Timpul dispare în procesul devenirii (III)

de prof. yoga Dan Bozaru

Citiţi aici primele părţi a acestui articol:
Timpul dispare în procesul devenirii (I)
Timpul dispare în procesul devenirii (II)

„Spaţiul cuprins într-o cană sau într-un burduf nu este diferit de spaţiul cosmic, apa percepută într-o halucinaţie nu se deosebeşte de nisipul deşertului – iar natura reală a acestor fenomene care apar uneori, iar alteori dispar, nu poate fi definită. La fel trebuie să înţelegem că lumea fenomenală, cu toate fiinţele, entităţile, lucrurile şi experienţele care o compun, nu are o existenţă separată de cea a lui BRAHMAN (Absolutul Divin).” –  Shankaracharya – comentariu asupra BRAHMASUTRA-elor

UPANISHADA-ele şi alte numeroase scrieri tantrice afirmă în mod explicit că întregul Macrocosmos izvorăşte din BRAHMAN (Absolutul Divin), iar la sfârşitul unui ciclu de creaţie, este resorbit tot în BRAHMAN. Totuşi filosofia VEDANTA, promulgată de Shankaracharya, nu consideră Creaţia un proces real, după cum afirmă înţelepţii şivaismului din Caşmir. Shankaracharya urmează ideea predecesorului său, înţeleptul Gaudapada şi susţine că, în realitate, nu există un Macrocosmos care a fost creat. El afirmă că Realitatea Supremă este acauzală şi necreată, de unde rezultă că Manifestarea nu poate exista decât în domeniul iluziei (MAYA). Prin urmare, din punctul de vedere al şcolii ADVAITA VEDANTA, a spune că Macrocosmosul apare din Conştiinţa absolută a lui BRAHMAN şi, mai apoi se resoarbe în conştiinţa absolută a lui BRAHMAN, este o altă modalitate de a afirma că întreaga Manifestare reprezintă, de fapt, un proces tranzitoriu şi, deci, este iluzorie. Caracteristica principală a iluziilor este aceea că apar şi mai apoi dispar; ceea ce rămâne neschimbat este numai sursa lor ocultă de manifestare.

Schimbarea nu atinge esenţa

Pe de altă parte, şivaismul din Caşmir afirmă că toate lucrurile sunt în mod spontan emanate de conştiinţa absolută a lui SHIVA, astfel încât sursa originară a emisiei rămâne neschimbată şi totodată perfect fuzionată cu emanaţia căreia îi dă naştere. Plenitudinea Manifestării este aşadar o expresie a perfecţiunii Absolutului. Realitatea Supremă (Absolutul) cuprinde şi conţine totul şi, tocmai de aceea, poate să genereze Creaţia, fără să sufere totuşi o pierdere şi fără să-şi modifice natura esenţială. Din această perspectivă, manifestarea Macrocosmosului este un eveniment real, nu doar o schimbare aparentă de stare în natura esenţială şi nedivizată a conştiinţei absolute a lui SHIVA.

Prin urmare, într-un anumit sens, Creaţia implică o transformare reală (PARINAMA) a conştiinţei în forma Macrocosmosului, aproximativ la fel cum o minge de clei ia forma vasului în care a fost pusă. Cu toate acestea, analizând problema dintr-un alt sens, conştiinţa absolută a lui SHIVA nu suferă nicio transformare. Înţeleptul Bhagavatotpala, în comentariul la SPANADA KARIKA, exprimă astfel acest paradox al Realităţii Supreme: „Conştiinţa Absolută nu se transformă, fie că schimbarea este considerată reală, fie iluzorie. Însă chiar şi în cazul în care SHIVA ar fi supus uneia sau alteia dintre cele două transformări, natura Lui esenţială ar rămâne unică şi nedivizată.”

Înţelepţii şivaiţi afirmă, ca şi marii maeştrii ai doctrinei vedantice, că tot ceea ce există apare aşa cum este, fără a produce însă nicio modificare în natura esenţială a Absolutului. Totuşi, chiar şi în această privinţă concepţia şivaismului nondualist din Caşmir este mai subtilă şi mai nuanţată. Ea susţine că emanaţia diversităţii în manifestare nu reprezintă decât o transformare aparentă în unitatea conştiinţei absolute a lui SHIVA; dacă Creaţia ar fi doar iluzie, implicând apariţia unor entităţi sau lucruri etc. iluzorii, adică lipsite de realitate, atunci acestea nu ar putea fi făcute niciodată să se manifeste.

Efectul este chiar cauza

În acest fel, şivaismul din Caşmir acceptă aşadar ideea că un efect reprezintă, de fapt, o transformare reală (PARINAMA) a cauzei care îl produce. Totuşi, doctrina sistemului precizează foarte clar: chiar şi atunci când lumina conştiinţei absolute a lui SHIVA ne apare sub forma nenumăratelor tipuri de experienţe trăite în Manifestare, de fapt nu există nicio transformare a ei, adică lumina conştiinţei supreme nu devine altceva decât ceea ce este. Astfel, efectul este chiar cauza lui însuşi, care apare astfel ca efect, fără să se transforme însă în niciun fel. În legătură cu acest aspect, marele înţelept Abhinavagupta afirmă: „Transformarea reală a cauzei în efect implică ocultarea formei (substanţei supusă transformării) pe care aceasta o avea înainte şi modificarea ei într-o altă formă (substanţă). Însă, în cazul luminii divine a conştiinţei supreme a lui SHIVA, acest proces este imposibil, deoarece conştiinţa absolută nu are nicio formă (şi prin urmare nicio substanţă). Aşadar nu există nimic care ar putea să se transforme în altceva. Mai mult decât atât, dacă lumina conştiinţei supreme a lui SHIVA ar fi cu adevărat ocultată sau diminuată, atunci întregul Macrocosmos ar fi cuprins de orbire. În plus, dacă forma (substanţa) cea nouă ar fi altceva decât lumina conştiinţei divine, ea nu ar mai putea să apară, deoarece Macrocosmosul se naşte din conştiinţa absolută care este unică. În oricare din aceste cazuri, Creaţia nu ar putea fi percepută şi, prin urmare, ea ar apărea ca şi adormită, ceea ce contrazice experienţa noastră de zi cu zi.”

Perfecţiunea coboară în trepte

Nuanţele complexe ale procesului transformării în Creaţie sunt cel mai bine surprinse în ce priveşte energia subtilă specifică a timpului. Procesul devenirii (evoluţia în ansamblu a universului) este strâns dependent de timp, care are o natură subiectivă. Tot prin intermediul timpului putem analiza şi totodată înţelege intuitiv aspectele subtile ale raporturilor cauză-efect la cel mai înalt nivel al lor, cel de emanaţie a Creaţiei. Doctrina şivaismului din Caşmir respinge, de pildă, transformarea totală şi ireversibilă a cauzei materiale în efectul ei, însă acceptă posibilitatea unei modificări reale care implică doar calităţile cauzei ce generează efectul. Acest tip de transformare nu se referă, prin urmare, la distrugerea totală a cauzei, ci permite „reîntoarcerea” efectului în cauza care l-a generat. Aşadar, tot ce s-a petrecut în trecut nu reprezintă decât o transformare temporară a calităţilor cauzei materiale (forma, textura, proprietăţile fizice etc.) care s-a aflat la baza apariţiei efectului respectiv.

Această concepţie referitoare la cauzalitate este în deplin acord cu felul în care şivaiţii descriu procesul manifestării. În urma actului suprem şi spontan de voinţă absolută, SHIVA face astfel încât conştiinţa lui supremă să se structureze într-o serie de stadii sau etape evolutive, care acoperă un domeniu vast: de la cea mai subtilă şi subiectivă stare a conştiinţei (SHIVA TATTVA) până la cea mai grosieră şi obiectivă formă de conştiinţă (PRITHIVI TATTVA).

Partea în întreg, întregul în parte

Aşa-zisul proces de coborâre în materie este, în realitate, un proces gradat de limitare autoimpusă (RODHANA) a conştiinţei absolute. Cu toate acestea, diferitele nivele de conştiinţă sau categorii ale realităţii (TATTVA) care alcătuiesc manifestarea în ansamblul ei (incluzând aici timpul) nu apar în mod consecutiv. De aceea, înţelegerea mentală, raţională, a felului în care a apărut Creaţia, a modului tainic în care ea a fost emanată din sânul conştiinţei absolute a lui SHIVA este foarte dificilă. Singurul mod în care noi putem concepe actul de creaţie al lui SHIVA este să ne imaginăm diferitele categorii ale existenţei (TATTVA) izvorând progresiv din conştiinţa absolută a lui SHIVA, într-un singur lanţ cauzal. Prin urmare, fiecare parte a acestui lanţ cauzal extrem de complex este un efect al tuturor „zalelor” precedente şi totodată o cauză a următoarelor categorii, inferioare, de manifestare. Astfel, cauza conţine în ea însăşi, într-o formă ocultată şi potenţială, ca o înfăşurare, ca un mosor cu aţă, efectul pe care urmează să îl producă. Astfel, ultimul dintre elementele seriei cauzale a Creaţiei, deşi este cel mai de jos şi cel mai grosier, conţine totuşi, implicit, toate celelalte aspecte care există până la el, şi care, astfel, sunt inseparabile de propria lui natură. Acesta este şi motivul pentru care se spune că suprema conştiinţă a lui SHIVA este luminoasă prin ea însăşi, fiind completă şi perfectă în plenitudinea şi perfecţiunea sa (PURANA). Fazele sau categoriile de existenţă (TATTVA) care o preced pe cea mai de jos, PRITHIVI TATTVA sau pe oricare altă TATTVĂ dată, implică aceeaşi reflexie a părţii în tot şi a totului în parte, care este posibilă datorită prezenţei luminii conştiinţei absolute a lui Dumnezeu Tatăl. Totodată, această lumină divină, plenară şi perfectă, este deja prezentă şi în categoriile (TATTVA) care urmează, până la cea mai de jos. În felul acesta, niciuna dintre categoriile de existenţă (TATTVA) nu este separată de totalitatea conştiinţei supreme a lui SHIVA şi fiecare înglobează toate categoriile care o preced pe scara ierarhică a evoluţiei în Creaţie. Prin urmare, fiecare dintre TATTVA-e se iluminează pe ea însăşi şi, reflectându-se în propria sa natură esenţială, se descoperă plenară şi perfectă.

Divinul se sacrifică în Creaţie

Cele două faze ale pulsaţiei conştiinţei supreme a lui SHIVA – de la interior către exterior şi de la exterior către interior – sunt echivalente, respectiv cu procesul autolimitării sau al coagulării conştiinţei în Manifestare şi cu disoluţia elementelor (TATTVA-elor) grosiere în categorii din ce în ce mai subtile de existenţă. Ele reprezintă succesiunea etapelor de coborâre în materie şi de ascensiune spre cel mai înalt nivel al conştiinţei divine. Pe măsură ce conştiinţa absolută se ocultează tot mai mult, până când ajunge la nivelul ultimei categorii de existenţă, cea mai grosieră, TATTVA pământului (PRITHIVI TATTVA), manifestările ei devin din ce în ce mai supuse legăturilor şi dependenţelor create de legile naturii (NIYATI). Conştiinţa supremă în Manifestare devine, într-un fel, din ce în ce mai condiţionată. Pe de altă parte, atunci când ascensioneză de la TATTVA-ele inferioare spre TATTVA-ele superioare de existenţă, ea se eliberează succesiv de aceste condiţionări până când atinge nivelul absolut, care se află dincolo de relativitate. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, putem concepe procesul descendent al conştiinţei divine ca un fel de mişcare către o condiţie de existenţă limitată, constrictivă, iar procesul ascendent – ca pe o mişcare către eliberarea totală a fiinţei. Aceasta este percepţia pe care o are un om obişnuit, care nu a realizat încă natura adevărată şi esenţială a conştiinţei. Însă, pentru cel care a atins eliberarea spirituală supremă, cele două tipuri de mişcări, aparent distincte, nu reprezintă altceva decât activitatea spontană, total liberă şi necondiţionată a conştiinţei absolute a lui SHIVA.

Creaţia este manifestarea diferenţelor în cadrul unităţii perfecte a conştiinţei divine, prin intermediul căreia apare în forma sa cosmică. Reversul acestui proces este distrugerea sau resorbţia Creaţiei în sânul conştiinţei supreme a lui SHIVA. Astfel, diversitatea se resoarbe în unitate, iar conştiinţa îşi asumă aspectul transcendent, fără formă. Aceste două aspecte reprezintă, respectiv, forma inferioară (APARA) şi forma superioară (PARA) a lui SHIVA.

(va urma)

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 56

Citiţi şi:
Stările de conştiinţă şi analiza lor comparativă din perspectiva şivaismului din Caşmir (I)
Inima Divină în şivaismul caşmirian

yogaesoteric
noiembrie 2008