Viaţa cea de după moarte. Povestirile unei asistente medicale

 

Cine poate fi mai aproape de moarte decât asistentele medicale dintr-un spital, care au grijă zilnic de oameni aflaţi pe ultima sută de metri, oameni în suferinţă şi rude îndurerate?! Revista Americană Guidepost a prezentat povestea unei asistente medicale (care a dorit să-şi păstreze anonimatul). Ea este convinsă că viaţa cea de după moarte există şi că toţi pacienţii ei au ajuns în rai. Iată care sunt experienţele ei:

Leonora era pe moarte. Avea 54 de ani şi suferea de cancer, inoperabil. Stătea în pat înconjurată de perne şi de flori parfumate. Eram singure în cameră.

„Doamna asistentă…”, îmi zise la un moment dat, arătând spre colţul camerei. „Vedeţi îngerul ăsta, care vine spre patul meu zâmbind. Mereu îmi zâmbeşte. Doamna asistentă, când văd îngerul ăsta, credeţi că-l văd cu adevărat?”. Privirea ei era fixă şi îndreptată spre locul unde ar fi trebuit să văd îngerul.

Ceva din tonul Leonorei îmi spunea că a căutat să-şi convingă familia de existenţa îngerului şi n-a reuşit…

Cu câţiva ani înainte, la începuturile carierei mele de asistentă pentru bolnavi în stadiul terminal, probabil că aş fi ezitat să-i răspund la această întrebare. Doar ştiu foarte bine ce efecte au medicamentele şi epuizarea asupra unui creier pe moarte. Dar în ziua aceea am ştiut exact ce să-i răspund. Ştiam pentru că, după ani şi ani în compania unor oameni aflaţi la capătul drumului, am învăţat să văd altfel moartea. Ştiam că Leonora vede mult mai mult decât noi, ceilalţi.

„Da. Chiar vezi acel înger, Leonora. Stă exact lângă tine!”

Nu am plănuit niciodată să ajung asistentă pentru bolnavi în stadiul terminal. De fapt, când am terminat şcoala de asistente, în 1950, nici nu exista conceptul de „hospice”, programul oficial de îngrijire a bolnavilor în stadiu terminal. Ca asistentă medicală voiam să vindec oamenii, să-i salvez ca să trăiască. Şi nu să fiu alături de ei când mor. Dacă m-aţi fi întrebat atunci probabil că aş fi spus ca mai toţi oamenii din jurul meu „Cât de deprimant poate să fie să ai de-a face cu moartea în fiecare zi?!”.

Dar nu e deloc deprimant. Dimpotrivă. Aniversez în fiecare an ziua în care am început să lucrez în hospice. Ziua în care după 20 de ani de când am terminat şcoala de asistente, am învăţat ce înseamnă de fapt să aduci oamenilor speranţă şi bucurie. Am învăţat că moartea nu este ceva de care să te temi. E ceva care te apropie de Dumnezeu, iar mâinile lui Dumnezeu sunt uşă către pace şi viaţa veşnică.

Am ajuns într-un hospice dintr-o aparentă întâmplare. Lucram pentru un chirurg, până când m-am măritat şi au apărut şi copiii. A urmat o pauză în carieră. Până când iubitul meu socru – îi spuneam cu toţii tataie – ne-a anunţat că are cancer la pancreas şi că nu mai are mult de trăit. Tataie şi mamaie s-au mutat la noi, pentru că nu au crezut că vor face faţă singuri cumplitului diagnostic.

Apoi am văzut o reclamă în oraş despre un hospice organizat de un preot, Paul Brenner, şi de o asistentă medicală, Dottie Dorion. Şi am ajuns la ei. „Nu ştiu cu ce vă ocupaţi exact, însă simt că am nevoie de voi”, i-am spus lui Dottie. La scurt timp după aceea Dottie avea grijă de tataie şi se asigura de confortul lui fizic şi psihic. După ce tataie a murit, Dottie mi-a spus: „Tu eşti născută să fii asistentă de hospice. Am văzut cum ai avut grijă de socrul tău. Nu ţi-a fost deloc frică de moarte, aşa cum i-ar fi fost oricui. Mi-ar plăcea să lucrezi cu noi”.

N-am ştiut ce să-i răspund. Dar eram împăcată cu gândul că aş putea avea grijă de oamenii aflaţi la sfârşitul vieţii lor. Am făcut asta pentru tatăl meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu. Dar toţi erau oameni apropiati, cunoscuţi. Dottie m-a încurajat şi mi-a spus că am har. În cele din urmă am acceptat. M-am oferit voluntar pentru hospice. Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am înţeles menirea. Şi nu pentru că era plăcut să munceşti din nou sau pentru că îi ajutăm pe oameni să fie împăcaţi cu ei pe ultima bucată din drumul lor. Ci pentru că, din prima zi de lucru, am întâlnit oameni care mi-au arătat cât de greşit am interpretat eu moartea. Am înţeles la hospice bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.

Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plămâni, mi-a spus într-o zi: „John este cu mine acum. Îl vezi? E acolo în scaun…”. John, era fiul lui Frank… Fusese omorât în războiul din Vietnam. I-am spus că nu-l văd, dar apoi l-am întrebat „Cum arată John?”. „Oh, e frumos în uniformă! Mi-a spus că este timpul să plec!”. La scurt timp după aceea, Frank a murit împăcat, în somn.

Şi apoi Hank mi-a spus cu o zi înainte să plece în Lumea de Dincolo că l-a vizitat Shawn. Era imposibil ca fiul său Shawn să fi venit, în persoană, pentru că era la închisoare. Însă Hank l-a văzut. „Era necesar să-i spun că l-am iertat şi că-l iubesc!”, mi-a spus Hank.

Şi-atunci mi-am dat seama de ceva. Cu cât pacienţii se apropie mai mult de moarte, cu atât ochii şi simţurile lor se deschid către o realitate la care noi nici nu visăm. Unul după altul, toţi pacienţii mei mi-au povestit despre spirite, îngeri, rude moarte sau nu. Şi mai presus de toate, cu toţii îl simţeau mai aproape pe Dumnezeu. Indiferent cum a fost viaţa lor de dinainte, cu cât se apropiau mai mult de moarte, cu atât erau mai conştienţi de Dumnezeu şi îi căutau iertarea. Dacă înainte se contraziceau cu mine despre credinţă şi Dumnezeu, într-un final, toţi au sfârşit rugându-se.

Citiţi şi:

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Realitatea tainică a experiențelor la granița dintre viață și moarte (I)

 

yogaesoteric
19 noiembrie 2019

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More