Tratatele sacre ale înţelepciunii: Vede, Upanishade, Vedanta

de Dan Bozaru
 

Cele patru Vede hinduse constituie scrierile fundamentale, cu un profund suport spiritual, ale poporului Indiei şi ale filozofiei sale despre lume şi viaţă. În mare, cuvântul Veda semnifică “cunoaşterea universală” şi provine de la rădăcina “vid”, care înseamnă “cunoaştere”. Cele patru Vede sunt:

1) Rig-Veda, care conţine imnuri dedicate divinităţii, mantra-e şi diferite alte ritualuri şi procedee.
2) Yajur-Veda, care oferă cunoaşterea comportamentului corect în societate.
3) Sama-Veda, care constituie practic o sinteză a primelor două Vede sub forma cânturilor şi a muzicii.
4) Atharva-Veda, care oferă ştiinţa magiei şi a diferitelor altor tehnici spirituale, în scopul de a-l scăpa pe om de suferinţă şi de a-l face fericit. 

Esenţa cunoştinţelor şi învăţăturilor prezentate în Vede este cuprinsă în cele 108 Upanishade, care au fost păstrate până în zilele noastre. Sistemul filozofic de ansamblu, pe care se sprijină aceste Upanishade – un fel de rezumat sau sinteză a celor patru Vede – se numeşte Vedanta; literal, acest cuvânt înseamnă “sfârşitul sau concluzia Vedelor”.
 

“Neti…Neti…”

 
Structura atomică a materiei a fost gândită şi propusă în antichitate, se spune, de filozoful grec Democrit din Abdera. La această concepţie, ştiinţa modernă a mai adăugat un extrem de complicat joc al electronilor, protonilor, neuronilor şi al altor particule subatomice de diferite tipuri, al forţelor şi câmpurilor de forţă care toate, împreună, constituie un adevărat univers la scară miniaturală, structurat ca o replică fidelă a macrocosmosului exterior.

Din perspectiva spirituală, marii înţelepţi care au scris Upanishadele au realizat Adevărul Ultim printr-o contemplaţie profundă asupra naturii esenţiale ce caracterizează fiinţa umană şi, în general, întreaga manifestare. Atunci când au reuşit să facă total abstracţie de orice influenţă sau tendinţă a personalităţii lor, cufundându-se în acea stare plină de pace şi fericire infinită, ce exprimă cauza şi totodată suportul tuturor lucrurilor şi fiinţelor din Creaţie, ei au înţeles în mod perfect misterul ce reprezintă fundamentul oricărei manifestări; la nivel de conştiinţă, expansionaţi astfel în nemărginire, ei au realizat unitatea indisolubilă cu orice tip de manifestare în Creaţie, fie că aceasta se referă la un atom, la o particulă, galaxie, acţiune, fenomen, lucru sau fiinţă.

S-a constatat însă că o astfel de stare de conştiinţă extrem de elevată este practic imposibil de descris cu acurateţe. Căutând totuşi să o exprime, marii înţelepţi au apelat în mod repetat la negaţii şi au arătat, prin aceasta, că starea respectivă nu reprezintă nici pământul, nici floarea, nici apa, nici muntele, nici casa, nici corpul, nici stelele, nici mintea, adică nu se aseamănă cu absolut nimic din întreaga creaţia manifestată; totuşi, în mod paradoxal, Creaţia are ca fundament tocmai această Realitate Ultimă Indescriptibilă. Tehnica negaţiei utilizată de înţelepţii Upanishadelor este exprimată în limba sanscrită prin cuvintele “Neti…Neti…”, care înseamnă “nu este nici asta, nici asta, nici asta…”, răspuns ce jalonează în fapt introspecţia fiinţei umane în sensul următoarei întrebări: “Cine sunt eu (cu adevărat)?”
 

Paradoxul afirmaţiei “Acesta este Acela” din Upanishade

Când se ajunge însă la etapa descrierii identităţii dintre Sinele individual sau Atman, adevărata şi suprema natură divină a omului, cu Sinele Universal sau Paramatman (Dumnezeu), vocabularul concis al tehnicii de mai sus se dovedeşte chiar şi el cu totul insuficient. De aceea, înţelepţii s-au văzut nevoiţi să exprime acest lucru în felul următor: “Acesta este Acela”.

Pentru laici, o asemenea propoziţie pare lipsită de orice înţeles; chiar şi pentru cel ajuns la un anumit nivel spiritual, deşi îi oferă anumite indicaţii, ea se dovedeşte a fi încă greu de pătruns. Astfel, deşi majoritatea lumii înţelege acum vocabularul şi ideile exprimate de Democrit, frazele şi exprimările din Upanishade continuă să pară precum un mister insondabil.

Dacă marii înţelepţi au spus că “Acesta este Acela”, atunci înseamnă că “Dumnezeu eşti tu; iar tu eşti Dumnezeu”, aspect regăsit şi în enigmatica afirmaţie din Biblie: “Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa”.

În doctrina Vedelor, Brahma este Creatorul, adică cel care a dat naştere întregului Univers; şi, întrucât l-a creat, el a fost privit în mod implicit ca fiind însuşi acest Univers. Această noţiune şi credinţă poartă numele de panteism şi ea relevă faptul că există o singură Natură care cuprinde şi dă naştere la tot. de aceea, Dumnezeu a putut fi văzut, exprimat şi adorat în apusul şi răsăritul soarelui, în flori sau în orice altceva din jur. Înţelepţii care au scris Upanishadele au preluat cuvântul “Brahma”, dar i-au conferit un cu totul alt înţeles. Astfel, ei au argumentat că – într-o ultimă analiză- dacă nu există nici o deosebire între Sinele Real şi restul Creaţiei, atunci Tu (ca scânteie divină) eşti însăşi această Creaţie. Cu alte cuvinte, Tu eşti Brahma (Acela): “Tat tvam Asi”. În acest fel, s-a eliminat orice posibilitate de dualitate, de existenţă separată a lui Dumnezeu şi a Naturii, a omului şi a lui Brahma etc. Nu există decât o singură realitate aflată la începutul, cât şi la sfârşitul a orice: TU.
 
Citiţi şi:
Esenţa învăţăturii din Katha Upanishad
 

ianuarie 2007

yogaesoteric