Stop digitizării școlii românești! Argumentele lui Mircea Platon (I)

Considerând că tema digitizării școlii românești este una de importanță majoră pentru noi și pentru viitorul copiilor noștri, istoricul și scriitorul Mircea Platon a lansat un semnal de alarmă împotriva acestei tendinţe.

Primul argument adus de Mircea Platon se referă la poziția părinților față de propunerea de digitizare a școlii. În rezumat, Strategia privind digitizarea educației din România, așa cum este prezentată de Ministerul Educației şi Cercetării (MEC), pornește de la premisa că părinții din România au răspuns în număr mare la o consultare pe această temă, de unde ipoteza MEC că există un interes major. Mircea Platon demonstrează că interesul părinților din România este major, însă este unul împotriva digitizării școlii.

Context

Pe data de 18 decembrie, Ministerul Educației și Cercetării a lansat în consultare publică Strategia de Digitalizare a Educației din România 2021-2027-SMART-Edu

Premisele Strategiei de Digitalizare a Educației din România sunt:

1. Interesul părinților pentru școala online exprimat cu ocazia consultării publice organizate de Comisia Europeană

2. Meseriile emergente, economia viitorului, pentru care este necesar să ne pregătim prin digitalizare dacă vrem să prosperăm.

Interesul părinților 

În contextul pandemiei, când școlile au fost închise iar cursurile au continuat online, Comisia Europeană a lansat spre consultare publică o nouă „Agendă Europeană a Competențelor pentru competitivitate sustenabilă, echitate socială și reziliență”. Consultarea publică a durat din 18 iunie până pe 4 septembrie 2020.

Rezultatele consultării, așa cum sunt prezentate în Strategia națională privind digitizarea școlii, sunt următoarele: Au fost transmise 2.700 de contribuții și 136 de documente de poziție, din 60 de țări. România a fost reprezentată cu un total de 1.576 de răspunsuri (din totalul de 2716 răspunsuri), ceea a reprezentat 58% din eșantionul total pentru educația digitală – pondere care a reflectat un interes major pentru acest domeniu.

Însă, subliniază Mircea Platon, interesul românilor a fost într-adevăr mare. Dar a fost unul negativ, împotriva școlii online.

„Summary of the Open Public Consultation (documentul oficial al CE care prezintă rezultatele dezbaterii publice la care face trimitere Strategia MEC – n.red.) constată că din România au venit 1.576 de răspunsuri din 2.716, ceea ce reprezintă 58% din reacții. Din restul celorlalte 59 de țări au venit doar 42 de procente. Documentul precizează și că majoritatea răspunsurilor din România au venit de la persoane particulare, părinți și profesori, în nume personal, numărul părinților copleșindu-l pe cel al profesorilor în cazul României.

Deci interesul românilor a fost într-adevăr mare. Dar a fost unul negativ, împotriva școlii online. Părinții din România au copleșit pur și simplu Comisia Europeană cu reacțiile lor de respingere la adresa digitalizării, astfel încât Comisia a simțit nevoia să lucreze cu dublă contabilitate: să prezinte un tabel statistic cuprinzând și reacția românilor, și un alt tabel fără români, unde situaţia apare mai roz”, explică Mircea Platon.

Potrivit acestuia, urmărind să explice participarea masivă a românilor, autorii raportului consideră că aceștia au fost atât de interesați de programul de digitalizare lansat de Comisie din pricina propagandei intense făcute de presă (radio și TV), rețelele de socializare și autoritățile din România.

„Ceea ce ne demonstrează însă aceste cifre este că românii nu sunt «proști» ci, chiar și atunci când reușesc să se mobilizeze civic, sunt trădați de instituțiile (sindicate, parlament, guvern, președinție, primării, prefecturi, universități șamd) care ar normal să le reprezinte și apere interesele și adevăratele valori și moduri de viață.

Ne mai arată și că «profesioniștii» MEC care au redactat Strategia privind digitizarea educației din România mint atunci când scriu că digitizarea e necesar să fie făcută pentru că există un interes uriaș în România pentru aceasta. Interesul e negativ, oamenii au simțit nevoia să scrie în nume personal Comisiei pentru că au fost bombardați fără întrerupere de propaganda guvernului și a presei, după cum afirmă chiar Comisia. Guvernul și presa din România sunt instituții cu nivel de încredere a românilor în ele tinzând spre zero în cazul celei dintâi și în accelerată deteriorare în cazul celei de a doua.

În Strategia de digitizare a școlii românești, MEC minte când invocă interesul românilor pentru școala online. Premisa majoră este, așadar, falsă”, subliniază Mircea Platon.

Următoarele argumente pe care le aduce Mircea Platon în excelentul său text „Cruciada copiilor: deşcolarizarea digitală” se referă la sărăcia intelectuală şi incompetenţa de care dau dovadă experţii care au elaborat documentul „Strategia de digitalizare a școlii românești”, care se bazează mai degrabă pe o „beţie de cuvinte” şi un limbaj de lemn, „experţii” evidențiindu-se prin lipsa de logică, de fundament științific a afirmațiilor şi de ancoră în realitate.

Digitalizarea școlii și „meseriile emergente”

De exemplu, un argument invocat de Strategia MEC în sprijinul ideii de digitalizare a şcolii este că oamenii va fi nevoie să fie pregătiţi pentru a se „sincroniza” cu „meseriile emergente”. Însă „experții nu știu de fapt care vor fi meseriile emergente, acest domeniu fiind unul al purei speculații futurologice. Dar vor să transfere această incertitudine unui întreg sistem de învățământ, care în mod normal se bazează, ca obligatorie premisă epistemologică și sociologică, pe stabilitate”.

Pe de altă parte, mai arată Mircea Platon, „ceea ce reiese din afirmațiile minunaților experți care ne conduc școala este că meseriile emergente în 2030 vor fi meseriile emergente în 1830: medici, avocați, profesori, agricultori”. Potrivit unui raport din 2018 al CEDEFOP / European Centre for the Development of Vocational Training, pe care îl menţionează şi Strategia, în România, în perioada 2021-2030, piața muncii va suferi o contracție de 10%, adică un „declin substanțial”, din cauza declinului demografic și a îmbătrânirii / ieșirii la pensie a forței de muncă. Digitalizarea va determina și ea pierderea multor locuri de muncă, astfel că vor fi afectate cel mai mult sectoare precum construcțiile și industria, ingineria, meșteșugurile, pe când sectorul educației, profesiile liberale, serviciile, agricultura și piscicultura vor fi, dacă nu în creștere, măcar la nivel de înlocuire masivă a celor care ies la pensie, mai arată cunoscutul istoric.

Însă, în ceea ce priveşte „meseriile emergente”, cele care acum 10 ani nu existau, DIGITALEUROPE le menţionează pe cele de „dezvoltatori de app-uri, specialiști în Cloud și vlogeri” – meserii care nu au nimic de-a face cu şcoala! „Mai sunt și alte meserii, despre care acest raport nu spune nimic, dar care ar putea fi, de fapt, incluse pe listă pentru că sunt clar meserii digitale cu statut bine delimitat, piață în creștere și specialiști din ce în ce mai mulți în România: gamer, sex chatter, video pornographer. Sunt, toate, meserii pentru care abilitățile digitale sunt de mare necesitate.”

Alte motive invocate de experţii Strategiei pentru digitalizarea şcolii se referă la problematica „dezvoltării durabile”, care „va deschide noi porți către meserii legate de economia verde” şi ecologie (natură, conservarea speciilor). Însă, cum arată autorul cărţii Deşcolarizarea României, „este absolut imposibil să faci mari ecologiști care lucrează pe teren din oameni crescuți începând de la grădiniță cu laptopul. Punct. Sărăcia intelectuală a experților, dacă nu și reaua lor voință, este evidentă.”

Strategia propune ca 90% din populație să ajungă să deţină abilităţi digitale. Or, „abilități digitale la tot poporul (90% din populație) înseamnă, de fapt, după cum am văzut din raportul CEDEFOP, și disponibilizări de personal, nu doar crearea de locuri de muncă în economia emergentă. Pentru că multe dintre abilitățile digitale au de fapt în vedere economiile de scală ale corporațiilor și ale statului obligatoriu minimal, economii posibile atunci când populația poate face singură, pe gratis, pe propriul timp, ceea ce ar fi necesar să facă angajații instituțiilor – de la magazine și alimentare, la bănci, companii de utilități ș.a.m.d.”

Potrivit lui Mircea Platon, o soluţie mult mai firească ar fi ca abilitățile digitale de bază „să fie deprinse organic în cadrul diviziunii sociale a muncii, al vieții economice specializate, bogate în domenii de activitate”: „Pentru a digitaliza societatea în mod benefic nu e nevoie să fie modificată școala, ci statul. Statul – nu națiunea, nu societatea – nu permite înflorirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, ale căror proprietari / lucrători au nevoie de abilități digitale pe care și le însușesc organic, în funcție de ce și de cât au nevoie. (…) Școala este necesar să pregătească oamenii pentru ceea ce nu le poate da viața, să le dea trunchiul solid și ramurile lungi și sănătoase de care se pot agăța sau pe care se pot altoi aceste abilități de conjunctură”, subliniază, pertinent, scriitorul.

În orice caz, chiar experţii arată că şcoala românească „se află deja în avangarda digitalizării conceptuale și curriculare, ceea ce explică probabil și de ce ocupă un loc codaș la performanțele școlare reale”.

În ce constă Strategia de Digitalizare a Educației din România 

După cum arată Mircea Platon, „Planul operațional de măsuri” propus de Strategie „sună ca și cum copiii de grădiniță vor deveni de acum înainte baterii ale companiilor private care vând tehnologie digitală. Grădinița devine o uriașă plantație pe care micuții sunt obligați să presteze pentru a-și însuși competențele digitale de care au nevoie giganții Big Tech.”

În fond, ideea pe care se bazează întreaga Strategie este una singură: „introducerea computerelor / tehnologiei informației în procesul educativ cât mai devreme și la toate palierele. Familiarizarea copiilor încă de la grădiniță cu «prietenul meu, calculatorul». Digitalizarea școlii cere, așa după cum se vede din alte mișcări făcute de MEC în zona curriculară, digitalizarea programelor de studiu, comasarea disciplinelor, transformarea materiilor de studiu în fresh-uri educaționale care pot fi absorbite prin apps, games și VR (virtual reality). Noul tip de educație asistată de calculator se va face prin «tehnici de predare personalizate»”.

Sintagma „tehnici de predare personalizate” este insidioasă şi face parte din limbajul de lemn folosit de promotorii de inginerii sociale pentru a schimba sensurile cuvintelor. Fiindcă, „introducerea unui intermediar între elev și profesor, adică transformarea unei relații imediate, din clasă, între elev și profesor în relație mediată tehnologic devine «tehnicile de predare personalizate». De fapt, având în vedere introducerea partenerului cibernetic și posibilitatea ca un singur profesor sau tutore virtual folosind proiecția internautică să predea unui număr extrem de mare de copii, ar fi necesar să se numească «tehnicile de predare impersonalizate», pentru că adevărata personalizare se face lucrând direct, față către față / fețe – un profesor cu un elev sau cu un grup mic de elevi.”

Raportul vine cu o serie de afirmații categorice, fără a fi susținute însă de argumente. De exemplu, Strategia spune, în același limbaj de lemn, că „Rezultatele la învățătură pot fi îmbunătățite, iar echitatea și eficiența cresc cu ajutorul inovării în sistemele de educație, înțeleasă ca fiind adoptarea de noi servicii, tehnologii, competențe de către organizațiile din domeniul educației. (…) Este necesar să se depună mai multe eforturi pentru a stabili cum se pot utiliza cel mai bine mijloacele digitale pentru a atinge obiectivele în materie de educație.”

Dar, „se pornește de la proclamarea categorică a obligativității «organizațiilor din domeniul educației» (și oengeurile sunt organizații din domeniul educației acum) de a adopta noi servicii (de ce? nu se justifică / explică această afirmație) și apoi se încheie cu obligativitatea de a găsi mijloacele care să confirme această afirmație. Deci afirmația e susținută de vânt.

Simpla nevoie de a ne conforma tendințelor cuiva sau ordinelor cuiva pare a fi fost și a fi rămas motorul reformelor și în cele din urmă al părăginirii sistemului de învățământ din România. De ce e nevoie să ne aliniem la media UE? De ce e nevoie să fim cu toții identici? Cui îi folosește? De ce România nu are voie să aibă porturi la fel de importante ca Olanda sau agricultură la fel de mare ca a Franței sau industrie chimică în competiție cu a Germaniei sau industrie textilă la concurență cu cea a Poloniei sau păduri mai întinse și mai sănătoase decât ale Austriei, dar trebuie să fie exact la fel cu media UE în privința abilităților digitale? Nu ni se explică nicăieri” – subliniază Mircea Platon.

Ce sunt „abilităţile digitale”?

Potrivit Cornell University, alfabetizarea digitală este „abilitatea de a găsi, evalua, utiliza, răspândi și crea conținut utilizând tehnologia informației și internetul”. Prin urmare, „«abilitățile digitale» sunt abilități de bază și nu au nimic de a face cu deficitul de «experți în domeniul digital» reclamat de UE. Abilitățile digitale au de a face mai mult cu media decât cu performanța. Abilitățile digitale astfel înțelese sunt doar auxiliarele operative, instrumentele de care se pot folosi experții în alte domenii. Sigur că un profesor sau un medic sau un bibliotecar e necesar să știe, și ajunge să știe, să folosească anumite funcții / instrumente digitale de nivel primar-mediu. Dar ei sunt experți în altceva și învățământul este necesar să-i ajute să ajungă experți în altceva.”

În plus, mai notează Mircea Platon, „experții în tehnologii digitale au nevoie de multă matematică, electronică și fizică pentru a ajunge cu adevărat experți, nu doar simpli utilizatori performanți sau doar obsesivi. Cu alte cuvinte, la baza expertizei în orice, chiar și în domeniul digital, se află conştiinţa antrenată ne-digital care își însușește apoi, de la un anumit stadiu, nu de la grădiniță sau din școala primară, și aceste abilități sau care crește către performanță”.

În ceea ce priveşte cele trei „paliere ale digitalizării în educație” menționate în Strategia de Digitalizare – 1. management și administrație, 2. comunicare și eficientizarea colaborării dintre școală și familie / ONG-uri / administrație și 3. activitate didactică – doar unul este legitim, cel al managementului și administrației, mai arată scriitorul.

Ideea că școala ar fi nevoie să colaboreze cu parteneri privați, firme și oengeuri este „un principiu neoliberal de înmulțire a factorilor (stakeholders) implicați în viața școlii, principiu impus deja școlii românești de reforma structurală și sistemică desfășurată în ultimele trei decenii. Această implicare / colaborare a dat naștere la haos, corupție, scădere a standardelor de învățământ și de comportament, a mers adică exact împotriva procesului de învățare și de educație care se presupune că e necesar să aibă loc în școlile publice”, atrage atenția Platon.

La fel de nelegitimă ar fi digitalizarea palierului didactic propriu-zis – „procesele de predare-învățare și activitățile de evaluare (atât cea formativă, cât și cele sumative)” –, măsură care ar fi „complet frauduloasă, lipsită complet de acoperire științifică”, având în vedere că „literatura de specialitate (…) și chiar experiența concretă a școlilor la care merg copiii familiilor din Silicon Valley arată că școala este cu atât mai valoroasă cu cât este mai ferită de intruziunea digitală în procesul de învățare și în sala de clasă”.

Angajaţii Big Tech îşi ţin copiii departe de ecrane

În sprijinul ultimului argument, Mircea Platon face referire la două materiale, unul din New York Times, celălalt din Business Insider, despre cum angajaţii din marile companii Big Tech îşi ţin copiii departe de ecrane şi de dispozitivele digitale. Oferim traducerea în română a două citate din aceste materiale:

„Tehnologul şef de la eBay își trimite copiii la această școală. La fel fac și angajații giganților din Silicon Valley precum Google, Apple, Yahoo și HewlettPackard. Însă principalele instrumente în învăţare la această şcoală nu au nicio legătură cu hightech: pixuri și hârtie, ace de tricotat și, ocazional, lut. Nu poate fi găsit aici niciun computer. Nici ecrane nu se văd nicăieri. Nu sunt permise în clasă, iar școala chiar îi mustră pe cei care le utilizează acasă. Cei care elaborează politici pentru şcolile din țară spun că este o prostie [să nu fie dotate clasele cu computere]. Însă o viziune opusă poate fi întâlnită chiar în epicentrul economiei high tech, unde unii părinți și educatori transmit un mesaj clar: computerele și educaţia nu pot fi îmbinate.” (Sursa)

„Părinții din Silicon Valley își cresc copiii fără tehnologie – iar acest fapt ar fi necesar să fie un semnal de alarmă. Părinții din Silicon Valley pot constata în mod direct, prin faptul că trăiesc sau lucrează în zona Bay, că tehnologia este potențial dăunătoare în cazul copiilor. Mulți părinți acum restricționează sau interzic cu totul copiilor lor petrecerea timpului în faţa ecranelor. Tendința vine în contextul unei practici îndelungate în rândul directorilor tehnologici de nivel înalt, care de ani buni stabilesc limite propriilor copii.” (Sursa)

Citiţi a doua parte a articolului

yogaesoteric
23 martie 2021