Viaţa, personalitatea, misiunea Domnului nostru Iisus Cristos – câteva idei inedite (II)

Motto: „Dacă CHRISTOS nu ar fi spus «Tatăl nostru» eu însumi nu aş fi avut niciodată atât de puternic sentimentul acestei filiaţii; această invocaţie nu ar fi urcat niciodată plină de fervoare din inima şi de pe buzele mele. Eu cred numai în ceea ce pipăi, numai în ceea ce văd, numai ceea ce incorporez în substanţa mea şi de aceea eu cred cu tărie în CHRISTOS.” (Francois Mauriac, Viața lui Iisus)

Citiți prima parte a articolului

Iisus şi-a dat seama de misiunea Sa şi nu a început să dezvăluie mesajul Său încredinţat de Divinitate decât după ce s-a regăsit pe Sine însuşi. Ceea ce a descoperit Iisus în El însuşi nu a fost altceva decât fiinţa Sa reală sau cum spunea Paul Brunton, Eul Suprem, Fiinţa cea mai profundă. Şi pentru că nu există decât un singur Eu Suprem, un singur Spirit Universal, El a găsit exact aceeaşi Fiinţă pe care fiecare din noi o putem descoperi în noi. Nu există două Euri Supreme, două Spirite Universale, ci unul singur, cu toate că pot exista o multitudine de entităţi şi inteligenţe care ar putea fi luate drept Zei sau Dumnezei. Există o singură Existenţă Universală iar nu una personală, ceva ce nu se poate împărţi între două persoane diferite. Nu e vorba de o stare mentală, nici de o stare fizică, ci de ceva fără limite şi fără formă.

Când la vârsta de 28 ani Iisus s-a descoperit, el şi-a găsit misiunea în viaţă. La rândul nostru, atât timp cât nu ne vom regăsi, nu vom descoperi adevăratul nostru eu, Eul nostru real, nu vom descoperi adevăratul scop în lume. Până atunci nu vom înainta în viaţă decât bâjbâind. Sentimentul identităţii cu Eul universal înlocuieşte eul personal. În consecinţă, acela care înţelege ceea ce este, nu poate dori decât binele tuturor creaturilor şi va îndeplini ceva în acest scop, în fiecare zi a existenţei sale. A fi în serviciul lumii, fie în secret sau în public este dovada realizării. Iisus s-a dedicat binelui oamenilor, învăţând fără răgaz chiar pe cei despre care ştia că-L vor crucifica. Dar fiecare cui înfipt în carnea sa era de asemenea înfipt în propriul lor destin.

În cursul celor trei ani care au precedat moartea Sa aparentă, El a putut să-şi îndeplinească sarcina pentru care venise în lume, dar care nu era aceea pe care o cred majoritatea creştinilor. El nu a venit pentru a crea o organizaţie nouă, pentru a fonda o biserică; a venit pentru a arunca în inima oamenilor o sămânţă invizibilă, din care trebuia să răsară şi să crească un arbore imens.

Iisus nu a fondat nicio organizaţie, nicio biserică. El a sfătuit pe cei care-L ascultau să se roage în secret, nu în biserică. El nu a numit nici cler nici preoţi. Aţii au întemeiat organizaţia religioasă, biserica. […] El a dat ceea ce venise să dea, ceva impalpabil, invizibil, ceva pe care El îl plantă în inima oamenilor, ceva pe care îl putem numi Spirit. El a adus planetei noastre un nou dar al Spiritului.

Iisus nu intervine niciodată în liberul arbitru al oamenilor. El a stimulat sufletele către Adevăr, a dat un impuls în sensul descoperirii eului nostru interior, a arătat ceea ce era în realitate viaţa spirituală, dar nu a obligat niciodată să fie acceptată. În consecinţă, ceea ce a înfăptuit, nu poate fi măsurat prin rezultatele obţinute exterior, în epoca sau în epocile posterioare, pentru că era ceva care trebuia să fie trăit etern în inima oamenilor, ceva profund şi de nedescris.

Noul testament păstrează din parfumul acestui Om divin, cu toate deformările survenite după moartea sa. Cele patru evanghelii sunt inspirate: ele strălucesc ca nişte faruri. Paragrafele lor elegante şi concise reflectă iluminarea. Frumoasele şi profundele idei ale lui Iisus sunt condensate în fraze admirabile, care nu pot fi uitate curând. „Marile adevăruri pot încăpea în spaţiul unei cărţi poştale; ele sunt cuprinse în Predica de pe Munte”, spunea Walles. Magnifica formulă a lui Iisus: „Regatul cerurilor se află în voi”, acest adevăr mai presus de orice, adus de el unor auditori şovăitori, constituie cheia Spiritului. El străluceşte ca un fulger în noapte.

Imensa majoritate a creştinilor a pierdut sensul adevărat al învăţăturilor lui Iisus; ei dau căilor pe care le urmează, ritualurilor pe care le practică, dogmelor pe care le îndrăgesc, o importanţă mai mare decât mântuirii pe care o doresc şi o aşteaptă. Venirea lui Iisus a constituit o binecuvâtare pentru lume. El a instruit şi inspirat pe oameni, învăţându-i cel mai profund secret al vieţii şi îndemnându-i să se angajeze pe calea divină. În existenţa Sa cotidiană, el a manifestat o sfinţenie care a lăsat în umbră toate existenţele noastre banale… şi astfel ştim că nu suntem abandonaţi şi lăsaţi singuri.

Dumnezeu trimite mesageri divini pentru a ajuta mersul nostru şovăitor şi nesigur, apostoli ai infinitului pentru a ne lumina şi a risipi întunericul din spiritul nostru. Fiecare creştin caută în Christ propriul său mântuitor, iar ceea ce este mai minunat, constă în faptul că venind pentru fiecare din noi, vom descoperi între toate vorbele lui, pe cele pe care ni le adresează în mod special.

Este necesar să ne oprim asupra acestui adevăr, potrivit căruia totul se petrece ca şi când fiecare creştin îşi are fixat dinainte lotul său în „Câmpia Tatălui”, lot care trebuie lucrat şi însămânţat.

Iisus nu a venit să dea hrană trupului, ci hrană sufletului, acea merindă precum alta nu e: Adevărul. Iisus a venit să se transforme Împărăţia pământului în Împărăţia cerului. El ne cheamă şi acum ca în urmă cu 2000 de ani. Întemeierea împărăţiei sale abia a început. Noi cei de faţă putem fi părtaşii acestei împărăţii, putem pătrunde în ea, ne putem bucura de ea. Această împărăţie nu e o născocire a unui biet iudeu de acum 2000 de ani, visul înfrigurat al unui om bolnav. Împărăţia Sa este aici, de azi, de mâine, dintotdeauna: o realitate a prezentului, o realitate a viitorului. O faptă începută de curând. Orice om poate da o mână de ajutor de îndată. Atârnă de fiecare din noi să ne apucăm de lucru şi să perseverăm. Iisus a aruncat sămânţa în pământ, dar în cele două milenii de viaţă omenească, trecută ca o iarnă de trândăvie în decursul atâtor generaţii omeneşti, ea abia acum a început să încolţească. Nu trebuie să ne închipuim această împărăţie drept un nou rai de desfătări, drept o plicticoasă Arcadie de fericiri, drept un cor de milioane de glasuri, cântând osanale, cu picioarele în nori şi cu fruntea în stele. Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum reiese din vorbele lui Iisus, este răsturnarea Împărăţiei Pământului, răsturnarea împărăţiei Satanei.

Împărăţia Satanei este împărăţia răului, a vicleniei, a cruzimii, a trufiei, este împărăţia Prăpastiei, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia binelui, a iubirii, a sincerităţii, a smereniei, Împărăţia Duhului, nu a cărnii. Cine scormoneşte pământul şi nu se uită decât la noroi este bestie, iar Iisus vrea să transforme bestiile în sfinţi.

Iisus adaugă: „Pocăiţi-vă”, dar şi de data aceasta străvechiul cuvânt a fost denaturat, a fost abătut de la înţelesul său adevărat. Cuvântul grecesc din care provine nu se poate tălmăci prin „poenitemini!” sau „pocăiţi-vă!” ci înseamnă „mutatio menti”, prefacerea minţii, prefacerea sufletului. Metamorfoza e transformarea formei, în timp ce metanoia e transformarea spiritului. Cerinţa lui Iisus pentru venirea acestei împărăţii, cerinţă care era totodată temelia noii orânduiri era prefacerea din adâncuri a sufletului, răsturnarea vieţii, preschimbarea simţămintelor, a gândurilor, acea prefacere căreia, vorbind cu Nicodim, i-a zis „a doua naştere”. Iisus va lămuri treptat, treptat, în ce fel va să se petreacă această preschimbare din adâncuri a sufletului omenesc.

Deocamdată se mulţumeşte să adauge un singur sfat: „Credeţi în Evanghelie”. Prin Evanghelie, oamenii din zilele noastre înţeleg de obicei Cartea în care e tipărită povestea vieţii lui Iisus. Dar Iisus nu a scris cărţi. A scris o singură dată pe nisip în faţa femeii adultere, dar vântul i-a spulberat slovele şi nimeni nu ştie ce a scris. Prin Evanghelie înţelegea Buna Vestire sau Voioasa Solie. Iisus e un Sol (în greceşte – înger), aducător al unei veşti fericite, o solie bună. El aduce vestea bună că cei bolnavi vor fi lecuiţi, că orbii vor vedea, că săracii se vor îmbogăţi cu bogăţii nepieritoare, că cei necăjiţi se vor veseli, că păcătoşii vor fi iertaţi, că cei nedesăvârşiţi se vor desăvârşi.

Pentru ca să vină Împărăţia cerurilor, pentru ca toţi să se străduiască întru venirea ei, oamenii trebuie să creadă în această solie, să creadă că Împărăţia e adevărată şi se apropie. Fără credinţă în această făgăduială, nimeni nu va săvârşi cele de trebuinţă. Pentru ca făgăduiala să fie ţinută, Iisus îi îndeamnă pe oameni să se apuce de lucru acum, de îndată. Gândul lui e unul singur: să transforme pe oameni din bestii în sfinţi cu ajutorul iubirii. 

Omul, aşa cum iese din natură, nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine. Încet, încet, izbuteşte să-şi iubească un timp nevasta, copii, prietenii, dar refuză a-şi iubi duşmanii. Tocmai de aceea Iisus recomandă ca oamenii să-şi iubescă duşmanii. Pentru a-l îmblânzi pe îndărătnicul Adam, vrea să-i smulgă din inimă această iubire de sine, pentru a-i sădi în ea cea mai potrivnică iubire a firii sale, iubirea duşmanilor. Până acum omul se iubeşte pe sine şi urăşte pe cel care urăşte. Omul viitor, noul Adam trebuie să-l iubească pe cel care-l urăşte, idee care fiind potrivnică firii sale este cea mai greu de acceptat de omul obişnuit.

Tot ceea ce religiile, moralele numesc păcate, vicii, crime, îşi găsesc obârşia în această iubire egoistă de sine şi în ura pentru ceilalţi. Duşmanul nostru este până la urmă mântuitorul nostru. Va trebui să le fim recunoscători zi cu zi duşmanilor, căci orice duşman este un frate necunoscut. Pentru a reuşi să punem în practică această poruncă a lui Iisus de a ne iubi cu adevărat semenii şi chiar pe duşmani trebuie ca în prealabil să facem să tacă eul nostru personal şi ca atare iubirea de sine. Dar pentru a face să tacă acest eu personal este necesar să cunoaştem şi să punem în practică învăţătura secretă a lui Iisus, învăţătura ezoterică sau Gnoza, dezvăluită de Iisus Christos apostolilor după Înviere.

Iisus a fost grandios şi sublim nu atât prin puritatea şi nobleţea caracterului Său, calităţi care puteau fi observate de contemporanii Săi, cât mai ales prin ceea ce  contemporanii Săi nu puteau sesiza şi înţelege, profunzimea gândirii sale spirituale, învăţătura Sa luminoasă, care înţeleasă cum trebuie poate transforma radical omul, poate regenera umanitatea.

Fragment extras din cartea Iniţiatul – spiritul nemuritor şi misterele creaţiei.

Citiți și:

Taina dezvăluită a celei de-a doua veniri, în glorie, a lui Iisus Hristos

ENEAGRAMA LUI IISUS (2)

Sărbătoarea Paştelui 

yogaesoteric
6 aprilie 2015