Statul orwellian: cum a devenit Marea Britanie un stat polițienesc…

 

Acest articol va demonstra cum Regatul Unit s-a transformat încet-încet, în ultimii douăzeci de ani, într-un stat polițienesc, înarmându-și instituțiile împotriva populației și folosind tehnici orwelliene pentru a ascunde adevărul. Se va demonstra, contrar versiunilor oficiale, că deopotrivă criminalitatea la toate nivelurile dar și violența au crescut, nu au scăzut, pe măsură ce statul a devenit mai puternic. De asemenea, va arăta cum guvernul laburist condus de Tony Blair și, respectiv, Gordon Brown între 1997 și 2010, a mușamalizat intenționat datele privind criminalitatea, folosindu-se de cifre estimate, bazate pe sondaje, pentru a le opune cifrelor reale. Vom demonstra, contrar opiniei populare alimentate de mituri progresiste, că viața era mult mai sigură pe vremea clasicului laissez-faire din perioada anilor 1850 și până în 1911.

În cei zece ani cât s-a aflat la putere, din 1997 și până în 2007, Tony Blair a elaborat și pus în vigoare un număr stupefiant de 26.849 de legi, înregistrând o medie de 2.663 de legi pe an și 7,5 legi pe zi!!! Partidul Laburist a continuat nebunia și sub conducerea lui Gordon Brown, care a doborât recordul în anul 2008 cu 2.823 de legi noi, o creștere de 6% față de predecesorul său megaloman. În anul 2010, ultimul an la putere al Partidului Laburist înainte de a preda frâiele blairistului radicalist social, David Cameron, un uriaș val de 54% din procesele civile a fost înregistrat împotriva unor organe publice și de stat, Cabinetul refuzând cererile privind libertatea la informație pentru 51% din aceste procese. Numărul foarte mare de legi nou-adoptate de laburiști nu ia în calcul și cele 2.100 de directive adoptate de Uniunea Europeană numai în 2006, aceasta fiind, după câte se pare, media în UE.

Foarte multe dintre schimbările făcute de Blair si Brown au fost în domeniul penal. Până în 2008, Partidul Laburist definise deja mai mult de 3.600 de noi infracțiuni. Multe dintre acestea nu au decât un pur rol birocratic, dar unele dintre ele sunt de-a dreptul ciudate. Ca să vă faceți o idee, este infracțiune:
– dacă vrei să creezi o armă nucleară;
– vânzarea de tipuri de floră și faună care nu sunt native în Marea Britanie, ca de exemplu veverița gri, rața roșie sau troscotul;
– dacă pretinzi, în mod înșelător, că ești avocat sau controlor de trafic;
– deranjarea unui cuib de ouă dacă un lucrător autorizat ți-a spus să nu faci asta;
– împiedicarea muncitorilor să desfășoare reparații la Dockland Light Railways [n.n. – este vorba de metroul ușor din Londra];
– vânzarea păsărilor vânate și ucise duminica sau în ziua de Crăciun;
– desfășurarea de concerte nelicențiate în biserici sau săli publice;
– dacă un căpitan de vas transportă cereale fără să aibă la bord un exemplar din Codul Internațional al Cerealelor;
– pescuitul scoicilor fără o ambarcațiune adecvată;
– încălcarea articolului 10 din Regulamentul de Defrișare a Livezilor de Meri și Peri din 1998.
– vânzarea cartofilor polonezi.

Mai sunt și altele. Oricum, există însă și unele încălcări serioase ale drepturilor civile.

Tactica obișnuită a guvernului lui Blair a fost de a folosi panica morală pentru a adopta legi noi și radicale. De exemplu, în 2006, a fost adoptată Legea de Combatere a Terorismului, care a răstălmăcit principiul habeas corpus și a dat dreptul Poliției britanice de a reține pe oricine, pentru orice motiv, pentru un timp de 90 de zile. La acea vreme, această prevedere a primit un sprijin larg din partea publicului, din cauza atacurilor cu bombă din 7 iulie 2005, din metroul londonez. Asta înseamnă că, în Marea Britanie, poliția te poate aresta chiar dacă nu faci ceva ilegal, în cazul în care ei consideră că activitatea ta este „teroristă” sau „extremistă”. Cu toate că aceste legi au fost emise, de ochii lumii, pentru a combate terorismul islamic, definițiile tot mai cuprinzătoare ale „extremei drepte” și „extremismului” demonstrează cum pot fi înarmate instituțiile împotriva poporului britanic.

O altă zonă în care laburiștii s-au folosit în mod cinic de panica publicului, pentru a interpreta în mod exagerat principiile legii, a fost uciderea lui Stephen Lawrence, de care s-au folosit pentru eliminarea regulii pericolului dublu și, conform raportului MacPherson, pentru a termina cu echidistanța poliției.

În ultima vreme a existat un număr crescut de cazuri în care statul britanic a violat drepturile și libertățile civile, într-un mod aproape pe față tiranic. Cazul „Contele Dracula”, de exemplu, în care un bărbat a fost arestat pentru „discurs șovin” iar apoi condamnat și obligat să plătească o amendă pentru glume nepotrivite cu naziști, publicate pe Youtube. Apoi este cazul unei femei găsită vinovată pentru că a fost „insultătoare în mod grosolan” pentru postarea unor versuri ale lui Snoop Dogg pe Instagram. Și cel mai recent caz, al activistului politic Tommy Robinson, care a fost arestat și în câteva ore condamnat pentru înregistrări făcute lângă o sală de judecată. În fiecare dintre aceste cazuri, în ciuda protestelor împotriva legilor abuzive, media a ținut partea judecătorilor, citând tehnicități ale legii – în primele două dintre cazurile prezentate, secțiunea 127 din Legea Comunicațiilor din 2003 (o altă specialitate a lui Blair) – și catalogând pe toți protestatarii drept „extremiști de dreapta” sau „extremiști”.

„Iluminarea cu gaz” este o expresie din psihologie, definind o tehnică de manipulare cu scopul de a obține putere. Iată unsprezece semne ale acestei tehnici:
1. Ți se spun minciuni sfruntate;
2. Negarea oricărei declarații a cuiva, chiar dacă aduci dovezi;
3. Folosirea împotriva ta a tot ce îți este apropiat și drag;
4. În timp, te fac să te simți tot mai neimportant;
5. Vorbele nu se potrivesc cu faptele;
6. Din când în când, mai apar vești pozitive, pentru a crea confuzie;
7. Ei știu că o populație confuză este o populație slabă;
8. Totul este proiectat;
9. Oamenii vor fi întorși împotriva ta;
10. Ți se spune că ești nebun;
11. Ți se spune că toți ceilalți te mint.

Statul britanic a devenit din ce în ce mai orwellian din punct de vedere al „iluminării cu gaz” a populației britanice încă din 1997, cu complicitatea aproape totală a mass-media. Într-un articol pentru Quillette, se arăta că se petrece același lucru de ani de zile, atât în Marea Britanie cât și în SUA.

Acest aspect este mai pregnant în sfera infracționalității. Într-o perioadă în care atât Partidul Laburist cât și Partidul Conservator au devenit din ce în ce mai stataliste și intervenționiste, nu numai la nivel economic dar și la nivel civil, ni se spune în continuu că unul dintre efectele pozitive al creșterii controlului guvernamental este că societatea a devenit mai pașnică. Aceasta este povestea pe care Steven Pinker, de exemplu, o spune în cartea Îngerii buni din noi: De ce a scăzut violența. În 2005, The Guardian ne spunea că din 1995 infracționalitatea a scăzut cu 44%. Aproape un deceniu mai târziu, aceeași publicație se întreba care o fi cauza pentru scăderea în continuu a infracționalității în Marea Britanie. Și, doar la câțiva ani după asta, au schimbat tonul, deplângând brusca amplificare a violențelor și infracțiunilor, dând vina pe reducerea efectivelor polițienești. În primele trei luni din 2018, crește șocant numărul infracțiunilor violente în Londra lui Sadiq Khan [n.n. – Sadiq Khan este Lordul Primar al Londrei], care față de anii trecuți înregistrează cu 31,3% mai multe cazuri de înjunghieri, cu 78% mai multe atacuri cu acid, cu 70% mai multe omucideri, cu 33,4% mai multe jafuri, cu 18,7% mai multe tâlhării, cu 33,9% mai multe furturi și cu 30% mai multe abuzuri sexuale cu minori.

În 1997, Blair a candidat cu un program prin care era „nemilos cu infractorii, nemilos cu cauzele infracționalității”. Din păcate pentru el, în primii ani la putere, realitatea datelor empirice privind infracționalitatea s-a încăpățânat să nu se potrivească cu viziunea sa. Neo-laburiștii erau faimoși pentru eficiența mașinăriei lor de propagandă. Cititorii americani își amintesc, fără îndoială, complicitatea lui Blair în declarațiile sale exagerate despre „armele de distrugere în masă” ale lui Saddam Hussein în promovarea războiului din Irak dar puțini cititori – britanici, americani sau din alte țări – știu că guvernul lui Blair mințea de asemenea privind creșterea criminalității din Marea Britanie.

Partidul Laburist, care era atât de interesat de percepția din media și de învârtelile politice, avea nevoie să găsească o metodă de a arăta pe hârtie că programul „nemilos cu infractorii, nemilos cu cauzele infracționalității” făcuse lucruri bune, așa cum promisese. În consecință, în 2003, Tony Blair a schimbat pentru totdeauna modul în care infracționalitatea este raportată în Marea Britanie, prin înființarea Standardului Național de Înregistrare a Infracțiunilor. Până în acel moment, infracționalitatea din Marea Britanie era raportată folosindu-se datele brute, extrase de la poliție din numărul de arestări și de condamnări. Din acel moment încolo, infracționalitatea urma să fie raportată cu date primite de la Agenția Britanică de Monitorizare a Infracționalității, care estimează infracțiunile pe baza unui sondaj efectuat asupra a 50.000 de persoane cu vârsta peste 16 ani. Cam același lucru îl fac televiziunile când produc estimările privind audiența. Deci, asta înseamnă că statisticile citate din ziare precum The Guardian nu reprezintă cifre concrete, ci estimări rezultate din sondaje. Oricare ar fi beneficiile acestei metode, ea a produs pentru guvernul Blair un grafic care arată cam așa:

 

Aparenta schimbare se produce din cauză că – în ideea de a fi „… nemilos cu cauzele infracționalității” – Partidul Laburist a vrut să numere victimele în comparație cu numărul infractorilor. Evident, asta scoate din calcul un număr imens de infracțiuni. De exemplu, așa cum a fost introdus în 2003, din cauză că puteau fi intervievate numai persoanele de peste 16 ani, infracțiunile împotriva minorilor nu au fost înregistrate în statisticile oficiale. De asemenea, pentru că interviurile se țineau pe proprietăți private, infracțiunile comise pe străzi nu prea se puneau la număr. Bineînțeles, așa numitele infracțiuni „fără victime” – frauda sau infracțiunile online – nu apar nici ele în statistici.

În anul 2007, Ken Pease și Graham Farrell considerau că datele obținute din sondaje subestimează infracțiunile violente cu până la 82%, numărul real al victimelor fiind mai aproape de 4,4 milioane decât de 2,4 milioane. Uriașa marjă de eroare arată că adevărata rată a criminalității devine doar un subiect de dezbatere, în loc să fie o problemă de dovezi concrete. Pare că a fost o alegere deliberată a guvernului Blair. Prin urmare, vedem acum că BBC se întreabă care este rata reală a criminalității. Și abia aici se vede adevărata anvergură a coșmarului orwellian care se naște după perioada Blair și Gordon Brown: transformând rata criminalității într-o estimare, niciun partid politic nu se va putea baza pe fapte și întotdeauna va fi o problemă foarte grea pentru oricine să-și argumenteze o pledoarie împotriva alteia. „Post-adevărul” nu a început cu Vladimir Putin sau Donald Trump – Tony Blair l-a utilizat din primul moment în care a ajuns prim-ministru.

Oricum, numărul real al infractorilor condamnați este încă înregistrat, dar este mai dificil de obținut. În campania electorală din 2010, Chris Grayling, parlamentar conservator și Ministrul Justiției din Guvernul de Opoziție [n.n. – așa-numitul Shadow Cabinet], a cerut cifrele reale de la Arhiva Camerei Comunelor, care a furnizat corespunzător o serie de rapoarte. Din câte se știe, ca un făcut, odată ce liderul conservatorilor, David Cameron, a devenit prim-ministru în 2010 iar Chris Grayling a ajuns ministrul Justiției, acesta din urmă a făcut foarte repede uitate acele rapoarte și a continuat cu metodologia bazată pe sondaje. E foarte interesant cum puterea îți schimbă viziunea asupra lucrurilor.

În orice caz, cifrele solicitate de Grayling îi fluieră pe toți cei care pretind că rata generală a criminalității sau a violențelor a scăzut între 1997 și 2010. Populația Marii Britanii era, în 1997, de 58 milioane de oameni. În 2008, crescuse la 62 milioane, o creștere de 6,87%. În aceeași perioadă, condamnările bărbaților infractori violenți din Anglia și Țara Galilor au crescut cu cca 63,92%, de la 49.153 în 1997 la 80.574 în 2008. Deci rata infracțiunilor violente a crescut de mai mult de zece ori față de rata de creștere a populației.

Creșteri ca aceasta pot fi constatate aproape pentru fiecare categorie de infracțiuni. Condamnările pentru persoanele cu vârste până la 18 ani, de exemplu, au crescut cu 60,18%, de la 12.806 în 1997 la 20.513 în 2008, având relativ cam aceeași rată de creștere cu cea a criminalității generale și de zece ori mai mare decât rata de creștere a populației. Crimele prin înjunghiere s-au dublat practic în perioada Blair, de la 3.360 de infractori în 1997 la 6.368 în 2008. În 1998 se înregistrau 5.542 de jafuri față de 8.475 în 2008. Între anii 2000 și 2008, numărul total de arestări pentru orice motiv a crescut de la 1,2 milioane la 1,4 milioane, o creștere de 17%.

Așadar, pretenția că rata infracționalității cu violențe a scăzut în UK în anii 2000 cu 44% se referă la aceeași perioadă când rata condamnărilor pe aceeași ramură a crescut cu 64%. De asemenea, pentru perioada dintre 1997 și 2008, când statisticile arată o scădere a ratei generale a criminalității, numărul total al condamnărilor a crescut cu 17%. Ambele statistici par extraordinare: cum poate exista o creștere a condamnărilor fără o creștere a ratei criminalității? Este clar că metodologia care măsoară numărul victimelor prin estimări nu măsoară corect.

Dacă folosim numărul condamnărilor în acest fel, și nu estimări, putem face comparații corecte cu trecutul, așa cum face Peter Hitchens în Abolirea Libertății. După cum am văzut, numărul total de condamnări din Anglia și Țara Galilor în 2008 a fost în jurul a 1,47 milioane, raportat la o populație de 62 de milioane, adică aproximativ 2,25% din populație. Potrivit lui Hitchens, numărul comparabil din anul 1861, anul apogeului laissez-faire-ului, era de 88.000 la o populație de 22.066.244 de indivizi, adică 0,44% din populație. În 1911, înainte ca Leviathanul și statul bunăstării să fi avut o șansă reală să crească, numărul era de 97.000 la o populație de 36.075.269, adică în jur de 0,27% din populație. Ipoteza că infracționalitatea a crescut pentru că guvernul a redus efectivele polițienești de asemenea nu stă în picioare, având în vedere că în 1911 erau 51.023 polițiști iar în 2009 erau 144.353 de angajați în poliție. Creșterea numărului de polițiști din 1911 până în 2009 este, în consecință, de 181,92%, comparativ cu o creștere a populației de numai 71,86%. Deci mărimea aparatului represiv de stat a crescut enorm și, odată cu el, și rata criminalității.

Este clar că mai puțină libertate personală și un stat tot mai mare și mai invaziv aduc mai puțină responsabilitate și mai multe nelegiuiri. De asemenea, este evident că pe măsură ce statul britanic a luat-o în jos față de cum era în trecut, și-a crescut puterea de coerciție legislativă chiar împotriva cetățenilor britanici pe care se presupune că ar trebui să-i servească. Statul se comportă acum în cel mai pur stil orwellian și aproape că nici nu își mai ascunde disprețul față de cetățeni.

Citiți și:

Egiptul, mai sigur decât Statele Unite și Marea Britanie

Marea Britanie alunecă într-un stat poliţienesc în care Agenda 21 va fi regula

Londra a transformat Marea Britanie într-un «stat mafiot civilizat»


 

yogaesoteric
24 septembrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More