Tradiţia yoghină şi aşa-zisele biblioteci de date

Există o mulţime de cazuri ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, şi care, pentru cei care le sunt martori, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre există, în conformitate cu tradiţia yoghină milenară, o imensă “bibliotecă de date”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi…

Din cele mai vechi timpuri ale omenirii s-au conturat în mod distinct două preocupări mult diferite de activităţile zilnice, preocupări ce au captivat însă mereu fiinţele umane: cunoaşterea cât mai amănunţită a întâmplărilor din trecut şi aflarea pe orice cale a viitorului. Dar dacă pentru faptele şi evenimentele anterioare a existat întotdeauna un suport – mai mult sau mai puţin obiectiv – acela al transmiterii pe cale orală şi apoi scrisă a diferitelor relatări (devenite ulterior povestiri, legende, mituri), pentru descifrarea viitorului s-ar părea că demersul este mult mai dificil şi metodele pe care se bazează se află la o limită greu definibilă a imaginarului.

Şi totuşi, anumite tradiţii bine păstrate cât şi texte vechi au menţionat un fapt general, rămas mereu neexplicat, acela al capacităţii anumitor persoane de a schimba percepţia obişnuită a timpului, extrăgând informaţii atât din trecut cât şi din viitor. În toate timpurile, la toate populaţiile, au existat “persoane dotate” care reuşeau să afle “frânturi” ale viitorului; anumiţi vraci, preoţi, auguri, profeţi, prezicători, oracole, astrologi, care fie că interpretau zborul păsărilor sau măruntaiele animalelor sacrificate, fie că foloseau substanţe halucinogene, fie că cercetau mersul aştrilor pe cer, fie că preluau informaţii pe cale extrasenzorială în stare de concentrare conştientă sau în stare de transă, au oferit de multe ori prevederea foarte exactă a unor evenimente ce aveau să se producă în viitor.

Dar dacă este adevărat că “cineva”, indiferent cine, poate afla frânturi din timpul ce va veni, problema în sine nu mai este doar, pur şi simplu, captivantă. Ea devine subit o problemă fundamentală a existenţei noastre, care, înainte de orice, exprimă foarte lapidar un fapt ce trebuie înţeles în cel mai realist mod: cu tot avansul cunoaşterii civilizaţiei contemporane, ştim încă extraordinar de puţin despre noi oamenii, despre existenţa noastră terestră… O astfel de concluzie exprimată în antichitate, astăzi o acceptăm desigur cu o superioară înţelegere. Unul dintre promotorii teoriei atomice – filozoful grec Democrit din Abdera – se exprima în sec. IV înaintea erei noastre într-un mod foarte sugestiv: “Eu ştiu numai un singur lucru: că nu ştiu nimic!”

S-ar părea însă că orgoliul omului modern nu ar putea accepta o astfel de concluzie pentru generaţiile actuale. Şi totuşi, minţi care au pătruns adevărate profunzimi ale cunoaşterii moderne şi care au înţeles să se exprime sincer şi cu modestie, au recunoscut după mai bine de două mii de ani, o aceeaşi situaţie. Iată, de exemplu, ce scria în anul 1895 filozoful american William James colegilor săi de la Harvard: “Ştiinţa noastră este doar o picătură, iar necunoaşterea noastră, un ocean!”

Şi mai sugestiv este textul scris în vremea noastră de un laureat Nobel, cunoscutul fizician francez Alfred Kastler:
“Cunoştinţele noastre despre materie, oricât de vaste ar fi, sunt doar ca nişte insule care răsar dintr-un ocean necunoscut”.
În acest cadru actual al unui realism sincer, trebuie să recunoaştem că astfel de probleme fundamentale, precum cele privind citirea detaliată a trecutului şi a viitorului, încă nu le putem aborda decât la nivelul exemplificărilor, metoda ştiinţifică preocupându-se deocamdată îndeosebi de verificarea veridicităţii lor.

În schimb, o acumulare cazuistică obiectivă permite analizarea unor ipoteze realiste. Drept urmare, la nivelul cunoaşterii acestui sfârşit de secol XX, beneficiind de revelaţia divină numai la nivelul tradiţiilor şi al textelor vechi, nemaiştiind să interpretăm zborul păsărilor sau intestinele animalelor, neputând accepta informaţiile obţinute prin drogări, ne aflăm în situaţia de a apela în special la informaţia obţinută pe cale extrasenzorială. O putem oare accepta? Bogata literatură ce s-a acumulat în acest domeniu, susţinută tot mai mult de intensificarea metodelor de verificare scientizată (prin specialişti din diferite domenii şi aparatură tot mai perfecţionată) ne recomandă nu numai să o acceptăm, dar ne indică şi un anume aspect foarte actual: deocamdată este singura posibilitate de a pătrunde în mod foarte amănunţit dincolo de limita oferită de cunoaşterea ştiinţifică, în problemele fundamentale ale existenţei umane.

În ultimele două decenii ale veacului trecut, cunoscuţi psihologi şi filozofi europeni şi americani au cercetat îndelung capacităţile extrasenzoriale demonstrate de d-na Piper – din S.U.A.. Unii dintre aceştia – R. Hodgson, W. James, Mrs. Sidgeick, M. Sage, O. Lodge – au şi publicat la timpul respectiv o parte din studiile efectuate. (Este poate interesant de menţionat faptul că cercetătorul englez R. Hodgson a angajat chiar şi detectivi care să urmărească toate activităţile acestei persoane.) Printre experimentele remarcabile consemnate, s-a evidenţiat şi capacitatea d-nei Piper de a descrie, până la amănunte foarte intime, diferite fapte şi situaţii trăite cu mult timp înainte de către diverse persoane – total necunoscute pentru ea. Într-o carte a cercetătorului Olivier Lodge, acesta relata că la unul din experimentele verificate riguros, i-a înmânat ceasul unui unchi de al său care murise cu douăzeci de ani mai înainte, fără ca cercetătorul să-l fi văzut vreodată în viaţă. Concentrându-se asupra obiectului pe care îl ţinea în mâini, d-na Piper a început prin a-i spune numele fostului posesor şi apoi al unui frate al acestuia, la care decedatul a ţinut cel mai mult. În continuare, a derulat diferite episoade din viaţa unchiului, inclusiv din copilăria acestuia, fapte pe care cercetătorul nu avea cum să le ştie: traversarea înot a unui râu mare, omorârea unei pisici, obţinerea unei piei de şarpe şi altele. Chestionând pe cei mai bătrâni din familia sa, O. Lodge a constatat treptat că detaliile respective au fost întru totul exacte… Din ce “fond de memorie”, pe ce cale reuşise oare clarvăzătoarea americană să afle astfel de informaţii, atât de detaliate, care s-au petrecut cu zeci de ani mai înainte?

În ziua de 25 ianuarie 1953, într-o localitate olandeză d-na K. cerea poliţiei regăsirea fiului ei Jan – în vârstă de 13 ani – care dispăruse în condiţii necunoscute. Până în ziua de 27 a lunii respective, poliţia nu a putut afla însă nici cel mai mic indiciu. Atunci, mama tânărului a apelat la dl. Alpha care devenise cunoscut pentru capacităţile sale extrasenzoriale de a regăsi persoane şi obiecte dispărute, ajutând adesea poliţia pe această cale. După câteva ore de concentrare, verdictul i-a fost următorul: tânărul se află în viaţă, dar a fugit de acasă cu o bicicletă veche… Câteva zile mai târziu, băiatul a fost găsit în Belgia, în localitatea Dinant, în plină disperare, întrucât bicicleta i se stricase complet.

Deşi astfel de exemplificări sunt extrem de numeroase în literatura care s-a format în decurs de mai mult de un secol de investigări organizate cu concursul diferiţilor oameni de ştiinţă, treptat s-a conturat un alt capitol al domeniului, mult mai controversat: penetrarea într-un trecut neştiut, prin regăsirea în memoria proprie a unor amintiri foarte detaliate, pe care persoanele respective se pare că le-ar fi trăit într-o… viaţă anterioară…
Tema reîncarnării fiinţelor este o problemă filozofică ce îşi trage rădăcinile din timpuri străvechi, încă din antichitate fiind dezvoltată în cadrul filozofiilor vechilor popoare din Orientul îndepărtat şi cel apropiat, extinzându-se ca atare şi la populaţiile mediteraneene. Creştinismul nu a îmbrăţişat-o, fiind supusă multor respingeri ecleziastice, motivate prin argumentul că Mântuitorul Iisus nu ar fi menţionat-o în învăţătura Sa cuprinsă în Evangheliile Noului Testament. Se pare însă că din neînţelegerea unor profunzimi ale exprimărilor Sale, ideea respectivă s-a pierdut pe parcurs; astfel, la un simpozion internaţional desfăşurat în decembrie 1975 în oraşul francez Reims, s-a reamintit faptul că la Conciliul din anul 553 de la Constantinopole, Biserica Catolică şi-a însuşit ideea reîncarnării, bazată pe înseşi cuvintele Mântuitorului. Cea mai semnificativă exprimare a Sa consemnată în textul biblic este răspunsul dat conducătorului iudeu Nicodim, care era desigur un învăţat al vremii (Ioan, 3. 3):
“Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.”
Această gândire se regăseşte de altfel şi în alte locuri în Noul Testament; în Evanghelia lui Matei – capitolul 19, verset 28 – se scrie:
“Iar Iisus le-a zis: Adevărul vă grăiesc, că la naşterea a doua a făpturii…”
În capitolul 17 al aceleiaşi evanghelii – versetele 11 şi 12 – textul este din nou foarte sugestiv:
“Iisus răspunzând, le-a zis: Ilie are să vină întâiul şi are să pregătească toate. Vă spun însă, că iată Ilie a venit, dar nu l-au cunoscut şi au făcut cu el ce au voit.”
Se pare că în acea vreme, la iudei credinţa în reîntrupare era cu totul normală, căci iată cum a fost redată în capitolul 16 al Evangheliei lui Matei, versetele 13 şi 14, în cadrul dialogului dintre Mântuitor şi ucenicii săi: la întrebarea lui Iisus “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” apostolii i-au răspuns: “Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din prooroci.”
Dar dincolo de dezvoltarea mai amplă a acestei teme în filozofia vedică indiană şi respectiv în budism, să revenim la exemplificările cazuistice oarecum recente şi care nici ele nu pot fi trecute cu vederea, datorită verificărilor calificate moderne.
La congrese internaţionale desfăşurate în anul 1975 la Edinburg şi apoi la Monaco, un medic legist turc a prezentat următorul eveniment. Un copil aflat pe stradă a început să strige: “el este acela care m-a omorât!” Omul în cauză fiind arestat, a mărturisit că a omorât într-adevăr pe cineva, cu mulţi ani în urmă, exact în condiţiile descrise de copil. Dar ca aspect suplimentar la fel de tulburător, copilul avea din naştere nişte cicatrici, care îi corespundeau pe corp exact cu poziţiile loviturilor de pumnal date de asasin – astfel cum au fost consemnate în vechiul dosar al omorului, din arhiva organului de justiţie.

Profesorul universitar J. Dierkens reluând acest caz la Simpozionul de la Reims (dec. 1975), exprima şi următoarea concluzie: “Ipoteza reîncarnării trebuie luată în considerare cu calm şi seninătate. Toată lumea vorbeşte de ea, numai Occidentul continuă să o ignore.”

Fizicianul francez J.L.Siemons, care a publicat nu de mult timp o carte de analiză realistă a acestei probleme (Ed. Albin Michel), cita printre alte cazuri şi pe cel al micuţei Dolon Champs. Această fetiţă, la vârsta de trei ani, a început să spună că “eu nu sunt fată, căci înainte am fost băiat!” La întrebările care au început să i se pună, micuţa dădea răspunsuri foarte detaliate privind o casă din localitatea Burdwan, situată la cca. 100 km de locul unde se afla acum. După cum spunea Dolon, băiatul “anterior” ar fi murit de o boală la cap. Sesizaţi de amănuntele date de fetiţă, părinţii au trecut la verificarea spuselor ei şi, spre stupefacţia tuturor, numeroasele detalii privind pe băiatul respectiv, descrierea casei, a mobilierului, aspectul părinţilor anteriori, au corespuns în modul cel mai exact…

Dacă descrierea celor treizeci de vieţi anterioare ale binecunoscutului filozof şi scriitor indian Jiddu Krishnamurti (publicate de Gaston Revel) poate fi considerată de mulţi cititori ca o operă literară, cazul mai recent al hindusului Satyanarayana – din localitatea Puttaparthi, satul Andhra Pradesh – este la fel de sugestiv ca şi cel al micuţei Dolon.
Pe când avea 14 ani, în ziua de 8 martie 1940 a fost muşcat de un scorpion, fapt care i-ar fi cauzat o stare letargică profundă. Revenit de la spital, tânărul a început să-şi renege însă părinţii, afirmând că numele său ar fi de fapt Sai Baba. Faţă de amănuntele ciudate pe care a început să le spună, s-a aflat că un mare înţelept cu numele Sai Baba a trăit până la începutul secolului nostru, la geamia din Shirdi – situată la cca. două mii de Kilometri faţă de satul în care se afla acum. Vestea acestui caz răspândindu-se, tânărul a fost chemat la castelul din Chinchali, unde Sai Baba a fost cunoscut şi apreciat. Ajuns acolo, spre uimirea tuturor, tânărul a remarcat imediat o serie de modificări constructive – făcute de fapt în ultimii ani, tăierea unui copac mare sub care şedea predicând Sai Baba, dispariţia unui izvor, cât şi multe alte amănunte. De unde putea să ştie toate aceste detalii un tânăr de 14 ani, care nu plecase niciodată din satul său?

Dar pentru a mări parcă şi mai mult stranietatea aparentă a cazurilor tot mai numeroase de acest fel, la documentarul respectiv se adaugă şi înmulţirea cazurilor în care diferite persoane încep subit să vorbească şi să scrie diverse texte în limbi pe care nu le-au învăţat niciodată. Dar chiar mai mult, s-a constatat că vorbele spuse sau scrierile sunt specifice unor veacuri, sau chiar milenii anterioare! Astfel, de exemplu, un cunoscut cercetător american al fenomenelor extrasenzoriale – profesorul Stevenson – cita cazul unei tinere americane, care a început să vorbească în limba suedeză, însă în limbajul folosit în sec. XVII!

În România, un caz recent este cel al tânărului frezor Cătălin Radu, care lucrează la o întreprindere din Iaşi. De peste patru ani a început să simtă nevoia de a scrie litere şi apoi texte chinezeşti, precum şi scrieri ale altor populaţii asiatice, ajungând până la cuvinte cu caractere cuneiforme! Rugat să arate modul său de manifestare în acest sens, a uimit pe specialiştii în domeniul parapsihologiei prin rapiditatea cu care a scris câteva coli cu caractere chinezeşti, cât şi cu alte patru tipuri de scrieri orientale. “Uneori mă aşez la masă şi mâna începe să aştearnă pe hârtie texte, folosind caractere pe care nu le cunosc şi nu le-am studiat niciodată. Specialiştii mi-au spus că textele mele aparţin unor vechi scrieri ale antichităţii orientale. Scriu cu mâna nevăzută a cuiva din afara existenţei mele.”

Separat de suita de cazuri similare publicate de savantul francez Charles Richet (laureat Nobel), este interesant de reamintit un caz asemănător din Italia. Un modest portar din Milano scria poezii în limbi străine, cât şi texte cu caractere necunoscute. O astfel de pagină prezentată profesorului Corresio – un renumit paleograf, l-a stupefiat pe acesta. Textul ce-l avea în faţă era scris cu caractere runice şi era identic cu cel cioplit pe o piatră dintr-un muzeu; numai că el nu putuse să interpreteze textul din muzeu, întrucât piatra a fost găsită spartă şi nu era întreagă. Or, textul adus era complet, permiţându-i descifrarea inscripţiei cu care se chinuise inutil atâţia ani!

Pentru “citirea în trecut” a diferitelor evenimente mari şi mici, cu detalierile cele mai intime, am putea imagina diverse moduri de înregistrare pe medii specifice mai “subtile”, sau vehicularea unor unde neamortizate. Dar penetrând în acest domeniu atât de specific existenţei noastre şi totuşi atât de necunoscut, problematica fundamentală a “citirii în viitor” ni se pare mult mai dificilă, mult mai greu de explicat ipotetic…

În anul 1926, la Institutul de metapsihică din Paris, dr. E. Osty şi dr. Geley au organizat un experiment inedit. Cu două ore înaintea unei conferinţe aceştia au solicitat două persoane să fie martori şi să aleagă un scaun oarecare din sală. Apoi, i-au cerut lui Pascal Forthuny – un subiect foarte dotat, cu clarviziune – să dicteze celor doi martori caracteristicile persoanei care se va aşeza pe scaunul ales la întâmplare. După ce sala s-a umplut prin ocuparea celor două sute de locuri, s-a citit în faţa doamnei care ocupase scaunul respectiv cele scrise anterior de Forthuny. Persoana respectivă a recunoscut – cu deosebită surprindere – ca fiind adevărate toate datele prezentate, în plus, a precizat că în ziua respectivă s-a decis abia în ultimul moment să vină la conferinţă, şi că dorea, de fapt, să se aşeze pe alt scaun, dar l-a acceptat pe acesta, din cauza înghesuielii… Deci, totul părea întâmplător…Şi totuşi, Fourthuny a aflat dinainte cine va veni să se aşeze pe acel scaun ales doar în aparenţă întâmplător … Cum se poate oare “citi în viitor”? Experienţa a fost repetată şi pentru o altă sală şi a fost la fel de reuşită…

La 7 ianuarie 1957, profesorul W. Tenhaeff de la Universitatea de stat din Utecht (Olanda) a organizat împreună cu alte cadre universitare un experiment similar, însă în condiţii mult mai pretenţioase. Un alt subiect extrem de dotat – Gerard Croiset – a dat în plic închis în faţa comisiei datele caracteristice ale persoanei care în ziua de 1 februarie avea să se aşeze pe scaunul nr. 9 al unei săli din oraşul Haga, aleasă la întâmplare. Cele douăsprezece elemente specifice – începând de la sexul şi aspectul fizic şi până la preferinţele muzicale ale persoanei, o mică rănire a ei la mână şi chiar un cadou primit de tatăl ei, toate acestea au fost constatate în seara respectivă ca fiind extraordinar de bine redate de către “clarvăzător”! “Cum” şi “de unde” a putut afla şi G.Croiset ce se va întâmpla peste mai bine de trei săptămâni într-un loc “oarecare”, specificând atâtea detalii intime? Există oare undeva “programe” gata făcute, care trebuie doar să fie văzute sau citite?

Faima pe care şi-a câştigat de-a lungul anilor dl. Croiset, a determinat televiziunea japoneză să-l invite pentru a demonstra şi în acea parte a lumii posibilităţile uluitoare ale precogniţiei. La un moment dat, i s-au arătat şapte fotografii ale unor persoane dispărute; printre acestea, se afla chipul unei fetiţe despre care se credea că a fost răpită de gangsteri. Privindu-i fotografia, deşi nu cunoştea Japonia, G. Croiset a descris un anume peisaj având un mare lac şi grupuri de arbori, cu un munte în apropiere. Apoi, a indicat că a doua zi, la o anumită oră, se va lămuri misterul dispariţiei fetiţei. Drept urmare, încă din cursul nopţii poliţia a încercuit locul respectiv care pentru localnici a fost uşor de identificat; a doua zi, televiziunea a trimis chiar şi reporterii săi. Deşi poliţiştii au devenit treptat tot mai sceptici, la ora indicată de clarvăzător, cei din teren cât şi telespectatorii au fost uimiţi văzând trupul fetiţei – dar nu adus de gangsteri cum credea poliţia, ci ridicându-se din adâncul apei lacului către suprafaţă…

Un alt nume care a devenit cunoscut încă din anii 1950 a fost cel al oarbei Vanga Dimitrova, o săteancă din satul bulgar Petriş. Iată câteva consemnări din multitudinea de “consultaţii” pe care le dădea în satul ei şi apoi la Sofia, unde a fost adusă pentru a fi studiată de specialişti. Unui medic foarte sceptic în privinţa capacităţilor ei extrasenzoriale, Vanga i-a “prezis” o serie de evenimente care l-au tulburat deosebit de mult: după 14 ani, va muri de cancer; fiica lui va avea o căsătorie fericită, dar îşi va pierde soţul imediat după naşterea copilului; recăsătorindu-se, va face o alegere greşită, care nu va dura; la rândul său, băiatul medicului după ce va creşte, la vârsta de 20 de ani va avea un accident şi va muri…Cum putea oare Vanga să afle toate aceste detalii, pe care spunea că “le vede” în faţa ochilor ei orbi?
Şi într-adevăr, după 14 ani medicul a fost operat de două ori şi a murit de un cancer gastric…Fiica lui a fost într-adevăr fericită în căsătorie, dar la o lună după naşterea copilului, tânărul soţ a decedat…S-a remăritat, dar noua căsnicie a fost un eşec… Fratele ei tocmai împlinise vârsta de 20 de ani, când, sărind dintr-un tramvai, s-a lovit atât de grav încât nu a mai putut fi salvat…
Se apropia terminarea celui de-al doilea război mondial; Vanga pe atunci era tânără. Săteanul Boris Gurov a venit să o întrebe pe oarbă dacă-i poate spune ceva despre fratele lui, care plecase din ţară la vârsta de 15 ani. “Îl văd, spuse ea. E într-un oraş mare din Rusia. A ajuns mare. E un savant. Dar a părăsit oraşul. Poartă uniformă. Este prizonier la germani. E într-un lagăr. Dar va reveni curând, la primăvară. El va avea două valize, pe care le va pune jos, în faţa porţii”… Săteanul nu a crezut nici un cuvânt din cele spuse de Vanga. Dar în primăvara următoare, un străin în uniformă s-a oprit în faţa casei sale, punând jos două valize… Era fratele, care devenise inginer în fosta URSS şi care a fost luat prizonier…

Astfel de cazuri – care de fapt sunt cu mult mai numeroase – ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre ar exista, în conformitate cu tradiţia yoghină, o imensă “bibliotecă de programe”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi…

În antichitatea greacă şi apoi în cea romană, tradiţia secretă menţinea o convingere profundă: tot ceea ce există şi tot ce va fi, este scris într-o carte ascunsă; nici o putere nu poate şterge ceva de acolo, însuşi Zeus – şi respectiv Jupiter – neputând modifica înscrisurile…
Ajuns la Emaus, Marele MODEL DIVIN Iisus dezvăluindu-se celor doi ucenici le-a vorbit astfel: (Luca – capitolul 21, versetele 44-46):
“Acestea vi le-am spus Eu, când eram cu voi căci trebuie să se împlinească cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în prooroci şi în psalmi…
Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos…”.

Această problemă fundamentală a “programelor” o regăsim, de altfel, şi în tradiţiile filozofiei YOGA. Controversatul autor T. L. Rampa, care a prezentat în cărţile sale vechile tradiţii tibetane, scria următoarele: “Analele AKASHICE la care cei care fac YOGA ajung prin activarea centrului de forţă VISHUDDHA CHAKRA! Ce sursă minunată a cunoaşterii reprezintă acestea! Ce păcat că oamenii nu au explorat posibilităţile lor colosale, în loc de a se juca cu bombele atomice. Tot ceea ce facem, toate care vor veni, sunt înscrise într-un mod de neşters în AKASHA TATTVA, acest fluid subtil care impregnează tot ce este material. Toate evenimentele care s-au produs pe Pământ de când există Terra sau în orice alt loc din MACROCOSMOS sunt acolo, la dispoziţia celor care au gradul de evoluţie spirituală pentru a lua cunoştinţă de ele. Istoria lumii se etalează înaintea oricăruia are ochii astfel deschişi. După o veche profeţie, în secolul viitor, savanţii vor fi capabili să folosească Analele AKASHICE pentru a studia istoria… După un antrenament special YOGA putem voiaja în lumea astrală unde Timpul şi Spaţiul nu există…”

De altfel, idei similare le regăsim şi la cunoscutul filozof francez H. Bergson: “Noi ştim că atemporalul nu este numai un sfârşit ipotetic. El este în noi şi găsim în el o conştiinţă mai puţin falsificată, mai reală asupra noastră înşine şi asupra lumii”. Mai direct însă, academicianul rus V. Vernadski, inspirându-se din străvechile texte ale înţelepciunii yoghine, vorbea despre o “psihosferă” planetară, pe care filozoful francez Teilhard de Chardin sugera ca fiind o “noosferă” – mediu comun al gândirii umane…

Dacă problema fundamentală a Analelor AKASHICE va stârni îndoieli printre cei care încă nu practică YOGA, asupra celor expuse în această circumstanţă, mi-aş permite să-l citez pe savantul Sigmund Freud:

“Dacă cineva este foarte sceptic, e bine să se îndoiască din timp în timp de propriul său scepticism.” Această sugerare, oarecum limitată, era, de fapt, reluarea unei recomandări aristotelice, pe care Rene Descartes o exprimase astfel: “Cel ce caută adevărul, trebuie, pe cât posibil, să pună totul la îndoială… ”

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More