Transgenderismul: Percepția și realitatea sunt două aspecte diferite

Cu ceva timp în urmă am citit despre cântăreața Demi Lovato că s-a declarat non-binară și că va folosi pronumele la persoana a 3-a plural pentru a se descrie pe sine… adică va spune „ei/ele”, vorbind despre propria persoană! Bănuiesc că „non-binar” indică faptul că ea este o persoană, și nu două – definiție pe care o pot susține; dar, atunci, de ce se referă la ea însăși folosind pronumele „ei” sau „ele”? Mă gândesc că definiția mea de non-binar poate fi contrară cu ceea ce înseamnă de fapt aceasta în limbajul din zilele noastre. Conștiinței mele sexagenare îi este greu să înțeleagă aceste concepte, deoarece, când eram tânăr, existau doar două genuri – masculin și feminin. Astăzi, potrivit Dude Asks, aparent o autoritate de necontestat în domeniu, există peste 112 genuri diferite, de la „neutrois” la „verangender”.

Nu numai că acum există 112 genuri, dar toată lumea își poate alege ce pronume dorește pentru a se identifica. Spre exemplu, o întreprindere și-a încurajat angajații să își adauge pronumele alese de ei înșiși la semnătura oficială din e-mailul de serviciu. La urma urmei, nimic nu strigă mai mult „responsabilitate corporativă” decât injectarea disforiei sexuale și de gen în experiența de deservire a clienților. Un angajat s-a gândit să adăuge la semnătură „ea/dinozaur/carbon” ca pronume preferat, însă apoi și-a dat seama că încă mai avea nevoie de salariu așa încât a renunțat la idee.

Poate că cea mai mare problemă cu care ne confruntăm trăind într-o societate bogată în genuri este pur și simplu interacțiunea cu semenii noștri. Deoarece astăzi a devenit literalmente imposibil să identificăm doar din vedere genul cu care se identifică cineva (nu-i așa?), cu toții riscăm să „ofensăm” persoana respectivă folosind pronumele greșit. În prezent este un faux pas năucitor să te referi la o persoană care arată ca o femeie cu „ea”, când „ze” sau „hir” este pronumele ei preferat. Așadar, atunci când o persoană gyragender, demiflux sau intersex, vă spune „Noi vom merge la magazin sâmbătă”, poate că cel mai bine este să nu o așteptați trei ore până când va apărea…  pentru că spunând „noi” nu s-a referit neapărat la ea împreună cu dumneavoastră. Vedeți cum sunt posibile neînțelegeri atunci când există atât de multe pronume care au ajuns să nu mai aibă sensul originar?

Manualul de diagnostic și clasificare a tulburărilor psihice, ediția a cincea, (DSM-5) al Asociației Americane de Psihiatrie, enumeră disforia de gen ca fiind „o tulburare psihică”; cu toate acestea, societatea a fost programată să creadă că oamenii își pot alege pentru ei înșiși orice sex preferă, în loc să accepte faptul că genul este determinat în momentul fertilizării. Cromozomii X nu pot fi transformați în cromozomi Y și viceversa doar pentru că așa vrea cineva. După cum a spus filosoful Robert P. George, de la Universitatea Princeton, „Schimbarea sexului este o imposibilitate metafizică, deoarece este o imposibilitate biologică”.

Deși nu-mi pasă cu cine sau cu ce încearcă acești schimbători de gen să se împerecheze, cu ce sex/specie se identifică sau cum se descriu pe ei înșiși, mă enervează când se așteaptă să accept și să îmbrățișez iluzia lor. A agresa verbal în mod public sau a acuza furibund majoritatea oamenilor pentru că nu reușesc să spună „el” când se referă la o femeie de vârstă mijlocie care are o tunsoare în stil militar și o barbă indusă de testosteron, este contra-realitate. De asemenea, faptul de a nu te adresa cu „ei” unei persoane cu un autoproclamat gen non-binar (de parcă ar fi necesar să deducem noi ce gen își închipuie că are), ne face să fim, de asemenea, evitați de mulțimea „woke” așa-zis „trezită”.

În timp ce „woke” pledează pentru a li se permite bărbaților să concureze cu femeile în competiții sportive – sub pretextul că ei ar fi devenit chipurile femei după tratamentele hormonale – există mai multe inechități biologice care fac această premisă nepractică. În anumite țări, mai mulți transexuali deja au concurat și au dominat atletismul feminin. Deși mulți susțin că transexualii nu au niciun avantaj fizic față de femeile reale, rezultatele pe care le-au obținut sugerează contrariul. Aceștia au stabilit mai multe recorduri în probele feminine de ciclism, atletism, lupte și ridicarea greutăților.

Ca un fel de compromis, instanțele au decis că băieții pot juca în echipele de fete, cu condiția să nu fi suferit o pubertate endogenă. În cazul lui Becky Pepper-Jackson, un băiat de 11 ani care se crede fată, un judecător federal din SUA a decis că este cazul să i se permită să facă parte din echipa de cros și atletism a fetelor de la școala sa, în ciuda unei legi din Virginia de Vest care interzice băieților să joace în echipele sportive feminine. Pepper-Jackson a trăit ani de zile ca o fată și a luat medicamente pentru întârzierea pubertății timp de mai bine de un an deoarece se pare că părinții săi l-au considerat suficient de matur pentru a lua o astfel de decizie care îi schimbă viața la o vârstă la care copiii încă nu sunt siguri dacă preferă înghețata de ciocolată sau de vanilie.

În hotărârea sa, judecătorul Joseph Goodwin a declarat: „… instanțele sunt foarte bucuroase de orice lege – de stat sau federală – care tratează anumite grupuri de oameni în mod diferit” și a indicat că Pepper-Jackson „… a fost exclus din cauza discriminării sexuale” și ar fi „singura fată din școala sa forțată să joace în echipa băieților”. Nu. Ar fi „forțată” să joace în echipa băieților pentru că este băiat! Încă o dată avem un oficial guvernamental care ignoră știința biologiei pentru a concluziona că sexul fiecăruia este o chestiune de alegere personală – aparent protejată de legea federală.

Toate acestea nu neagă faptul că transsexualitatea este o boală psihică pentru care plătesc scump cei care suferă de ea. Dr. Paul McHugh, profesor universitar de psihiatrie la Facultatea de Medicină a Universității Johns Hopkins, a scris: „Bărbații transsexuali nu devin femei și nici femeile transsexuale nu devin bărbați. Ei devin bărbați feminizați sau femei masculinizate, contrafaceri sau impersonificări ale sexului cu care se identifică. În asta constă viitorul lor problematic”.

Transgenderizarea este o chestiune mai degrabă psihologică decât biologică. Dr. McHugh indică faptul că băieții și fetele tinere care doresc o schimbare de sex se confruntă cu probleme psihosociale, cum ar fi „… conflicte legate de perspectivele, așteptările și rolurile care ei simt că sunt atașate sexului lor dat de natură – și presupun ei că schimbarea de sex le va ușura sau le va rezolva problemele de viață”. Persoanele care suferă de disforie de gen au nevoie de terapeuți dispuși să le evalueze și să le ghideze în moduri care să le permită să-și rezolve conflictele și să-și corecteze presupunerile. Dr. McHugh consideră că „tratamentul ar fi necear să corecteze natura falsă și problematică a presupunerii și să rezolve conflictele psihosociale care o provoacă”.

A minți persoanele care suferă de transsexualitate pentru a le arăta celorlalți cât de invidiabil de „trezit” ești este chipurile un „semnal de virtute” de cel mai înalt nivel, care nu face decât să exacerbeze lupta internă a fetei care crede că este băiat. Această acceptare intransigentă a transgenderismului de către cei „virtuoși” este o negare a realității, mai ales când studiile arată că 80% până la 95% dintre copiii cu disforie de gen ajung în cele din urmă să iasă din disforie și să se simtă confortabil cu trupul lor după pubertate, dacă nu există o intervenție hormonală sau chirurgicală. Cei care se supun unei intervenții chirurgicale de schimbare de sex se sinucid la o rată de 19 ori mai mare decât cea a populației generale și aproape dublă față de cea a adulților care se identifică cu transsexualitatea în general.

Terapia ar putea ajuta mult mai multe persoane cu disforie de gen dacă guvernele ar înceta să mai susțină povestea fluidității de gen, iar „experții” precum dr. Deanna Adkins ar înceta să mai depună mărturie că identitatea de gen nu este doar baza preferată pentru determinarea sexului, ci și „singurul determinant al sexului susținut din punct de vedere medical”. Orice altă metodă este o știință eronată, susține ea: „Este contrar științei medicale să folosești cromozomii, hormonii, organele interne de reproducere, organele genitale externe sau caracteristicile sexuale secundare pentru a prevala asupra identității de gen în scopul clasificării unei persoane ca bărbat sau femeie”. Ce prostie crasă! Și din păcate sunt destui care o înghit pe nemestecate.

Eu? Astăzi cred că sunt cisgender; mâine, cine mai știe?

Autor: Michael J. Mueller

Citiți și:
Activismul transgender insistă să rescrie legile
Precedent foarte grav: CEDO condamnă România în favoarea transgenderismului
Transgender este o boală mintală și ar fi necesar să fie tratată ca atare

yogaesoteric
4 februarie 2022

Also available in: English