc imperfecţiunile aproapelui lor, care se pierd în vorbe goale şi în bârfe unii despre alţii, pe care bucuria de a bârfi şi a calomnia îi inundă şi uită de bârna din ochiul lor, se poate spune că nu sunt căutători spirituali. Ei trebuie să înveţe, într-un mod plin de severitate, că nu poţi încălca, fără consecinţe grave pentru propria-ţi fiinţă, legea divină a iubirii. Din rândul trădătorilor ca şi imagini ale distrugerii şi autodistrugerii nu pot lipsi chipurile de „Iuda”, acele personaje care nu au puterea anticipaţiei actelor lor catastrofale sau poate nu vor să le conştientizeze ca să-şi poată împlini în linişte dorinţele imediate. Astfel, din acţiunile prost orientate anunţate, de regulă, cu surle şi trâmbiţe, nu poate ieşi decât un jalnic bocet în sughiţuri al celor care le declanşează.

Epoca modernă a impus un nou tip de comunicare, bazată pe avantajele tehnologiei şi libertatea, destul de prost înţeleasă a individului, comunicarea prin email-uri şi internet. Astfel, practicanţii unei astfel de comunicări nu mai au nicio jenă. De asemenea, destinatarul, de peste tot şi de oriunde, adesea limbut, flecar şi bârfitor, îşi poate da cu părerea nestingherit, poate emite judecăţi fără să suporte vreo consecinţă. El nu mai este pus faţă în faţă cu autorul mesajului, intitulat ostentativ „scrisoare deschisă”, dar este solidar cu acesta se implică în problemele expuse fără siguranţa adevărului, se simte participant util. De asemenea, există pericolul chiar ca unii aspiranţi, care nu obişnuiesc să gândească pe cont propriu, să preia informaţia ca atare şi o repetă ca nişte papagali. Să nu uităm faptul că astfel de mesaje apar conjunctural din prea plinul acelora orientaţi pe un teren făcut alunecos de propriile lor slăbiciuni.

Astfel a apărut o nouă tipologie, cea a autorilor, cunoscuţi sau necunoscuţi, de scrisori sau mesaje deschise. Aceştia au ignorat, cu rele intenţii, faptul că o scrisoare este un act personal, este comunicarea de la om la om şi are un caracter tainic. Căzută în altă mână, sub alţi ochi ea poate fi fără valoare şi ridicolă, generatoare de încurcături, rupturi, împăcări sau panică, poate hrăni sau după caz poate fi fatală. Cititorul este prins în capcanele textului, lăsat să decidă, fără argumente, în favoarea ironiei sau a asumării grave, a inocenţei sau a lucidităţii detaşate. Scrisori veninoase trimise în eter pe internet sau unor ziare (fiţuici murdare) pentru o jalnică şi efemeră notorietate. Ei perseverând în speranţa de a-şi atinge scopul propus uită chiar şi ceea ce înţelepţii spun că: „a greşi este omenesc, dar a persevera în greşeală este diabolic.” Ei au ales această cale, la îndemâna celor laşi, deoarece, aşa cum spune Euripide: „drumul adevărului este uneori anevoios, mai ales atunci când oamenii au multe ascunzişuri şi iubesc minciuna.”

Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire. Acţiunile lor tind a preface dezacordurile minore în conflicte majore, micile glorii personale în campanii denigratoare. Mediocritatea pe care, mulţi dintre noi, o socoteam depăşită, revine la domniile lor în forţă cu un suflu şi mai nou, în stare să ne sufoce dacă nu manifestăm destulă vigilenţă. Informaţii şoptite tainic la ureche, articole de ocazie şi scrisori deschise, mult păguboase pentru reputaţia lor, izvorâte nu numai din gândul speculării sensibilităţii cititorilor, ci şi din urmărirea sistematică a unui plan de zdruncinare, de fărâmiţare a temeliilor pe care este clădită actuala alcătuire a şcolii. Prea plini de sine pentru a mai putea fi şi obiectivi, se simte în mesajul lor „inteligent” construit o morbidă înverşunare în a ne dovedi faptul dacă calea urmată ar mai fi sau nu corectă. Astfel, cuvântul lor scris este o armă dublă, poate vindeca sau răni, poate deschide ochii sau manipula, făcând să se piardă ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră spirituală.

Trebuie să fim foarte atenţi deoarece surprizele neplăcute ne vin, de regulă, tocmai de la oamenii de la care ne-am fi aşteptat cel mai puţin. Ceva s-a stricat în bunele lor deprinderi de a se bucura cu sfinţenie de o învăţătură aleasă. Manifestând o minimă luciditate spirituală vom putea percepe în mesajele lor, aparent inteligente, o răceală vinovată, o răutate deconcertantă care se orientează lesne spre o vulgaritate ce ţine de patologic şi infern. Autori cu măşti transparente, devitalizaţi de slăbiciuni personale, care au uitat că orice ţi s-ar petrece, orice ai face, orice înfrângere ai suferi trebuie să rezişti ispitei de a da vina pe altceva sau altcineva decât pe tine însuţi, pe propria ta moliciune generatoare de insuccese, că lipsa de luciditate şi de bun simţ naşte aberaţii. Căderea lor bruscă în anonimat a fost o necesară punere la încercare de către destin, echivalentul unei „probe iniţiatice”.

Examenul conştiinţelor este, pentru astfel de fiinţe, cel mai dificil examen. Căzând la acest examen, prin nişa destinată faptelor de a se muta în conştiinţă, s-a ascuns un demon care a făcut posibilă existenţa lor ca joc al suspiciunii. Căci suspiciunea i-a făcut să crediteze ca realitate o născocire sau o simplă ipoteză. În fapt, dacă nu le îmbrăţişezi ideile, aceşti autori, ce se vor cinstiţi de adevărul personal, te lasă în obscuritate să te descurci cum poţi, având de contemplat în informaţiile lor un temperament tumultuos, o abordare denaturată a realităţii. Ceva le lipseşte; la inteligenţa raţională, înnăscută sau educată, parcă le-ar mai trebui ceva, puţină intuiţie în a-şi alege termenii unui respect de sine care să-i scoată dintr-un amatorism spiritual.

Aerul în care domniile lor respiră expresiv şi în voie prin toţi porii nu este şi aerul nostru, cel pur şi hrănitor. Dragostea lor de sine, a propriului lor ego, este atât de mare, încât ei sunt mereu gata să acuze pe oricine altcineva, adesea chiar pe Ghidul spiritual, numai pe ei înşişi nu. Tulburaţi de propriile pasiuni, ei sunt incapabili să stabilească relaţii corecte şi armonioase cu ceilalţi, căci ei urmăresc numai fericirea lor personală în orice circumstanţă. Scopul lor nu poate fi cunoscut de oricine, dar ceea ce pot dobândi astfel este iluzia unei măreţii trecătoare şi vremelnice. Pentru aceştia se manifestă cu precădere proiecţia dusă în vorbirea ascunsă şi un gen de comunicare laşă.

Ei proiectează, de fapt, în afara lor către ceilalţi propriile lor defecte sau tensiuni psiho-mentale cu care se confruntă fie datorită crizelor lăuntrice prin care trec, fie datorită problemelor lăuntrice care nu sunt rezolvate. Datorită proiecţiei psihice, domniile lor au început să vadă în mod fals în ceilalţi, datorită imaginaţiei lor dezlănţuite, exact problemele grave cu care se confruntă în realitate. Într-o asemenea situaţie au văzut în mod fals, ca existând în ceilalţi, propria lor degringoladă lăuntrică sau regresul spiritual cu care se confruntă. De asemenea, Ghidul nostru spiritual ne atrage atenţia asupra faptului că aceste fiinţe umane rătăcite, manipulate de entităţi malefice abisale, pot declanşa anumite acţiuni ce vizează chiar diminuarea stării noastre de fraternitate prin iniţierea unor focare contra-iniţiatice.

Prezenţa unor astfel de fiinţe, rătăcite, în cadrul unei şcoli spirituale, ne spune Ghidul nostru spiritual, este foarte periculoasă deoarece: „un imbecil răutăcios, viclean şi demoniac care are aparenţa unui om inteligent este foarte periculos mai ales atunci când, fiind plin de ipocrizie, urmăreşte, cu aerul că vă vrea binele, să semene în voi o stare de îndoială în eficienţa căii spirituale pe care vă aflaţi” (ceea ce, în parte, din nefericire, s-a şi petrecut sau mai tinde să se petreacă). Astfel de oameni ce sunt animaţi de intenţii de acest gen simt o plăcere sadică, secretă să zdruncine convingerile celorlalţi şi adeseori prin ei se manifestă unele entităţi demoniace, care urmăresc să semene neghina neîncrederii şi a suspiciunii în sufletele aspiranţilor. Aceşti transmiţători ad-hoc de sfaturi şi îndemnuri, doar în viziunea lor constructive, uită faptul că anumite slăbiciuni nu pot fi nicidecum scuzate sau justificate. Prin această atitudine, plină de „curaj”, au reuşit să se înregimenteze într-o grupare a veleitarilor spirituali.

Oricâtă bunăvoinţă şi oricât entuziasm ar avea, veleitarul nu-şi poate sări peste umbră, neputându-şi ieşi din formă de la tinereţe până la bătrâneţe. Oricât s-ar strădui, veleitarul spiritual manifestă din bruma lui de cunoştinţe, o exuberanţă obosită şi o neputinţă de a evada din biografia lui limitată de puterea (în viziunea lui magnifică) a autoiluzionării în înţelepciuni expirate. Un dialog rezonabil cu veleitarul devine ceva imposibil, căci veleitarul, oricare ar fi el, şi sunt din nefericire atât de mulţi, nu poate înţelege ce, cum şi unde greşeşte. Onest fiind, cu greu poţi crede că asemenea fiinţe îşi duc „veacul” printre noi – aceşti „prieteni” vechi şi noi, securişti mascaţi, sau colaboratori destoinici, urmărindu-ne pas cu pas şi înregistrându-ne fiecare cuvânt.

Chiar dacă bănuim pericolul în care suntem, urmăriţi de armate întregi de vrăjmaşi şi vânduţi, nu trebuie să ne abatem de la crezul nostru spiritual. Doar împreună vom putea face campania lor de discreditare să devină un funest eşec. Unitatea şi fraternitatea manifestată în cadrul şcolii noastre spirituale va face posibil ca fiecare dintre noi să acţioneze ferm şi cu vigilenţă când apar asemenea situaţii, prin remediul suveran care este iubirea, compasiunea, răbdarea, luciditatea, inteligenţa şi înţelepciunea. De asemenea să nu uităm cele transmise de Ghidul nostru spiritual şi anume că: „Una dintre cele mai minunate „recompense” pe care tu însuţi ţi-o poţi dărui este aceea de a fraterniza cu cei care fac parte dintr-un grup spiritual.”

TAPAS-ul colectiv, prin susţinerea nemijlocită primită din partea Ghidului nostru spiritual, amplifică, în fiecare din noi, efectele benefice ale stării de fraternitate. Numai uniţi, putem fi o forţă benefică colosală, ne spune Ghidul nostru spiritual, deoarece: „Numai fiind împreună, perfect uniţi, vom reuşi ceea ce ne propunem pentru că, în şi prin fiinţele noastre unite, acţionează în mod enigmatic Dumnezeu.“

Citiţi şi:

Gânduri inspiratoare cu privire la relaţia Ghid Spiritual – aspirant

Exerciţii de sinceritate. Pericolele nebănuite ale făţărniciei

yogaesoteric
ianuarie 2009