Un fenomen îngrijorător! Antiromânismul autohton

 

Mai ales în deceniile din urmă, un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să distrugem chiar tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de caracter. Prin urmare, nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un substanţial ,,ajutor exterior dezinteresat”, ne supra-specializăm în a pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi, românii, am ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a neamului.

Semnele alterării spiritului naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă viitorul.

Nu ştiu dacă pe undeva, prin lume, se mai petrece ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează plini de respect înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi, aproape nu mai contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio formă viitorul.

Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar fi indicat să constituie un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale, şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut, marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri, contribuie neobosit la pângărire.

Atent ascunse ori acţionând deschis, forțe milităreşte organizate răspund unor strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate îndestulător.

Rezultatele? Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de acţiune au fost experimentate în multe alte „democraţii”, de genul celei exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă, novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este, de fapt, perfect normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special elaborate pentru România.

Un exemplu? Pare complet în afara normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare românesc organizat din timp şi uimitor de eficace.

În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja într-un articol mai vechi, republicat în iulie 2018 sub titlul Combaterea antiromânismului – menirea clasei politice din România: ,,Antiromânismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea mai mare este necesar să fie arătată faţă de antiromânismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul ţării, cât şi din afara României”.

Antiromânismul, drapat în drapelul național

Între valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul românismului. Ori de câte ori văd câte un protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii. Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătura între steag – icoana românismului – şi pornirea evident antinaţională a individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi, prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina (sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria, ca să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea-simbol a Executivului românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?

Sub faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au adunat în stradă şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington, sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului, franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi, derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai lesnicioase?

Scăldat într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în mijlocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din ţară? În cele din urmă, flancat de drapele agitate cu disperare, preşedintele anti-orice nu-i serveşte interesele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit, ce s-a dovedit a fi un exemplu tipic de Executiv antinaţional. Cum să califici antiromânismul evident al celui care ar fi indicat, alături de drapelul naţional, să fie însuşi simbolul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicarea de sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat, inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se petrec!

Cum a fost posibil să se ajungă până aici?

Iată o întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm faptele aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă cuvântul magic „europeism”, expresia mobilizatoare „aliatul strategic american” sau denumirile „sfinte”: ,,Comisia Europeană” ori „Comisia de la Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să fim convinşi că aşa e bine să fie, că ceea ce se petrece este gândit de alţii spre binele nostru.

Degeaba oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că, în relaţiile interstatale, nu există prietenie, ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au distrus naţiuni, pentru a-şi construi imperii, nu vor adopta ale obiceiuri. În van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei puternici pentru a le conduce ei, şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi. Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că, de fapt, suntem cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere, ci cu vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi, ca triburile naive ale Lumii noi, cu mărgeluţe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din starea noastră de apatie!

„Etapele” cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă, se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă, sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă, a haosului şi degradării, agresorii se prezintă drept salvatori.

În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior, la etapa a III-a a salvării din exterior (…). Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă, pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. ,,Prăpastiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie 2011 Adrian Majuru în articolul Absolutismul de clasă şi distrugerea României.

Ce este necesar să fie făcut? O întrebare fără răspuns?

Ar fi atâtea de făcut! În primul rând, ar fi ideal să avem curajul de a pune în discuţie publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele, să scoatem la vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, ONG-uri sau societăţile de acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat orice finanţare a proiectelor cu caracter antinațional.

Ion Coja, în articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:

a) informarea opiniei publice cu privire la activităţile antiromâneşti, subliniind deosebirea dintre atitudinea antiromânească şi politica antiromânească;
b) identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină politica antiromânească;
c) Combaterea sistematică a antiromânismului, prin proiecte şi programe ad-hoc, concepute prin participarea clasei politice şi a societăţii civile, va fi etapa finală cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor «de bine», din afara clasei politice.

În opinia mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că, la nivel statal, nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă. Adică, ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc filosofică a distinsului nostru preşedinte: ,,Nu ştiu şi nici nu mă interesează!”.

De-ar ar fi să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsă de curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în politica românească nu există cineva care, asumându-şi riscurile (pentru că nu suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor reacţiona), să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială, mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe unor forţe externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu contează, fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate.

Prin urmare, pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el, antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici, care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării puterii. Prin urmare, sunt de acord cu dvs. că titlul acestui capitol ar fi bine să fie modificat. Întrebarea care rămâne fară răspuns este cine s-o facă, nu ce este necesar sa fie făcut.

Autor: Teodor Palade

Citiți și:

Dezmembrarea ce urmează a României – o ţintă vicleană, nebănuită a mafiei internaţionale!

Ce dovezi mai vreţi pentru implicarea masoneriei în distrugerea României după 1989?

 

yogaesoteric
18 noiembrie 2019