The way of the future (Calea viitorului)

Nu sunt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de amor, dar sunt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sunt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți peste tot. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press (materiale informative publicate de cetățeni pe internet). Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sunt dependent de internet. Sunt dependent de Facebook. Sunt dependent de știri. Mai recent, de când nu mai conduc mașina (da, știu…), stau cu ochii în telefon chiar și atunci când se învârte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se modifică peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atât de multă informație încât în mod constant simt că am o pâclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toată ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, până îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea „mușchii” neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atâta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și urmăresc să mă relaxez. Închid ochii și urmăresc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de când am scos ochii din telefon, urmărind să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mână, dornic, posesiv: „Deschide-mă, citește-mă, folosește-mă!”. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se petrece nimic. Nu e o cameră extremă, de tip deprivare senzorială, fără niciun fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sunt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sunt și alții.

E un loc unde nu se petrece nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. „Ce faci, bade, șezi și cujeți?” „Nu, dom’șorule, doar șed.”

Nu pot să mă opresc. Nu pot să mă lepăd de vârtej. Sunt dependent de stimuli. Sunt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvâcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sunt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil până la durere. Acul joacă, vibrează, arată. Este necesar să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: „Dacă nu ești ocupat, ar fi bine să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar fi necesar să meditezi cel puțin o oră.” Vorba asta de duh e despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. E cazul să închid ochii, să nu mai mă gândesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. „Cel mai greu este să nu te gândești la nimic.” Cel mai greu este să nu te gândești la nimic. Cel mai greu este să…

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cât de strălucitor la creier, pe atât de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, din nou și din nou și din nou. „Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the…”

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfârșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. „The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the…” Semnul că filmul s-a sfârșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văd pe retina creierului cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un trup care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cât de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mâna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitând că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sunt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vând la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvârcolesc inutil într-un dans precum al primatelor. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vârtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgând ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste… The way of the future. The way of the future. The way of the future…

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decât amorul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the…

Autor: Mirel Palada

Citiți și:
Câți ani din viaţă pierdem navigând pe internet?
Modul insidios în care îți îndobitocește tehnologia digitală copilul, chiar dincolo de orice speranță
S-a răsucit comutatorul de gândire?

 

yogaesoteric
17 mai 2022