Topul celor mai importante ştiri cenzurate ale anului 2007 (2)
Un grup de peste 200 de cadre universitare, studenţi, jurnalişti independenţi şi specialişti în diferite domenii participă la un ambiţios proiect care îşi propune să scoată la lumină în fiecare an cele mai importante ştiri cenzurate din media internaţională. Este vorba de ştiri care în mod normal ar fi trebuit să fie prezentate pe prima pagină a ziarelor, fiind de interes general şi referindu-se la chestiuni cu mare impact la public. În schimb, din cauza unor interese oculte, aceste ştiri au fost cenzurate, ocultate, aruncate în derizoriu. În fiecare an, grupul de studiu de la Sonoma University (SUA) cercetează cu atenţie un număr mare de astfel de ştiri şi realizează topul celor mai importante 25 de ştiri cenzurate. Pentru cititorii yogaesoteric, prezentăm în serial topul din 2007 al ştirilor cenzurate (acesta conţine cele mai importante ştiri cenzurate din 2006).
Citiţi şi prima parte a acestui top:
Topul celor mai importante ştiri cenzurate (1)
Extinderea războiului aerian din Irak face noi victime printre civili
Preşedintele SUA, George Bush, a afirmat că va începe retragerea trupelor din Irak în 2006. Un element cheie al acestui plan, care n-a fost menţionat în declaraţia oficială a preşedintelui şi nici în relatările făcute de presă, este că trupele de infanterie care se retrag din Irak vor fi înlocuite de forţe aeriene americane. “Nu plănuim să diminuăm războiul” – a declarat Patrick Clawson, directorul adjunct al Institutului Washington, ale cărui opinii coincid de multe ori cu cele ale lui Dick Cheney, vicepreşedintele SUA şi Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării. “Vrem doar să schimbăm componenţa forţelor cu care luptăm – în locul infanteriei vom folosi forţa aeriană americană”.
Jurnalistul independent Dahr Jamail raportează că statisticile adunate de către Centrul de Comandă al Forţei Aeriene ale Statelor Unite (CENTAF) indică o creştere masivă a numărului de misiuni aeriene – 996 – în Irak în luna noiembrie 2005. Întrebarea este: unde sunt realizate aceste misiuni şi care este amploarea lor? Este important de ştiut că “război aerian” nu înseamnă doar Forţele Aeriene Americane. Bazele flotei militare şi ale avioanelor marine au avut peste 21.000 de ore de misiune şi au lansat peste 26 de tone artilerie doar în Fellujah în timpul asediului din luna noiembrie 2004.
Viziunile unui viitor înspăimântător în Irak nu ar trebui să eclipseze devastările deja cauzate de bombele lansate de forţele americane aeriene, în particular asupra unor zone foarte populate din această ţară. Tactica folosirii bombelor masive cântărind între 2,3 kg şi 4,5 kilograme, împotriva unor grupuri restrânse de opozanţi – ţinte mici aflate în zone urbane foarte populate – a fost de fapt foarte folosită în Irak. Articolul lui Jamail oferă o privire de ansamblu asupra arsenalului aerian folosit împotriva poporului irakian.
Un studiu asupra violenţei îndreptate împotriva poporului irakian, realizat în octombrie 2004 de un jurnal medical englez, The Lancet, estimează că 95% din uciderile raportate – toate atribuite forţelor americane de către cei intervievaţi – au fost cauzate de focuri de armă trase din elicopter, rachete sau alt gen de artilerie aeriană. Cu toate că nu s-a realizat nici un studiu ştiinţific recent în Irak, personalul medical irakian care lucrează în ariile unde acţiunile militare americane continuă, raportează că „marea majoritate” a deceselor civililor sunt rezultatul acţiunilor forţelor de ocupaţie.
Având în vedere amploarea acţiunilor realizate deja de către forţele aeriene ale Statelor Unite, planul de a intensifica atacurile este într-adevăr cutremurător. În ceea ce priveşte beneficiile administraţiei Bush, Jamail îl citează pe colonelul-locotenent al Forţelor Aeriene ale SUA, Karen Kwiatkowski: “A schimba tactica de distrugere a Irakului, înlocuind trupele americane cu o mai sigură şi mai puternică forţă aeriană, va fi un succes din mai multe puncte de vedere. Se va reduce mult publicitatea negativă şi se va oferi soldaţilor americani şi Marinei o pauză operaţională necesară. Se va mări bugetul forţelor aeriene şi al armatei marine şi se vor umple buzunarele contractorilor apărării. Până ce vom realiza că nu avem cum să asigurăm producţia de petrol sau să-i permitem Irakului să se refacă, armata va fi complet refăcută şi aptă de o nouă ofensivă.”
Situaţia rămâne critică, în condiţiile în care o evaluare a numărului de civili omorâţi în timpul ocupaţiei Irakului de către Statele Unite, depăşeşte 300.000 şi este în continuă creştere, conform lui Les Roberts, unul dintre autorii faimosului Raport Lancet referitor la mortalitatea în Irak înainte şi după invazia americană.
Un lucru e sigur: cu cât va dura mai mult ocuparea eşuată a Irakului de către SUA, cu atât va fi folosită mai multă putere aeriană – un scenariu care seamănă îndeaproape cu cel al ruşinosului război din Vietnam.
Compania americană Halliburton este acuzată de vânzarea tehnologiei nucleare Iranului
“Dacă Statele Unite ale Americii vor intra în război cu Iranul în viitor, compania Halliburton şi Dick Cheney, fostul preşedinte al companiei, vor fi răspunzători pentru aceasta. Acest fapt nu este de loc surprinzător pentru cei care au urmărit activităţile companiei Halliburton în ultimii zece ani. Halliburton are o lungă istorie de încălcare a legislaţiei Statelor Unite prin afacerile purtate cu Orientul Mijlociu,” scrie jurnalistul Jason Leopold.
Potrivit lui Jason Leopold, surse din fosta companie a vicepreşedintelui american Dick Cheney, Halliburton, susţin că în ianuarie 2005, Halliburton a vândut componente cheie pentru construcţia unui reactor nuclear unei companii private petroliere din Iran. Leopold spune că sursele sale din interiorul companiei Halliburton au informaţii detaliate despre întâlnirile de afaceri dintre Halliburton şi Oriental Oil Kish, una dintre cele mai mari companii petroliere private din Iran.
În plus, în anii 2004 şi 2005, Halliburton a colaborat îndeaproape cu Cyrus Nasseri, vice-preşedintele companiei Oriental Oil Kish. Nasseri este de asemenea şi un important membru al echipei de dezvoltare nucleară din Iran. În iulie 2005, acesta a fost interogat şi acuzat de către autorităţile iraniene că a dezvăluit companiei Halliburton informaţii secrete legate de tehnologia nucleară iraniană. Guvernul iranian l-a acuzat pe Nasseri că a primit mită în valoare de un milion de dolari pentru aceste informaţii.
Tranzacţiile dintre Oriental Oil Kish şi Halliburton au devenit cunoscute publicului abia în ianuarie 2005, când compania iraniană a anunţat că a subcontractat fracţiuni din proiectul South Pars de extragere a gazelor naturale companiei Halliburton Products and Services, înregistrată în Insulele Cayman, o filială a companiei Halliburton cu baza în Dallas (South Pars este cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume). Conform unei ştiri BBC, Halliburton a încasat în 2003 între 30 şi 40 de milioane de dolari în urma operaţiunilor din Iran. În orice caz, Halliburton are o lungă istorie a afacerilor realizate în Iran, începând cu anul 1995, când vice-preşedintele SUA Dick Cheney era director al companiei. Dick Cheney este cel care a condus compania Halliburton când aceasta a început să realizeze afaceri cu Iranul, încălcând astfel legea SUA timp de mai bine de zece ani.
În încercarea de a restrânge afacerile companiei Halliburton şi ale altor companii americane cu Libia, Iran şi Siria, Senatul SUA a aprobat pe 26 iulie 2005 un amendament care penaliza companiile care sfidează legislaţia Statelor Unite prin înfiinţarea de filiale îndepărtate – companii fantomă – ca un mod de a dirija afaceri cu ţări care sunt acuzate de acte de terorism îndreptate împotriva Statelor Unite. Acest amendament a născut obiecţii vehemente din partea unor directori de companii, reprezentând grupuri comerciale.
Dacă pe viitor SUA va începe un război cu Iranul, Cheney şi Halliburton vor fi cei responsabili. Vânzările secrete ale companiei americane au furnizat Iranului cantităţi impresionate de uraniu, conform unei anchete realizată pe parcursul a trei ani, care include interviuri cu mai mulţi angajaţi şi foşti angajaţi ai companiei Halliburton. Cel mai deranjant aspect al acestei situaţii este lipsa de atenţie din partea mass-mediei asupra faptului că afacerile companiei Halliburton au susţinut activităţile teroriste şi au ajutat la dezvoltarea programului nuclear din Iran.
Ofiţerii americani îi torturează până la moarte pe deţinuţii din Afganistan şi Irak
Uniunea Americană pentru Libertăţi Civile (ACLU) a făcut publice documentele a patruzeci şi patru de autopsii realizate în Afganistan şi Irak în 25 octombrie 2005. Jumătate dintre decese au fost declarate crime. Documentele arată că deţinuţii au murit în timpul şi după interogatoriul realizat de către soldaţii marini SEAL, Serviciul de Informaţii al Armatei şi alte agenţii guvernamentale. “Aceste documente prezintă dovezi incontestabile ale faptului că ofiţeri americani au torturat deţinuţi până la moarte în timpul interogatoriului” spune Amrit Singh, un avocat al ACLU. “Publicul are dreptul să ştie cine a autorizat folosirea tehnicilor de tortură şi de ce aceste decese au fost muşumalizate”. Documentele au fost eliberate de către Departamentul Apărării, în virtutea dreptului la liberă informare, în urma cererilor mai multor organizaţii non-guvernamentale, printre care şi ACLU.
Raportul uneia dintre cele patruzeci şi patru de autopsii sună astfel: “Raportul final al autopsiei: DOD 003164 (deţinutul) a murit în urma asfixierii (lipsa oxigenului în creier) datorită strangulării, evidenţiată de recente fracturi ale oaselor de la nivelul gâtului şi de hemoragia ţesuturilor moi care se extind în jos până la nivelul cartilagiului tiroidian de pe partea dreaptă. Autopsia arată fracturi ale oaselor, ale coastelor, contuzii ale abdomenului, ale spatelui, care cuprind toată partea stângă, abraziuni, contuzii ale picioarelor şi genunchilor în zona posterioară; abraziuni ale genunchilor, a degetelor de la mâna stângă înconjurând şi încheietura mâinii stângi. Degetele 4 şi 5 de la mâna dreaptă prezintă semne de tortură, precum şi răni adânci, contuzii recente la extremităţile inferioare. Abraziunile de la încheietura stângă arată că s-a folosit imobilizarea mâinilor. Nu există dovezi ale unor răni provocate de acte de apărare sau de boli naturale. Modalitatea de deces: crimă”. Whitehorse Detainment Facility, Nasiryah, Irak.
Un alt raport ACLU spune: „un bărbat irakian în vârstă de 27 de ani a murit în timp ce era interogat de către ofiţerii marini SEAL pe data de 5 aprilie 2004, în Mosul, Irak. În timpul detenţiei a fost ţinut cu capul acoperit, a fost încătuşat, privat de somn şi expus la temperaturi reci şi fierbinţi, inclusiv stropit cu apă rece pe întregul corp şi pe cap. Nu a fost descoperită cauza exactă a morţii, dar e posibil ca hipotermia să fi contribuit la moartea lui”.
O majoritate copleşitoare a aşa numitelor “decese naturale” au fost atribuite “bolilor aparatului sangvin sau arterosclerozei” (aşa-zise atacuri de cord). De ştiut este faptul că persoanele supuse la condiţii de stres extrem sau la dureri foarte mari pot suferi de atacuri de cord. Această moarte poate apărea ca o urmare a condiţiilor detenţiei.
Associated Press a transmis povestea ACLU reţelei sale de publicaţii. Totuşi mai mult de 95% dintre cotidienele americane nu a preluat ştirea.
În 2003, în perioada scandalului Abu Ghraib, comandantul Brigăzii Militare de Poliţie nr. 800, Janis Karpinski, era responsabilul a 17 închisori din Irak. Acesta a depus mărturie pe data de 21 ianuarie 2006, în New York, la sediul Comisiei Internaţionale de Cercetare a Crimelor împotriva Umanităţii Comise de Administraţia Bush. Iată ce a declarat Karpinski: “Generalul Ricardo Sanchez (comandantul coaliţiei forţelor terestre din Irak) a semnat un act de opt pagini, autorizând o listă foarte mare de tehnici aspre în interogatorii, precum şi utilizarea câinilor şi a botniţelor, cu permisiunea lui”. Karpinski a continuat declaraţia spunând că generalul maior Geoffrey Miller, care a fost “special selectat de Secretarul Apărării să meargă în Guantanamo Bay să conducă operaţiunile de interogare”, a fost repartizat în Irak de către administraţia Bush pentru a învăţa personalul militar noi tehnici de interogatoriu. Când a fost întrebat până unde se întinde lanţul celor responsabili de ordinele de tortură pentru Abu Ghraib, Karpinski a spus că “Secretarul Apărării nu ar fi putut să îşi dea autorizaţia fără acordul vice-preşedintelui”.
Scandalul Abu Ghraib a arătat adevărata faţă a politicii administraţiei Bush vizavi de tortură. Politica criminală a actualei administraţii americane, care calcă în picioare atât legile internaţionale, cât şi propria constituţie, nu a fost aplicată doar în bazele militare din Irak, ci şi în Guantanamo Bay, Cuba, Bagram Air Force Base în Afghanistan şi alte centre militare de detenţie “secrete” din ţările Europei de Est.
Deşi subiectul torturii este rar pomenit în principalele jurnale de ştiri, unele organizaţii non-guvernamentale, precum Amnesty International, au întocmit rapoarte care acoperă subiectul în totalitate. Există nenumărate dovezi care arată că administraţia Bush continuă şi chiar extinde politica de aplicare a torturii. Şi toate acestea, în ciuda faptului că legislaţia Statelor Unite interzice cu desăvârşire tehnicile de tortură, specificând clar că tortura nu este niciodată permisă, nici măcar pe timp de război.
Pentagonul plănuieşte să construiască un nou tip de mine antipersonal
Potrivit conducerii organizaţiei Human Rights Watch (HRW), administraţia Bush plănuieşte să reia producţia de mine anti-personal (mine care sunt destinate anihilării soldaţilor sau civililor, pentru că explodează atunci când o persoană calcă pe ele), fapt ce contrazice politica oficială a Statelor Unite şi a comunităţii internaţionale. Minele care sunt făcute să explodeze datorită prezenţei, apropierii sau contactului uman sunt interzise de către Tratatul Internaţional de Interzicere a Minelor Antipersonal.
Aproape toate naţiunile au semnat un tratat pentru interzicerea globală a minelor antipersonal. În 1994 Statele Unite au anunţat o „posibilă eliminare” a acestor mine, iar în 1996, preşedintele Bill Clinton a spus că „Statele Unite vor căuta să facă o înţelegere la nivel mondial cât mai repede cu putinţă ca astfel de mine anti-personal să nu mai poată fi folosite”. Oficial, Statele Unite au produs ultima mină antipersonal în 1997. Unul dintre obiectivele guvernului american din aceea perioadă a fost să adere la Convenţia Otawa care interzice folosirea, producerea, exportarea şi depozitarea minelor anti-personal. Convenţia a fost semnată de 145 de ţări.
Totuşi administraţia Bush a schimbat politica privind minele antipersonal în februarie 2006, când a abandonat orice plan de aderare la Convenţia Otawa. Biroul Politico-Militar al Departamentului de Stat al SUA şi-a anunţat noua politică: „Statele Unite nu vor adera la Convenţia Otawa pentru că astfel am fi nevoiţi să renunţăm la o capabilitate militară necesară. Statele Unite vor continua să dezvolte sistemul de mine antipersonal şi antitanc.” Conform rapoartelor HRW, „noile mine vor avea mai multe modalităţi de a fi activate: prin comandă (atunci când un soldat decide activarea minei) şi tradiţionala activare a victimei.”
Armata Statelor Unite a cheltuit 135 de milioane de dolari din bugetul de stat între anii 1999 şi 2004 pentru a produce tehnologia „Păianjen” – o unitate de control capabilă să monitorizeze până la 84 de mine antipersonal. După 2004 au fost cerute încă 11 milioane pentru cercetări privind dezvoltarea sistemului. Un total de 390 de milioane au fost alocate din buget pentru a produce 1620 de sisteme „Păianjen” şi 186,300 de muniţii. Pentagonul a solicitat în 2005 acordarea din fondurile bugetare pentru anii 2006-2011, a 688 de milioane de dolari pentru cercetări şi a 1.08 miliarde de dolari pentru producţia noului sistem de mine antipersonal.
Minele antipersonal sunt arme îngrozitoare. În mass-media, ştirile despre teroarea pe care o creează, în special printre civili, sunt scurte şi deranjante. Totuşi, chiar dacă media ignoră acest subiect, consecinţele producerii de către guvernul SUA a minelor antipersonal sunt foarte grave. Milioane de dolari din banii contribuabililor sunt cheltuite anual pentru producerea unor arme care ucid şi mutilează civili.
Fonduri de la Banca Mondială pentru zidul Palestinian
În ciuda deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie de a se dărâma zidul construit în jurul oraşelor palestiniene şi de ajuta comunităţile afectate, procesul de construcţie al zidului a fost accelerat. Zidul, ce are o lungime de 700 de kilometrii, pătrunde adânc în teritoriul palestinian, având ca scop anexarea unor teritorii Israelului şi divizarea şi izolarea Palestinei. Planurile Băncii Naţionale privind „dezvoltarea economică” a zonei evită orice discuţii privind ilegalitatea zidului.
Propunerile Băncii Mondiale se referă la construirea în Palestina a unor zone industriale masive care vor fi finanţate de Banca Mondială şi alţi sponsori controlaţi de ocupaţia israeliană. Construite pe teritoriu palestinian în jurul zidului, aceste zone sunt menite să ofere condiţiile de bază a unei dezvoltări economice. Închişi şi deposedaţi de pământ datorită zidului, palestinienii vor fi obligaţi să lucreze pentru un salariu mic.
Prin finalizarea acestui zid se urmăreşte un control total al activităţilor palestiniene. În raportul Băncii Mondiale se propun porţi de înaltă tehnologie militară de-a lungul zidului prin care comerţul palestinian poate fi cu uşurinţă şi în totalitate controlat. O reţea suplimentară de şosele şi tuneluri va permite muncitorilor palestinieni să fie dirijaţi către locurile lor de muncă, în timp ce simultan li se refuză accesul la propriul lor pământ. Magazinele de dulciuri vor una din puţinele posibilităţi ale palestinienilor închişi în ghetouri de a-şi câştiga existenţa.
Banca Mondială afirmă că salariile palestinienilor sunt prea mari pentru regiune şi compromit competiţia internaţională. Aceste aşa-zise salarii mari reprezintă doar un sfert din câştigul mediu pe economie în Israel. Jurnalistul independent Jamal Juma avertizează că în toiul ocupaţiei militare şi al expulzărilor forţate, palestinienii sunt subiectul unui colonialism economic.
În februarie 2005, reporterul Inter-Pres Service, Ema Mekay, a dezvăluit că Banca Mondială plănuieşte să susţină parţial construirea zonelor industriale palestiniene prin împrumuturi acordate Palestinei. Mekay redă o declaraţie a lui Terry Walz – Consilier al Washington-ului pentru Interesele Naţionale: „Trebuie să recunosc că a face palestinienii să plătească pentru aceste puncte de control este o ruşine, de vreme ce ei nu au nici o legătură cu construirea zidului de separare, chiar au protestat împotriva lui. Cred că toată această situaţie este extrem de batjocoritoare.” Mekay mai spune că este pentru prima dată când Banca Mondială se arată gata de a se implica activ în ocupaţia israeliană a pământului palestinian. Fostul preşedinte al Băncii Mondiale, James Wolfensohn, a respins această acţiune în 2004. Planul a fost aprobat după numirea în funcţia de preşedinte a lui Paul Wolfowitz, în iunie 2005.
Încălcând decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, Statele Unite au contribuit cu 50 de milioane de dolari la construcţia porţilor în zid, menite să „ajute nevoilor palestinienilor”.
Complicitatea internaţională (mai exact a SUA) care susţine politica apartheid din Israel – apartheidul desemnează politica de separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite – numeşte această acţiune „ajutor umanitar”. Palestinienii ar trebui să fie recunoscători pentru porţile construite în zid prin care ei ajung la ghetouri. În presa internaţională aceste ghetouri sunt denumite clădiri ale statului şi nimeni nu prezintă aspectele reale ale vieţii palestinienilor. Palestinienilor nu li se dă drept la replică, iar presa nu spune nimic de oamenii care sunt ucişi zilnic, de distrugerea caselor, de deposedarea fermierilor şi de suferinţa a şase milioane de refugiaţi.
Dezbaterea privind viitorul Internet-ului este ignorată de către presă
Între 2005 şi 2006, a avut loc o mare dezbatere secretă privind viitorul Internet-ului. Prin discuţiile referitoare la „neutralitatea Internet-ului”, dezbaterea a pornit un război între companiile de cablu, pe de o parte şi consumatorii şi furnizorii de servicii Internet, pe de altă parte.
Cei care sunt pentru „neutralitatea Internet-ului” nu promovează „regularizarea” informaţiilor de pe Internet. Mai exact, ei vor un cadru legal care să forţeze companiile de cablu să le permită furnizorilor de Internet acces liber la liniile lor, printr-o înţelegere mutuală. Acesta a fost modelul utilizat pentru Internet-ul dial-up şi este modelul pe care doresc să-l păstreze. Se mai vrea asigurarea că nu li se vor acorda companiilor de cablu posibilitatea să intervină fără mandat judecătoresc.
Susţinătorii „neutralităţii Internet-ului” spun că lipsa legilor în acest domeniu înseamnă pur şi simplu că liniile prin cablu vor fi regularizate de către companiile deţinătoare. Furnizorii de cablu vor trebui să plătească o taxă consistentă pentru a putea utiliza liniile de cablu, ceea ce va face serviciile de Internet mai scumpe. Cei care pot plăti mai mult vor putea accesa Internet-ul mai bine, în timp ce celor care nu pot plăti li se va limita accesul. Companiile de cablu ar putea astfel decide să filtreze informaţiile vehiculate după bunul lor plac.
Pe de altă parte, suporterii companiilor de cablu spun că s-au cheltuit mulţi bani şi timp pentru mărirea vitezei şi calităţii transmisiei. Ei afirmă că un acces liber al furnizorilor de Internet ar împiedica companiile de cablu să-şi recupereze investiţia şi le-ar da posibilitatea furnizorilor de cablu să mărească preţurile. Astfel s-ar descuraja competiţia şi dezvoltarea industriei de cablu.
Sponsori ai companiilor de cablu au finanţat un site web numit „Hands Off the Internet” („Jos mâinile de pe Internet”), prin care se susţine că aplicarea legilor din domeniu ar conduce la preţuri mai mari şi la luni de dispute juridice.
Ei susţin că această legislaţie se ocupă de probleme care nu există şi iau în derâdere temerea că firmele de cablu şi telefonie îşi vor folosi poziţia lor pentru a limita accesul prin mărirea taxelor. Deşi companiile de cablu neagă că ar plănui să blocheze conţinutul informaţiilor fără motiv, există un număr de exemple de discriminări iniţiate de companiile de cablu.
În situaţia în care companiile de cablu îşi vor impune punctul de vedere şi vor deţine supremaţia în transferurile de date, furnizorii de servicii cu buzunare adânci îşi vor permite lărgimea optimă a benzii de transmisie, pe când restul vor fi lăsaţi să se învârte în cyberspaţiu. În acest caz lumea nu se va mai putea bucura în mod egal de cel mai mare forum democratic creat vreodată de omenire.
Pentru mai multe ştiri cenzurate, vizitaţi site-ul Project Censored:
http://www.projectcensored.org/
yogaesoteric.net
noiembrie 2007