Ucraina – o „țară de falie”

Este de mirare că, în tot războiul informațional / dezinformațional care însoțește conflictul armat din Ucraina,  nimeni nu face referire la celebra carte, din 1996, a lui Samuel Huntington, Ciocnirea Civilizațiilor și Refacerea Ordinii Mondiale (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order), unde Ucrainei i se acordă o analiză specială, care pune în evidență o bună parte dintre motivațiile conjuncturii geopolitice în care ne aflăm astăzi.

Huntington, unul dintre cei mai renumiți politologi americani, a fost profesor de științe politice la Universitatea Harvard, președinte al Asociației Americane de Științe Politice, coordonator pentru planificarea securității în cadrul Consiliului Securității Naționale al Statelor Unite (1977-1978).

I. Ciocnirea Civilizațiilor

Conform paradigmei civilizaționale a lui Huntington, „viitoarele conflicte internaționale vor fi generate de state sau grupuri de state ce aparțin unor civilizații diferite”. În prima jumătate a secolului XXI, patru civilizații se vor confrunta dominant pe arena internațională: Civilizația Occidentală (cu stat lider, sau, în termenii lui Huntington, „stat nucleu” – SUA), Civilizația Ortodoxă-Rusă (nucleu Rusia), Civilizația Islamică (nucleu încă nedefinit) și Civilizația Sinică (nucleu China).

„Ciocnirile periculoase ale viitorului se vor naște probabil din aroganța universalistă Vestică, intoleranța Islamică și autosuficiența agresivă Sinică.”

Noi, împreună cu Europa, așa cum este configurată acum prin Uniunea Europeană, facem parte, desigur, din Civilizația Vestică, dar statul nucleu al acestei civilizații, marea putere care dictează regula jocului în confruntări este dincolo de ocean. Când Huntington se referă la aroganța Universalismului Vestic, este necesar să ne gândim la ceea ce unii dintre conducătorii Statelor Unite ale Americii numesc „excepționalismul American”.

„În lumea care se naște, a conflictelor etnice și a ciocnirii civilizațiilor, încrederea Vestului în universalitatea culturii Vestice are trei racile: este falsă, este imorală și este periculoasă” – spune Huntington. Nu este singura voce critică de mare prestigiu din vecinătatea imediată a centrului de putere al „statului nucleu al civilizației occidentale”, dar este, probabil, cea mai tăioasă.

Primul grup de conflicte, între Statele Unite și Islam, a însângerat Orientul Mijlociu și Nordul Africii în primele două decenii ale acestui secol: Afganistan, Irak, „Primăvara Arabă” (Tunisia, Egipt, Libia, Siria, etc.), mai degrabă cu efectul unei uriașe destabilizări a zonei, cu grave consecințe pentru Europa, decât de import de democrație liberală occidentală, în numele căreia SUA au declanșat intervențiile militare, cu sau fără mandat ONU.

„Principala responsabilitate a liderilor Occidentului nu este de a restructura alte civilizații după chipul și asemănarea lor, ci de a prezerva, proteja și reînnoi calitățile unice ale civilizației occidentale”, spune Huntington.

Desigur, această frumoasă exigență a lui Huntington se înscrie pe linia a ceea ce se numește „moral politik”, în opoziție cu „real politik”–ul actualelor confruntări, în care aspectele civilizaționale sunt, de fapt, subsumate acerbei lupte pentru resursele naturale ale planetei și pentru piețele de desfacere, precum și pentru recunoașterea statutului de mare putere.

În privința conflictului pe care îl trăim astăzi între cele două mari state nucleu, Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, previziunea lui Huntington este categorică: „Speranțele de încheiere a unor parteneriate intercivilizaționale strânse, precum cele referitoare la o colaborare între Rusia și America, exprimate odată de către conducătorii lor (n.m. perioada Gorbaciov), nu se vor materializa”; cu amendamentul, valabil încă în momentul de față: „Totuși, statele nucleu folosesc rareori forța unul împotriva altuia.” Într-adevăr, Statele Unite nu duc un război direct cu Federația Rusă, ci un „război proxi”, un război prin procură, în Ucraina.

II. Țări de de falie

Un al doilea aspect esențial pe care Huntington îl relevă este cel al țărilor divizate civilizațional intern („cleft countries”), printre care dă o atenție specială Ucrainei, prezentând o hartă a acestei divizări, bazată pe rezultatele alegerilor prezidențiale din 1994: În toată jumătatea estică a Ucrainei votul a fost favorabil lui Leonid Kucima (în Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Crimeea – peste 70%); în toată jumătatea vestică votul a fost favorabil lui Leonid Kravciuc (remarcabil – în jur de 90% în „zona poloneză”, Lvov, Ivano-Frankivsk, anexată Republicii Socialiste Sovietice Ucraina în 1940, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop și, din nou, în urma Tratatului de Pace de la Paris). Alegerile din 1994 au fost câștigate de către Kucima.

„Ucraina este o țară divizată, cu două culturi distincte. De mai multe secole, linia de falie dintre Occident și Ortodoxie trece prin centrul Ucrainei” – scrie Huntington.

Toate alegerile ulterioare din Ucraina au confirmat această linie de falie.

Primele alegeri prezidențiale care au căpătat un caracter dramatic – și au prefigurat războiul civil din Ucraina declanșat în 2014 – sunt cele din 2004, care au dus la „Revoluția Portocalie”.

Următoarele alegeri prezidențiale, din 2010, câștigate de către Viktor Ianukovici, susținut de către Moscova, în fața Iuliei Timoșenko, susținută de către Washington, confirmă întru totul harta Huntington.

III. Fracturarea Ucrainei

Fracturarea Ucrainei între Vest și Est, practic de-a lungul liniei de falie Huntington, a început prin acerbele lupte politice și de stradă de la Kiev și din vestul Ucrainei, din noiembrie 2013 – februarie 2014, soldate cu peste o sută de morți, care au dus la demiterea președintelui ales, Viktor Ianukovici, și a guvernului său. Protestele și, mai apoi, luptele de stradă au fost declanșate după decizia guvernului ucrainean al lui Ianukovici de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta.

Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev, 38% din populația Ucrainei dorea Uniunea Vamală cu Rusia, iar 37,8% aderarea la Uniunea Europeană. Evenimentele, declanșate în Piața Independenței (Maidan Nezalezhnosti) de la Kiev și mediatizate sub termenul de Euromaidan, sunt interpretate la Casa Albă ca o revoluție democratică pro-occidentală, iar la Kremlin ca o lovitură de stat cu sprijin american.

O foarte expresivă ilustrare a liniei de falie ucrainene este harta din articolul lui Max Fisher din Washington Post, 24 ianuarie 2014, „This is the one map you need to understand Ucraine’s crisis” („Aceasta este singura hartă de care aveți nevoie pentru a înțelege criza ucraineană”).

Într-adevăr, harta Max Fisher constituie baza înțelegerii debutului crizei ucrainene. Ea suprapune peste rezultatele alegerilor prezidențiale din 2010 (galben – pro-Occident, pro-UE; albastru – pro-Rusia, pro-CSI) distribuția geografică a protestelor și acțiunilor de forță ale militanților „pro-maidan”, din ianuarie 2014 (hașurat). Protestele au început la Kiev, în noiembrie 2013, și s-au extins în Ucraina de Vest (hașura), cu ocuparea clădirilor guvernamentale (marcată cu hașura neagră – din nou în „zona poloneză” a Ucrainei de Vest). Așa cum arată harta, Ucraina de Est, deocamdată, în ianuarie 2014, tace.

Ianukovici (Partidul Regiunilor) propune pe plan intern un compromis cu opoziția (partidele naționaliste Patria, Svoboda – Libertatea, Ucraina noastră, Udar – Lovitura), propunând alegeri parlamentare anticipate. Opoziția refuză și inflamează strada. Celebrul senator american John McCaine, unul dintre „uliii” de la Washington (aripa dură a Congresului SUA) vine la Kiev și vorbește mulțimii de la tribuna Euromaidanului. Pe plan extern, Ianukovici propune, de asemenea, un compromis, anume de a intra în parteneriat cu UE, fără a ieși din CSI. Angela Merkel îi reproșează lui Ianukovici „ne-am așteptat la mai mult” (la ieșirea din Comunitatea Statelor Independente).

Sub presiunea străzii, guvernul Ianukovici demisionează, președintele Ianukovici este destituit. La Kiev se instalează un guvern naționalist (partidele Patria, Svoboda, Ucraina noastră). Primul act legislativ al noului Parlament (Rada) de la Kiev este abolirea statutului de limbi regionale al limbilor minorităților naționale pe teritoriile corespunzătoare lor.

Populația rusofonă a Donbasului reacționează. În martie 2014 încep în Ucraina de Est mitingurile „anti-maidan”, imagine în oglindă a celor „pro-maidan” din Ucraina de Vest, din noiembrie 2013 – februarie 2014. Inclusiv cu ocuparea clădirilor guvernamentale. La începutul lunii aprilie, activiști pro-ruși ocupă sedii administrative regionale din estul Ucrainei, de pildă la Donețk, și cer organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. Noul guvern de la Kiev trimite în Donbas trupele „anti-tero”, inclusiv bine-cunoscutul de acum batalion Azov.

2 mai 2014 este cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a președintelui Ianukovici. Nouă persoane își pierd viața în timpul unei ofensive militare contra separatiștilor la Sloviansk. Militanții pro-ruși doboară două elicoptere de război ucrainene. La Odesa 40 militanți „anti-maidan” ard de vii în Casa Sindicatelor, unde se retrăseseră după ce corturile din fața clădirii le fuseseră incendiate cu cocteiluri Molotov.

Ultrașii, aici ca și la Euromaidan, ca pretutindeni, au fost elementele catalizatoare ale transformării „protestelor pașnice” în confruntări violente. Neclarificat juridic; masacrul de la Odesa are interpretări diferite și este folosit ca atare în actualul război mediatic: https://www.dw.com/ro/criza-din-ucraina-o-cronologie-a-evenimentelor/a-17613460,
https://koaha.org/wiki/Strage_di_Odessa

În primăvara lui 2014 – iată, o altă primăvară, de data aceasta în inima Europei – războiul civil din Ucraina era în plină desfășurare. Având însă, spre deosebire de alte războaie civile, o conotație geografică precisă: între Ucraina de Vest și Ucraina de Est. Afirmația uzuală că „Ucraina vrea în UE și NATO” este inexactă. Ucraina este un stat de falie. Ucraina de Vest, Ucraina Kieveană, vrea în UE (și în NATO). Ucraina de Est vrea în Federația Rusă și în CSI.

Dintre cele trei scenarii pe care Huntington le discută, evoluția actuală a evenimentelor a dus spre cel pe care îl considera ca având o probabilitate medie, anume ca „Ucraina să se divizeze de-a lungul liniei de falie, în două entități distincte, iar cea estică să se unească cu Rusia.”

Și aceasta pentru că – putem aprecia acum –, în cazul Ucrainei, situația ei de stat de falie se suprapune peste conflictul geopolitic dintre Statele Unite și Federația Rusă – un conflict civilizațional global în termenii analizei lui Huntington și, de fapt, componenta de bază a uriașului conflict geopolitic actual. Această suprapunere a făcut ca soluția de compromis rezonabil a Acordurilor de la Minsk (2014-2015) să fie practic pulverizată.

Ceea ce ne interesează, ca români, este ca această confruntare geopolitică, devenită din ce în ce mai fierbinte, să nu se extindă asupra teritoriilor noastre, inclusiv cele de peste Prut. Războiul acesta nu este al nostru. Global este războiul Statelor Unite ale Americii cu Federația Rusă. Local este un război identitar și teritorial al slavilor de răsărit. Interesul nostru este Pacea.

Propaganda belicoasă și într-o mare măsură dezinformativă care se practică pe unele canale de televiziune, nu servește, aduce grave prejudicii intereselor românilor, care ar fi necesar, cu abilitate diplomatică și cu prudență, să se situeze cât mai departe (cât mai departe se poate) de acest conflict.

Autor: Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Bibliografie

Samuel P. Huntington, Conflictul civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998.
John J. Mearsheimer, The Case for a Nuclear Deterrent, Foreign Affaires, 72 (1993).
Max Fisher, This is the one map you need to understand Ucraine’s crisis, Washington Post, 24 ianuarie 2014

Citiți și:
Adevărul privind țara de la margine (U-craina). Interviu cu istoricul Corvin Lupu (I)
Înființarea și extinderea N.A.T.O. (I)

 

yogaesoteric
26 februarie 2023