Tânăra care a câştigat procesul la CEDO face dezvăluiri şocante despre supliciul la care a fost supusă doar pentru că practică yoga la şcoala MISA

Mărturia sa impresionantă ne dezvăluie un adevărat model de verticalitate şi rezistenţă împotriva abuzurilor unui sistem de complicități vinovate ale organelor statului, care au declarat de peste 10 ani război yoghinilor

Faptele prezentate în interviul de faţă par desprinse dintr-o ficţiune de groază. Pentru cineva naiv, poate părea de necrezut că aceste evenimente au avut loc în România ultimilor ani. Impresia că trăim într-un stat democratic, în care drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, este spulberată. Dar tot ceea ce această tânără relatează este însoţit de documente şi de rezultate oficiale. A fost nevoie de decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pronunţată în data de 16 septembrie 2014, pentru ca un abuz revoltător, creat şi tolerat de autorităţi ale statului român, să fie demascat şi sancţionat.

Dana Ruxandra Atudorei, deşi greu încercată, a absolvit inclusiv Facultatea de Drept. Dar ea nu are cum să uite că a trăit clipe de coşmar fiind internată de două ori cu forţa de către propriii ei părinţi la spitalul de nebuni pentru a îi interzice în felul acesta să mai urmeze cursurile de yoga ale şcolii MISA. Niciun act medical nu a indicat vreodată că această fată ar avea vreo boală psihică. Cu toate acestea, Dana a fost sedată cu neuroleptice extrem de puternice printr-o procedură complet ilegală, dar care a fost acoperită de mai multe instituţii ale statului. Mai mult decât atât, pe baza acestui caz autorităţile au urmărit în colaborare cu presa să manipuleze opinia publică afirmând cu aplomb că practica yoga în cadrul MISA ar fi foarte periculoasă. Ulterior, speculându-se şi alte cazuri oarecum asemănătoare au fost inventate dosare penale care aveau drept justificare faptul că părinţii tinerilor care practică yoga la MISA ar fi disperaţi şi că MISA ar fi un flagel care distruge societatea românească.

În contrast cu experienţele deosebit de traumatizante prin care a trecut, această tânără mai are totuşi puterea să zâmbească. Discutând cu ea, înţelegem că lumina de pe chipul ei vine ca dintr-o flacără interioară, dintr-o nepotolită sete de viaţă, de puritate şi de bucurie.

Redacţia Yogaesoteric: Cum te simti, Dana, ca în sfârșit după 10 ani, să ți se facă dreptate?

Dana Atudorei: E relativ spus că mi s-a făcut dreptate. Spun aceasta pentru că dacă ne gândim bine, toate abuzurile care s-au săvârșit asupra mea au fost de fapt plătite din banii cetăţenilor. Ei au plătit spitalizarea, ei au plătit neurolepticele, ei au plătit procurorii, polițiștii, judecătorii, magistrații, iar acum, culmea, tot ei plătesc și despăgubirile. Cei vinovați stau în continuare în funcțiile lor şi este foarte probabil că tot cetăţenii vor mai plăti și în viitor pentru alte ilegalități pe care procurori precum Fântână Rodica, Sandu Elena și Marius Iacob le comit într-o zi obișnuită la servici, acoperindu-se unul pe altul.

Pentru mine este mai degrabă o victorie morală, o restabilire a demnității mele ca om. Dar sănătatea mea, tinerețea mea furată, scandalurile mediatice, umilirile publice, nimic din câte am suferit nu mai poate fi răscumpărat. Cei 15.600 de euro pe care statul roman a fost obligat să mi-i plătească reprezintă o sumă foarte mică în raport cu dimensiunea abuzului. Gândiți-vă că eu m-am judecat timp de nouă ani, am avut opt avocați, am epuizat toate căile de atac pe care le aveam la dispozitie în România, am mers din instanță în instanță, termen după termen, lună de lună, an după an. În fazele inițiale, unul dintre dosare s-a disjuns și am ajuns la un moment dat să am trei dosare concomitent, în trei orașe diferite. Plus cel de la Colegiul Medicilor.

YE: Te rugăm, povestește-ne cum a fost această luptă pentru tine și cum te-au tratat autoritățile statului român în demersurile tale.

D. A.: Da, aţi folosit foarte bine cuvântul ,,luptă”. Personal am resimțit-o ca pe o luptă pentru a nu fi strivită, o luptă pentru libertatea mea, o luptă pentru umanul din mine. O luptă împotriva manipulării curentului de opinie, o luptă care era nedreaptă încă de la început. O luptă surdă, în care nimeni nu te aude, o luptă în care te lupți și te lupți, iar când nu mai poți, trebuie iar să lupți. Este foarte greu să îți găsești puterea să te trezeşti în fiecare zi ca să te duci la alt procuror, care din nou te audiază câte patru ore și te trateză ca pe un infractor, nu ca pe o victimă. Iar după aceea trebuie să ai, de exemplu, tăria să stai plin de respect în fața unui complet de judecată al cărui președinte iese din sală exact când tu, cetăţeanul care reclamă, te ridici să vorbești. Oricât de nedrepte și de strigătoare la cer ți se par toate acestea, trebuie să înghiți când – dau un alt exemplu – președintele Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor îți spune cu tupeu și nesimțire în ședință: ,,Hai, domnișoară, ce tot atâta cu efectele secundare ale Leponexului… că și apa are efecte secundare! Şi aerul…!”

Și trebuie să spun că în România eu nu am ajuns niciodată să mă judec pe fondul cauzei, pe faptele propriu-zise, eu doar contestam în instanță deciziile procurorilor de neîncepere a urmăririi penale și reclamam faptul că aceștia refuză să facă acte elementare și obligatorii de cercetare în cazul meu.

Ce pot să vă mai spun… Am împlinit 21 de ani la Spitalul de Psihiatrie Nifon. De ziua mea am primit o nouă doză de Leponex, un medicament extrem de periculos, care se administreză doar în cazuri foarte grave de schizofrenie, când pacientul nu mai răspunde la alt tip de tratament. Eu nu am avut niciodată un diagnostic de schizofrenie şi nu mai primisem niciodată vreun medicament pentru tulburări psihice. Pe acesta mi l-au dat direct, fără consult de specialitate, fără comisie, aşa cum cere legea. În acest timp, în urma plângerilor și nenumăratelor sesizări pe care le făcuse prietenul meu (actualul meu soţ), a venit un polițist la spitalul de la Nifon, în care eram ținută închisă. Când l-am văzut i-am spus că am fost adusă cu forța, dar efectiv nu l-a interesat. Ştiţi ce mi-a spus? Că atunci când voi ieşi din spital nu am decât să depun o plângere împotriva părinților mei! Iar din cauza indiferenţei lui eu am mai primit încă două luni Leponex. Dar pe cine interesa că eu eram atât de sedată încât îmi curgea saliva din gură!??

Ulterior, după externare, același agent de poliție, pe care îl cheamă Compotecras Anghel Gheorghe, a fost adus de tatăl meu cu mașina într-un loc unde familia mea mă ținea izolată la bunici, într-un sat din judeţul Bacău, ca să nu pot lua legătura cu nimeni. L-au așezat la masă, i-au dat de băut (conducea tata) și în final agentul de poliție, cu presiuni și amenințări, m-a pus să semnez că nu solicit cercetări împotriva familiei mele! Prietenul (logodnicul) meu făcuse foarte multe plângeri la toate instituţiile şi din acest motiv părinţii mei şi cu poliţistul vroiau să-şi ia nişte măsuri de siguranţă. Eu plângeam, chiar am și scris pe aceeași bucată de hârtie modul agresiv în care am fost răpită, dar pur şi simplu nimic nu conta. Eu nu contam! A stat și s-a uitat la mine cum plâng timp de două ore fără să se vadă o urmă de compasiune pe fața lui. După aceea s-a încălțat și s-a urcat relaxat în mașina tatălui meu și a plecat. Acest agent a făcut apoi un referat cu propunere de NUP faţă de cei pe numele cărora fusese făcut de către prietenul meu denunţul de lipsire de libertate. Ştiţi ce a scris în referatul acela? Că „în cauză nu au putut fi decelate elemente care să conducă la concluzia că părinţii lui Crăescu Dana au acţionat împotriva voinţei acesteia”. Câtă minciună şi insolenţă!! Apoi, propunerea lui de NUP a fost menţinută de superiorii săi, procurorul Curea Nicolae şi prim-procuroarea Fântână Rodica. Ceea ce a scris oficial această prim-procuroare din Bârlad în rezoluţia sa este absolut uimitor. Ea zice că pentru că părinţii mei au văzut la televizor ce se spune despre MISA, a fost firesc să mă ia cu forţa!!! Vă dau şi citaul: „In contextul in care parintii au vazut la televizor si au aflat din presa ceea ce se intampla la sediile MISA cu persoanele de sex feminin si de varsta tanara, a fost firesc, ca pe toate caile sa-si aduca fiica acasa si sa incerce recuperarea ei fizica si psihica”. Păi ce fel de cercetare de procuror e asta?!? Şi unde sunt drepturile mele?? De când un procuror ia drept fapte obiective şi chiar probe care nici măcar nu mai trebuie cercetate, tot ceea ce se spune la televizor??!!

Şi iată, pentru că toţi aceştia nu au intervenit în niciun fel – deşi eram majoră, avem 21 de ani! – am mai primit încă vreo câteva luni Leponex. Faptul că ajunsesem să fac pe mine și să am menstruație fără întrerupere nu conta pentru toţi aceşti funcţionari ai statului care aveau cunoştinţă de ceea ce mi se făcea.

Eu nu contam, eram atât de tânără, de timidă, de mică și de nesemnificativă, încât toți acești ,,oameni importanți” au considerat că pot să dispună de viața mea oricum doresc. Au făcut ce au vrut ei în înscrisurile oficiale, încălcându-mi orice drept. Probabil s-au gândit că eu oricum nu aveam puterea să mă apăr… Şi chiar dacă aș fi spus ceva, cine m-ar fi crezut pe mine, ,,nebuna de la MISA”!??

În fișa mea de observație scria la motivele internării că „agregă la grupuri informale disculturale”. Pe timpul internării mele chiar se preciza pe fişă că e vorba de MISA. Însă, – ca să vedeţi – când cei de la Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor au solicitat această fișă, ea a fost schimbată! Şi pe lângă faptul că nu mai era aceeași, din ea lipseau şi analizele! Leponexul, fiind un medicament foarte periculos, are un protocol de administrare și toți pacienții, în mod obligatoriu, fac analize săptămânal pentru că Leponexul îți distruge sistemul imunitar și poți face agranulocitoză. Faptul că aceste rezultate se ,,evaporaseră” arată că în realitate globulele mele albe au fost sub standarele admisibile, iar medicul voia să ascundă asta.

Cu toate acestea am pierdut la Colegiul Medicilor din Buzău. Dar am depus contestație la Comisia Superioară de Disciplină în București; a mai durat mai bine de un an. Trimiteau documentația de la specialist la specialist prin țară și nimeni nu voia să emită o opinie împotriva medicului acesta care mă „tratase” pe mine, Ionescu Adrian. Pentru că el avea un renume internaţional la acea dată, scrisese cărţi, era considerat o somitate. În final, șeful catedrei de psihiatrie de la Universitatea Carol Davila, dr. Dan Prelipceanu a depus totuşi concluzii împotriva acestui medic. Apoi a făcut aceasta şi altul, și în cele din urmă am câștigat. A fost un pas important.

După aceea Parchetul General al ÎCCJ a cerut și el foaia de observație. Interesant e că ei au primit de la medicul Ionescu o altă versiune a acestei fișe. Iar peste mai mulți ani a cerut și Guvernul României acest document medical și uite-aşa a apărut o a treia versiune, diferită de primele două. Toată documentația, de la toate instituțiile care s-au ocupat de cazul meu, a ajuns în final pe masa judecătorilor de la CEDO, care s-au putut delecta astfel cu trei copii ale fișei mele de spitalizare, ștampilate și parafate ca fiind conforme cu originalul, dar toate diferite între ele!!!!!

Eu am făcut plângere la CEDO împotriva statului român de două ori, așa cum mi-au fost soluționate dosarele în România. Un dosar era cu procurorii, pentru „abuz în serviciu și favorizarea infractorului”, iar celălalt era cel cu medicul, familia, și polițistul care a „colaborat” cu tatăl meu. Acest al doilea dosar era pentru „lipsire de libertate și vătămare corporală gravă”.

În urma analizei plângerii mele, cei de la CEDO au trimis Guvernului român nouă întrebări. Trebuie să vă spun că Guvernul are o echipă de magistrați cu experiență care se ocupă special de aceste cazuri. Aceştia au scris un răspuns extrem de stufos, ca să dea impresia că e foarte bine documentat. Au trimis toată hârţogăria de la toate instituțiile vizate plus două topuri de jurisprudență în materie, chestiuni de umplutură care nu aveau nicio legătură concretă cu acest caz. Răspunsul lor avea „greutate” la propriu! Pot să spun că au făcut tot posibilul ca să facă munca celor de la CEDO cât mai dificilă.

Uitaţi ce afirmă în răspunsul lui oficial (din partea statului român) domnul agent guvernamental Răzvan-Horațiu Radu: „Guvernul afirmă că din surse de încredere s-a arătat că reclamanta suferea de o tulburare mintală”. Dar care erau acele surse de încredere?! Ei, asta nu se precizează. Vedeţi cât cinism şi superficialitate la un magistrat din Romania!!! Mai mult, el „roagă politicos Curtea să respingă cererea reclamantei”!!!

Vreau să vă mai spun că atunci când am depus plângerea inițială în dosarul cu familia și medicul, dosarul meu s-a plimbat la cinci parchete, părea că nu e de competența nimănui şi niciun procuror nu voia să ia cazul. Şi încă ceva: nici până astăzi medicul Ionescu nu a fost niciodată audiat. Şi nici prim-procuroarea Fântână Rodica nu a fost audiată (cea care a permis să fiu drogată timp de aproape nouă luni pentru că în viziunea ei de magistrat superior „a fost firesc” cum a procedat familia mea deoarece „fata face parte din MISA”).

Procurorii români au dat de opt ori NUP plângerilor mele. A existat un singur procuror şi un singur judecător, în 10 ani, care să dispună cercetarea dosarului, dar colegii lor au avut grijă să nu fie făcută nicio investigare reală a cazului meu. Cererile mele au fost respinse de cinci ori în instanțele din România, inclusiv la Completul de nouă judecători de la ÎCCJ. Nimeni nu a cercetat vreodată în mod obiectiv cazul meu în România!

În rezoluția sa din 25.06.2008, procurorul-șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul ÎCCJ, Marius Iacob, a acoperit ilegalitățile colegilor săi susținând că soluțiile acestora „nu pot constitui temei al angajării răspunderii penale”. Rezoluția respectivă are cinci pagini, dar nici măcar nu este menționat faptul că eu am fost internată la nebuni, nu apar nicăieri cuvintele „Leponex” sau „lipsire de libertate”. Momentul răpirii mele de pe stradă este descris în felul următor: „s-au purtat discuții contradictorii, finalizate cu plecarea persoanei vătămate cu autoturismul părinților săi”. Adică o completă eludare a chestiunii esenţiale că am şi eu dreptul la libertate şi la demnitate! Este important să arăt că tocmai la acest procuror Marius Iacob au ajuns majoritatea plângerilor yoghinilor, victime ale abuzurilor de la descinderile din 2004. Toate plângerile practicanților yoga care au ajuns pe masa acestui procuror au fost respinse fără a se face niciun fel de investigaţii asupra lor!

YE.:  Cum te-a afectat scandalul mediatic care a fost declanșat împotriva ta?

D. A.: Nici pentru mass-media eu nu contam, eram doar o piesă de joc lipsită de importanță pe care o foloseau în manipulările lor. Faptul că viața mea a fost distrusă era pentru jurnalişti un fapt cu totul „colateral”. Au spus de mai multe ori public despre mine, în contextual aşa-numitului „scandal MISA”, că aş fi nebună. Cum mai puteam eu să ies printre oameni? Ce relaţii mai puteam eu să am cu prietenii şi cunoscuţii mei? Dar vreau să subliniez un lucru: că deşi la televizor mă caracterizau ca „nebună” eu nu am fost niciodată diagnosticată cu o afecțiune psihică ce ar fi putut fi considerată de natură să îmi altereze discernământul. Oricâte abuzuri psihiatrice s-au săvârșit asupra mea, oricâte internări, neuroleptice, acte medicale s-au făcut, eu nu am fost niciodată declarată lipsită de discernământ. Or aceasta scoate clar în evidenţă minciunile ziariştilor despre mine. Deşi eu am primit medicația indicată în cazuri de schizofrenie rezistentă, am fost internată pentru, chipurile, „tulburare de personalitate de tip borderline”, ceea ce oricum nu înseamnă mare lucru. „Borderline” nu înseamnă că eşti nebun, ci că ai doar o tulburare, că eşti „la limită”, chiar se spune că fiecare om manifestă în anumite situaţii un comportament uşor deviat. Iar la modul cum eram eu tratată asta nici nu ar fi fost de mirare. Deci nici măcar la Nifon nu am avut diagnosticul de schizofrenie, ceea ce face cu atât mai grav faptul că mi s-au dat medicamente ca pentru schizofrenie rezistentă! Singurul loc în care am fost declarată „nebună” a fost în manipularea abjectă de la televizor.

Tot calvarul meu cu presa a început la „Știrile de la PRO TV”. Imediat după perchezițiile din 2004, au spus la PRO TV că acea acțiune în forță a fost declanșată în urma sesizărilor mai multor părinți, și dintre acești numeroși părinți, practic doar mama mea a fost dată pe toate posturile, și s-a vorbit despre mine. Au urmat apoi alte emisiuni și alte articole în care eram mereu dată de exemplu negativ, ca o justificare a acuzaţiilor despre MISA.

YE: Iată aşadar cum cazul tău a fost folosit pentru a instrumenta, pentru a fabrica dosarele MISA şi pentru a manipula opinia publică.
 
D. A.: Da, exact. Mă simțeam hăituită, primeam telefon când de la un cunoscut, când de la altul. Auzeam frecvent: „Dana, deschide repede televizorul e mama ta la o emisiune!” sau „Repede, e acuma ceva despre tine!” În prezent nu mai vreau televizor. Mi-a ajuns. Au fost atât de multe emisiuni că le-am pierdut numărul. Doar una singură a prezentat lucrurile în mod corect, cu o anchetă jurnalistică reală. A fost dată în cadrul unei emisiuni numită „Ochiul Magic” de la TVR şi a fost realizată de un reporter pe care îl cheamă Marius Georgescu. O singură emisiune obiectivă în 10 ani! Şi din câte am auzit, domnul acela Marius Georgescu a avut mari probleme pentru că a avut curajul să spună adevărul la acea emisiune.

Oricum, chiar dacă „nebunia” mea nu a fost declarată decât pe micile ecrane, aproape toți au crezut-o. Este foarte greu ca oamenii pe care tu îi iubești cel mai mult și în care ai cea mai mare încredere să te trateze ca pe o ciudăţenie. Imaginați-vă că datorită acestui show mediatic, toate rudele mele mă consideră și acum nebună, toți prietenii mei din copilărie, toți colegii de liceu, toți cunoscuții… Vă mărturisesc că dacă nu ar fi fost soțul meu m-aș fi simţit extrem de singură…

YE.: Ce poți să le spui practicanților yoga din România care au avut de suferit de pe urma abuzurilor îndreptate împotriva acestei școli de yoga?

D. A.: Atunci când un număr suficient de mare de oameni, care au ales să practice yoga în cadrul oferit de M.I.S.A.,  se vor ridica, vor lua atitudine și se vor opune cu fermitate acestor abuzuri, discriminări și fabricări de dosare, acestea vor înceta. Ceea ce contează în realitate este să ai puterea interioară de a te opune cu fermitate și perseverență unei nedreptăți şi să rezişti în felul acesta mult mai mult timp decât pot agresorii tăi să susțină acea nedreptate. Așa a câștigat Gandhi independența Indiei și – păstrând proporţiile – așa am căștigat și eu la CEDO împotriva statului român. Nu am renunțat niciodată, oricât de multe presiuni și amenințări s-au făcut asupra mea, chiar și atunci când totul părea fără speranță.

Un agresor poate manipula și domina doar dacă reușește să inoculeze starea de frică și starea de vinovăţie. Datorită campaniei mediatice defăimătoare – abil orchestrată pentru a justifica în ochii societății civile din România ilegalitățile instituțiilor statului –, cei mai mulți practicanți yoga din România evită acum să recunoască public apartenența lor la MISA. Trebuie să încetăm să ne mai temem și să luptăm pentru respectarea drepturilor noastre. Suntem oameni, e dreptul nostru ca ființe umane!

Rușinea, oprobiul public, „vina” de a fi yoghin au fost create artificial în România prin intermediul micului ecran și a unor ziare. Am ajuns un fel de „Falun Gong balcanic” creat, indus și menținut pintr-o psihoză în masă. Dar această situaţie ne poate controla viața doar în măsura în care permitem acest lucru.

Când se va ajunge la o „masă critică” a persoanelor care sunt conștiente de aceste aspecte, curentul de opinie în România va fi nevoit să se modifice. Stă în putera noastră să modificăm în fiecare zi acest curent de opinie măsluit prin faptul de a sta împotriva lui. Ceea ce nu e, bineînţeles, deloc simplu. Deşi încă suntem ridiculizaţi cu multă rea-voinţă, cred că dacă noi ne manifestăm cu putere, demnitate și perseverență, în cele din urmă adevărul va ieşi la lumină. Cred şi sper că exemplul meu este un nou început. Vă mulţumesc.

YE: Şi noi îţi mulţumim, Dana. Suntem şi vom rămâne alături de tine.

 

Citiți și:

Dana Crăescu cunoaşte punctul bunei speranţe

Falsurile şi manipulările revoltătoare din spatele condamnării injuste a lui Gregorian Bivolaru (I)

yogaesoteric
8 octombrie 2014

Also available in: English