Ucrainizarea Ucrainei

Președintele Volodimir Zelenski nu este, din toate informațiile pe care le am, nici nebun, nici fanatic. Este un om glumeț (altfel i-ar fi fost dificil să ajungă actor de comedie) și pragmatic (altfel nu ar fi putut trece de atât de ușor de la roluri de comedie la rolul de tragedie).

Când a venit la putere, bine preparat de anumite laboratoare secrete specializate în manipularea opiniei publice, de numele său se legau – și, probabil, pe bună dreptate – speranțe cu privire la normalizarea relațiilor ruso-ucrainene și la depășirea tensiunilor geo-strategice din regiune.

Ucraina are nevoie de sprijinul României ……. și totuși…….

Aceasta fiind situația, nu putem crede că Zelenski nu a înțeles perfect importanța sprijinului României în războiul cu Rusia pe care destinul și Occidentul colectiv americano-centric i-au hărăzit să îl personifice până la a-l personaliza.

Dacă privim harta (și bănuiesc că președintele ucrainean știe să citească o hartă), constatăm de îndată că prin poziția sa geografică România este mai importantă decât Polonia pentru a asigura aprovizionarea Ucrainei cu cele necesare războiului, circulația mărfurilor ucrainene destinate exportului, protecția intereselor ucrainene în bazinul Mării Negre etc. Iată de ce a înstrăina România este un gest nesăbuit.

Pe de altă parte, Volodimir Zelenski nu se poate să nu fi fost informat că, inclusiv ca urmare a unei intense propagande rusești (propagandă care a lucrat și la demonizarea tratatului politic de bază româno-ucrainean din 1997), poporul român nu simpatizează prea mult Ucraina și comportamentul ei în relațiile internaționale, consecința fiind că ajutorul militar acordat de guvernul român în confruntarea cu Rusia nu se bucură de sprijin popular.

Acordându-l, autoritățile de la București merg pe o gheață foarte subțire, în orice moment putându-se confrunta cu un tsunami al dezaprobării publice. Iată de ce a-i înfuria pe români este un act periculos.

În fine, Președintele Ucrainei mai știe, foarte probabil, că, în ciuda unor resentimente istorice destul de puternice, întreținute și de faptul că teritoriul ucrainean include astăzi și vechi pământuri pierdute de România la finele celui de al Doilea Război Mondial (este drept, nu din vina Kievului, dar ce mai contează), românii au primit și adăpostit cu o căldură exemplară, cu o solidaritate pe care nu și-o arată de regulă între ei, cu un spirit de sacrificiu de care puține alte popoare sunt în stare și cu o eficiență organizatorică altminteri necaracteristică lor, pe nefericiții ucraineni nevoiți să fugă din calea armatei ruse. (Chiar și pe aceia care s-au refugiat în mașini de lux și cu valize de bani.) Iată de ce a insulta sentimentul național românesc este un act imoral.

Aceasta fiind situația, este de neînțeles cum de autoritățile de la Kiev, în frunte cu „Președintele-erou mondial”, în loc să îi protejeze pe cetățenii ucraineni de origine română, au procedat sau au tolerat oprimarea lor în ceea ce, până la urmă, au mai sfânt: viața (prefăcându-i în carne de tun sacrificată, culmea, într-un război menit, printre altele, a păstra integritatea teritorială a unei foste entități politico-administrative sovietice formată inclusiv prin rășluirea patriei lor de obârșie) și identitatea etno-culturală (închizându-le școlile și bisericile, obligându-i să își uite limba și istoria).

Războiul nu scuză încălcarea libertății de credință religioasă

Sunt unii care susțin că asaltul asupra comunităților creștin-ortodoxe ale românilor din Ucraina ar fi explicabil și scuzabil prin aceea că biserica acestora ar fi un fel de „coloană a cincea” a Rusiei, aprobând invazia armatei ruse și simpatizând politica regimului Putin.

Implicit, chiar și purtătorul de cuvânt userist al BOR, Vasile Bănescu, a confirmat această teză, explicând că majoritatea preoților comunității amintite nu ar „aparține” Patriarhiei române, ci fac parte din acea Biserică Ortodoxă Ucraineană care a păstrat (se subînțelege, vinovat) „comuniunea” cu Biserica Ortodoxă Rusă; adică se subordonează Patriarhiei Moscovei. Ar mai fi și preoți ai acelei fracțiuni ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene care și-a declarat autocefalia, dar această decizie s-a izbit în dreptul canonic de opoziția bisericii ruse, urmând, probabil, ca problema să se lămurească la finele actualului război din Ucraina. Deci, e problema lor, nu a BOR.

Desigur, învățătura bisericii creștine îndeamnă la cultivarea păcii. „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema!” (Matei 5,9). Din această perspectivă, a binecuvânta rachetele și obuzele care urmează să risipească suferința în rândurile unei comunități umane, fie ea și adverse, nu pare a fi chiar un act creștinesc.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse au făcut-o spre a însufleți armata rusă trimisă la luptă în Ucraina, tot așa cum au făcut-o, la chemarea lui Stalin, în timpul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, la finele căruia România avea să piardă, inclusiv prin voința puterilor occidentale, Basarabia și Nordul Bucovinei.

Pentru ruși, actualul război din Ucraina este „Marele Război pentru Întregirea Patriei”, întreprindere a cărei justețe și moralitate este negată, de astă dată, de Occidentul colectiv în numele dreptului fostei Ucraine sovietice de a păstra teritoriile dăruite de Stalin și Hrușciov, precum și de a decide trecerea ei din tabăra rusă în tabăra americană. (Să ne amintim, în context, că SUA a refuzat să recunoască dreptul Cubei de a trece din tabăra sa în cea a Rusiei sovietice.)

De fiecare dată România a pierdut pe mâna aceluiași Occident, dar asta este o altă poveste. Să arunce, deci, primul piatra cel care nu a păcătuit niciodată (Ioan 8, 7)… binecuvântând războiul.

Noi, cei mai mici, care am traversat istoria cu nădejdea în mila Domnului, știm prea bine că Biserica Ortodoxă Rusă a fost mai mereu (chiar și, exceptând o relativ scurtă perioadă, pe timpul ateismului militant sovietic) un instrument al geopoliticii puterii seculare ruse. Ceea ce poate fi criticat. Este vorba, însă, de ierarhia eclezială, de suprastructura bisericii ca instituție, iar nu de comunitatea credincioșilor care este adevărata biserică.

Desigur, printre aceștia, în prezent, pot fi unii care simpatizează cu Președintele Putin, iar alții care pun la icoană poza președintelui Zelenski. Cât timp totul se rezumă la opțiuni de conștiință ale căror purtători nu pun mâna pe arme, statul, în numele respectului diversității și al libertății de cuget, nu îi poate reprima pe aceia care nu îi împărtășesc politica. Aceasta în niciun caz aplicând pedepse colective tuturor celor care aparțin unei comunități de credință și de identitate națională.

Creștin-ortodocșii români în conflictul dintre biserica rusă și biserica ucraineană

În cadrul URSS, Biserica Ortodoxă Rusă, oficial persecutată de stat, a fost pusă la treabă pentru ca, în felul ei, să contribuie la crearea „homo sovieticus” (omului sovietic), al cărui element de identificare esențial era calitatea de proletar dedicat „luptei de clasă”, acasă și în întreaga lume. („Dictatura proletariatului” avea ca scop nu supunerea celorlalte „clase sociale”, ci a le face să devină proletari). Identitatea etno-culturală era un factor secundar, tolerat vremelnic, pe timpul tranziției către comunismul global.

În acest sens, Biserica Ortodoxă Rusă a integrat canonic toate bisericile ortodoxe naționale existente în unitățile administrativ-teritoriale organizate pe teritoriul controlat de puterea sovietică (state pseudo federate ale unei pseudo federații). Când aceste unități s-au rupt din URSS, autodeterminându-se, conglomeratul politic sovietic s-a fragmentat, dar spațiul jurisdicției canonice a Bisericii Ortodoxe Ruse a rămas intact.

Ieșirea de sub influența politică a Rusiei post-sovietice a fost acompaniată treptat și de ceea ce, forțând puțin termenii, am putea numi „autodeterminarea confesională”. Cât timp relațiile cu Rusia ale fostelor republici sovietice devenite independente au fost bune, forța centrifugă a bisericilor ortodoxe naționale a fost slabă. Când relațiile s-au tensionat, lupta dintre conducerile politice ale statelor în cauză și Rusia a fost acompaniată de lupta pentru naționalizarea bisericii exprimată prin reclamarea / proclamarea autocefaliei.

În cazul Republicii Moldova, situația a fost relativ mai simplă (deși opoziția Patriarhiei Moscovei a fost dură) întrucât acolo s-a putut invoca dreptul de succesiune spirituală, canonică și istorică al Mitropoliei Basarabiei, reactivată în 1992 ca biserică ortodoxă autonomă, de stil vechi, în cadrul Patriarhiei Române, în raport cu vechea Mitropolie a Basarabiei care a funcționat până în anul 1944 inclusiv, când Basarabia a fost inclusă ca republică sovietică în URSS.

Așa se face că actuala Mitropolie a Basarabiei a fost recunoscută oficial, întâi stătătorul ei primind în afara titlului de mitropolit și pe acela de exarh al Plaiurilor (adică jurisdicția canonică asupra diasporei ortodoxe române din fosta URSS).

Neputând invoca un drept de succesiune similar, o parte din clerul și credincioșii care și-au asumat identitatea etno-culturală ucraineană a format pur și simplu o biserică „națională” desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă, proclamându-și autocefalia ca Patriarhie a Ucrainei.

Schisma nu a prea fost recunoscută de nimeni, până când SUA a devenit interesată în „derusificarea” Ucrainei și s-a transformat în „purtătoare a harului” (geopolitic) care l-a inspirat pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului să înlocuiască afurisenia inițială cu recunoașterea.

Românii din Ucraina, creștini ortodocși asemenea rușilor și ucrainenilor, dar diferiți sub toate celelalte aspecte ale identității etno-culturale, după ce au fost integrați forțat în Biserica Ortodoxă Rusă pe timpul URSS, s-au văzut din nou în situația de a nu li se recunoaște specificul național, rămânându-le doar posibilitatea de a opta între a rămâne în biserica aflată sub jurisdicția canonică a Moscovei și a se alătura noii biserici ortodoxe ucrainene, care pretindea pentru sine recunoașterea dreptului de a exista pe baze naționale (asemenea tuturor bisericilor creștin ortodoxe), dar nu se gândea ca de același drept să beneficieze și alte comunități naționale, ajunse să trăiască în Ucraina (ex sovietică) nu printr-o evoluție organică, ci prin capriciile geopoliticii.

Mai exista și posibilitatea de a (re)stabili legăturile cu Biserica ortodoxă Română prin exarhatul Plaiurilor, dar nici rușii (care erau totuși departe) nici ucrainenii (aflați la fața locului) nu au îngăduit-o; iar BOR nu a putut face prea multe fără sprijinul politic al statului ucrainean, pe care statul român nu l-a deranjat.

„Ucrainizare” vs. „Desovietizare”

În asemenea circumstanțe, pentru românii din Ucraina devenea mai puțin important cărei autorități ecleziale i se subordona canonic comunitatea lor de credință (adică biserica lor), în măsura în care li se acorda și garanta autonomia necesară pentru a-și practica religia în limba și după datina lor. În ultimă instanță, au avut de ales între „jugul de lemn” al Moscovei și „jugul de fier” al Kievului.

Cel dintâi le-a permis să își păstreze bisericile (în sensul de clădiri), preoții și limba lor de cult, cu toate tradițiile naționale legate de acestea. Cel din urmă le-a ridicat aceste drepturi (inclusiv corespondentul lor secular din sistemul școlar, cultural, administrativ și judecătoresc), întrucât statul ucrainean a decis să respingă „desovietizarea” și să adopte „ucrainizarea”. Aceasta fiind situația, este de imaginat că între două rele, românii înstrăinați de patria lor mamă nutresc simpatii pentru cel mai mic, care astăzi este cel rusesc.

Între o toleranță limitată și o intoleranță absolută, preferința pentru cea dintâi este de înțeles. Ea nu s-a preschimbat, însă, în lipsă de loialitate față de statul ucrainean ca stat de cetățenie. Aspirațiile românilor din Ucraina la păstrarea identității naționale nu contravin aspirațiilor la independență și suveranitate ale Ucrainei. Românii își cer doar dreptul la identitate și libertatea religioasă, fără a fi pus deocamdată problema autodeterminării și secesiunii. Satisfacerea lor este firească într-un stat democratic, care este civic și multicultural.

Problema este că Occidentul colectiv, ca și guvernul kievean aflat sub controlul acestuia, au trecut de la „derusificarea Ucrainei”, deja discutabilă, la „ucrainizarea Ucrainei”, cu totul inadmisibilă. Scopul strategic al „ucrainizării” ca absolutizare a „derusificării” este acela de a asigura ruptura totală a Ucrainei de Rusia, inclusiv în cazul înfrângerii în actualul război.

Și cum într-un asemenea demers fundamentalist nu se poate merge cu jumătăți de măsură, românii, maghiarii, polonezii și alte minorități naționale devin victime colaterale necesare ale naționalismului etnic ucrainean, alături de ruși, care sunt ținta principală.

Avem de a face cu un proces de purificare etnică parcurs prin mijloacele proprii acțiunii genocidare. Or, odată pornit pe un asemenea drum, Ucraina și președintele său nu mai au cum menaja România, în considerarea sprijinului primit de la aceasta.

Volodimir Zelenski nu este nici nebun, nici fanatic. El este ostatic. Pe de o parte, ostatic forțelor ultranaționaliste din propria țară. Pe de altă parte, ostatic al protectorului său transatlantic, care vede Ucraina ca pe un vârf de lance îndreptat spre inima rivalului său rus. Politica Ucrainei (inclusiv față de România și români) nu mai este ghidată de interesele ei, ci de nebunia unor grupuri șoviniste fanatizate din interior, dar mai ales de calculele strategice ale puterilor străine de care, prin efectul războiului, a ajuns a depinde integral.

Pentru puterile respective, rezultatul ciocnirii cu Rusia pe teritoriul și pentru teritoriul ucrainean este clar. Ucraina va ieși diminuată teritorial (ceea ce din punctul de vedere al unor interese occidentale, în special, franco-germane, nici nu este atât de rău), așa încât problema naționalismului geostrategic va fi greu de pus, el nemaifiind un atu în mâna celor care vor controla statul ucrainean rezidual.

De asemenea, Ucraina va ieși devastată din punct de vedere economic, ca să nu mai vorbim că resursele sale productive – cele care vor supraviețui – vor trece (dacă nu au și trecut) în mâna capitaliștilor euro-atlantici. Prin urmare, și naționalismul economic va ieși din discuție. Ce fel de naționalism economic ar fi acela care să protejeze o economie de sucursale ale capitalului străin? Rămâne, deci, naționalismul etnic.

Pentru ca Ucraina postbelică să fie un avanpost sigur, prin aceea că este fanatizat, al Occidentului colectiv euro-atlantic pe frontul rusesc, la marginea „deșertului muscalilor”, ea este necesar să fie pură din punct de vedere etno-cultural și, mai mult decât atât, să fie campionul respingerii oricărui multiculturalism, al excluderii oricărei forme de conviețuire interetnică. Naționalismul etnic asta înseamnă: excluderea celorlalte națiuni privite ca fiind inferioare și totodată ca o amenințare la adresa existenței și progresului națiunii tale.

De la războiul geo-strategic, la războiul religios și de la războiul local, la războiul mondial

Când terorizezi, maltratezi sau chiar ucizi preoți, păstorii spirituali ai unei anumite comunități de credincioși, risipești turma. Când dărâmi lăcașele de cult sau le dai foc, distrugi infrastructura care permite comuniunea eclesiastică și, astfel, destructurezi grupul etno-cultural în cauză. Când interzici sau îngreunezi învățarea și folosirea limbii în care trăiesc și gândesc membrii unei anumite minorități naționale, aneantizezi baza culturală a identității acesteia.

În Ucraina se trece sub ochii noștri de la războiul geo-strategic început de Rusia, la un război religios. În general, un război cultural similar arianizării politice de tristă amintire. Și dacă războaiele geo-strategice sau cele economice se pot termina prin compromisuri, cele religioase (culturale) fie nu se termină vreodată, fie se termină numai prin exterminarea adversarului, căci cel care crede cu adevărat nu poate fi tolerant, iar în materie de credință, toată lumea are dreptate întrucât nimeni nu are argumente.

O Ucraină așezată exclusiv pe meterezele culturii ucrainene (limbă, religie, mituri fondatoare) va fi fundamental xenofobă (nu doar rusofobă) și, de aceea, în conflict etern cu națiunile vecine, va fi etern dependentă de sprijinul NATO / SUA; așadar necesarmente obedientă față de comanda transatlantică.

Iată strategia. Ea face din ajutorul românesc o chestiune secundară. Oricum, sentimentele românilor față de o asemenea evoluție nu contează. Cât timp la București se va menține o conducere neromânească (din punct de vedere politic, nu etnic), respectivele sentimente au prea puțină importanță. După aceea, se va vedea.

Acestor observații li se adaugă o alta, devenită evidentă prin lărgirea orizontului. Întrucât în realitate războiul din Ucraina nu este unul între ucraineni și ruși, ci unul între Rusia și SUA (cu sau fără aliații acesteia), rezultă că avem de a face cu un război cultural / religios între aceste mari puteri.

Ucrainizarea Ucrainei este de fapt un fel special de americanizare a Ucrainei, după ce, în dorința de a-și menține supremația mondială, SUA a renunțat la „visul american”, cu valorile aferente lui, adoptând un fel de „coșmar post american” caracterizat prin viziunea unui internaționalism neo-sovietic altoit cu o specie de neo-arianism.

De aceea, desovietizarea Ucrainei, ruperea ei de trecutul sovietic, nici nu este pe agendă. Că fosta RSS Ucraineană își păstrează identitatea sovietică nu deranjează atât timp cât ea este un creuzet în care se topesc nu clasele sociale, ci culturile naționale, așa cum a fost și cu creuzetul cultural american; cu deosebirea că, în cazul Americii, focul care a topit și a omogenizat melanjul cultural a venit de jos, sub impulsul unor nevoi naturale, în timp ce, în cazul Ucrainei, vine forțat de sus și chiar din afara națiunii ucrainene.

În măsura în care cultura rusă (și am în vedere aici inclusiv modul specific de organizare a vieții proprii, precum și cel de a vedea ordinea lumii) refuză alinierea, pe frontul ucrainean conflictul va fi ereditar și nesfârșit.

Așa înțelegem perfect că ne găsim în mijlocul unui război mondial, iar nu regional sau local, care antrenează o ciocnire culturală globală. O ciocnire în care, în mod normal, nu se iau prizonieri. În luptă nu sunt două sau mai multe mari puteri, ci două lumi care vor să se excludă una pe alta.

Prinși în această ciocnire a lumilor, românii, alături de alte națiuni europene, dar și de națiuni de pe alte continente, este necesar să înțeleagă că salvarea lor ca neam, ca o comunitate conștientă de sine și acționând legitim pentru sine, nu poate veni din participarea la războaiele celor care vor să distrugă totul sub aspect identitar pentru a stăpâni apoi totul sub aspect economic și politic.

De aceea, ca pas imediat, este obligatorie solidaritatea militantă cu românii din Ucraina, amenințați de ștergerea identității culturale nici măcar în favoarea creării unui om universal, ci al afirmării unui imperialism integral. Pe acest drum, cu siguranță, nu vom fi singuri.

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Pierit-au românii? Scrisoarea românilor din Ucraina către cetățenii României și consângenii noștri din întreaga lume
Pentru ucraineni, cultura rusă este complice de război și se dorește a fi alungată dintre occidentali
Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (I)

 

yogaestoteric
18 aprilie 2023