V.I. Lenin, un ascuns geniu viclean şi monstruos (I)

 

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) din 27 februarie 1917 din Rusia, abia la 2 martie 1917 din ziare, pe când era la Zürich. Ajungând acasă i-a spus Nadejdei Krupskaia: „Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! ” (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).
Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia al cărei părinte s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus, îşi dorea ţara-rival paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană. I s-a sugerat să se întoarcă în Rusia. I s-au dat sume impresionante de bani. Conform social-democratului german Eduard Berstein, pentru a efectua Revoluţia din Octombrie, Germania îi dăduse lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, darmite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la Gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul Pravda. El nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917, Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-şi-l ca viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front, în 1917, nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V.I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.
Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Aceasta a făcut ca Lenin să le fie simpatic dezertorilor.

Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile lui au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere. Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.
Generalul Erich von Ludendorff, şeful Statului Major German avea să scrie:
„Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia.”

După ce a preluat puterea, Lenin i-a ajutat din interior pe nemţi să învingă Rusia. Decretul despre pace, actul fondator al noii ordini proletare, emis de Lenin la cel De-al Doilea Congres al Sovietelor, Muncitorilor, Soldaților, Deputaților și Țăranilor din 26 octombrie 1917 însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.
România s-a pomenit de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului.

În 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii au luat legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor. Partea germană a cerut cedarea unor teritorii de peste 150.000 kilometri pătraţi.
 
Tratatul de pace de la Brest-Litovsk dintre între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial, prevedea ca Rusia sovietică să renunţe la 34% din populaţia sa, 32% din pământul agricol, 89% din minele de cărbune. Lenin i-a impus lui L. Trotski (Lev Bronstein, născut la Teleneşti), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, să accepte aceste condiţii fără discuţii. Nikolai Buharin care a văzut în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, a fost numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin a mutat capitala ţării la Moscova.

Congresul Sovietelor a votat în 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată îndemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.
Cetăţenii ruşi se întrebau nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără niciun fel de luptă?!” Lenin îşi îndeplinea promisiunile.

La scurt timp dupa aceea Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

Lenin a fost prezentat de biografii săi drept un model de democraţie

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu format în martie 2017 după abdicarea ţarului, pentru a preîntâmpina încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean”.
După 25 octombrie 1917, însă, Lenin a ordonat ca, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917 n-a fost decât o banală lovitură de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

A fost o trecere paşnică a puterii de la Guvernul Provizoriu la un altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov.
A doua zi însă Petersburgul s-a trezit într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski spunea: „Я русский бы выучил голько за то, что им разговаривал Ленин” – „Voi învăţa limba rusă doar pentru că Lenin a vorbit-o”), Lenin îi ura pe ruşi. Iar aşa zisa „Revoluţie din Octombrie” din 1917 a fost una orientată contra poporului rus.



Lenin la Petrograd, 1917

Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Troţki (Bronstein), niciunul nu era rus.
Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist. Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri.
Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau ne-ruşi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V.I. Lenin, fiind evreu după mamă, care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jutomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi.
După revoluţie recomanda „Sarcinile de mare exigenţă intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama «proştilor de ruşi».”
Citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante.” (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293).
Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin, Lenin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”.
Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a spus: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.



Unu’ ca toţi şi toţi ca unu’: bolşevici

Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul 1, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii s.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că erau ne-ruşi.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurătoare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni” – V.I. Lenin.

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui referitor la „Teroarea Roşie” menţionează: „Este esenţial ca Republică Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile albgardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot Lenin i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, el inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin, în 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte.
El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”.

Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Referitor la ţărănime a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasele” indicaţii: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”, „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.



Din crimele comuniştilor

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatică”.

În timpul foametei din anii 1921-1922 au murit peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile lui Lenin, Rusia a trimis sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.
La 7 decembrie 1922, Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, a decis să exporte aproape 1 milion de tone de grâu peste hotare, pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. Grija lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până în anul 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României („… la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…”), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează. Găselniţa lui Lenin a fost că deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială, să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă în 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski (românul bulgar care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări prezentase Basarabia ca pământ românesc cotropit de Rusia ţaristă), Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.
În aceeaşi perioadă, Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Енциклопедичeский словарь Гранат, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „уголовный герой и бандитский батька” – „erou penal și tată gangster”).


Citiţi a doua parte a articolului


Citiți și:

Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice

Cine au fost finanţatorii Revoluţiei Bolşevice din Rusia
 

yogaesoteric
5 iunie 2018

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More