Victoria însângerată din decembrie ʼ89

 

Unul dintre acei gânditori ai Franţei și ai lumii, colaborator al Enciclopediei, Antoine Caritat Condorcet, în anii care au marcat procesul revoluţionar în care a fost implicat poporul francez, atrăgea atenția că ,,istoria politicii și istoria revoluțiilor sunt istoria progresului”, iar marele poet și democrat revoluționar german Heinrich Heine constata că ,,revoluțiile sunt un lucru înfricoșător, dar tot atât de necesar ca amputările, atunci când un membru al trupului intră în putrefacție” (Heinrich Heine, Confesiuni, 1854).

Într-o revoluție, poporul se ridică cu un curaj eroic împotriva ,,răului pe care nu-l mai suportă, fiind hotărât să-i pună capăt și să-și croiască un viitor în care adevărul și dreptatea să triumfe”. Acestea au fost obiectivele care au însuflețit poporul român în confruntarea u forțele opresive în acele zile și nopți de dramatism și speranță din 1989 (Revoluția Română, ediția a V-a, București, Editura Lumina Lex, 2010, p. 9).

Revoluția Română – marcată de fapte de curaj

În 1989, sute de mii, milioane de români s-au ridicat împotriva nedreptăților, deciși să scuture de pe grumajii lor jugul mizeriei, sperând să pună temelie trainică unei vieţi cu adevărat omenești. Este știut că ,,mânia poate fi smintită și absurdă: te poți supăra pe nedrept – constata Victor Hugo –, dar nu te revolți decât atunci când de fapt ai dreptate” (Anul 93, 1873).

Într-adevăr, poporul acestei ţări și-a pus viaţa în pericol, pentru ca opresorii să fie pedepsiţi, iar lumina dreptăţii și libertăţii să-i călăuzească traiul în zilele și anii care vor veni. Este evident că, în acele zile și nopți din decembrie 1989, în confruntarea cu opresorii, românii au văzut victoria. Este adevărat că era o ,,victorie însângerată”, într-o bătălie în care știau că dreptatea era de partea lor. Această bătălie era pe viaţă și pe moarte, pentru libertate și demnitate și se desfăşura cu credinţa că vor fi în stare să elimine ,,răul care atinsese cote inimaginabile, iar mizeria materială și umană să nu mai dăinuie”.

Nu puțini dintre luptători erau animaţi de idealurile care îi înflăcăraseră pe francezi în Revoluţia din 1789, idealuri promovate de acei mari gânditori care s-au implicat până la sacrificiu pentru cucerirea libertăţii: Maximilien de Robespierre, Jean-Paul Marat, Saint-Just, Jacques Roux. Mulţi luptători erau animaţi de idealurile care îi determinaseră pe americani în lupta lor pentru independenţă, călăuziţi de celebrii gânditori și luptători Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Adams, George Washington.

Etapele procesului revoluționar

Dacă vom analiza desfăşurarea procesului revoluţionar din Franţa, de pildă, vom constata că a parcurs mai multe etape până ce obiectivele programate au fost atinse. Unele dintre aceste etape au fost caracterizate prin confruntări violente, altele au fost marcate de ample dezbateri politice și juridice care au fost încununate de elaborarea celebrei Declaraţii a Drepturilor Omului și Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei, la 2 octombrie 1789, care a consacrat că ,,oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”.

După cum am precizat într-un studiu publicat în revista Lumea nr. 3/2017, și procesul revoluționar din România a parcurs mai multe etape, între care două s-au caracterizat printr-o confruntare armată violentă, iar o a treia etapă, printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice, pentru a ajunge la putere.

În prima etapă, confruntarea armată violentă a fost determinată de aplicarea strategiilor cuplului dictatorial, concentrate spre înăbuşirea revoltei populare împotriva sistemului, cu speranţa că va fi posibilă preluarea controlului puterii. Cele mai grave acte de represiune au fost înregistrate la Timișoara și în alte localităţi din proximitate, fiind conduse de reprezentanţi ai autorităţilor de la nivel local, dar și central. Remarcăm implicarea chiar a prim-ministrului în coordonarea la faţa locului a acțiunilor care vizau înăbuşirea răscoalei timișorenilor.
Această etapă s-a încheiat prin convocarea mitingului din 21 decembrie 1989 care, în loc să condamne răsculaţii de la Timișoara, s-a transformat într-un ,,strigăt de condamnare a dictaturii”, determinând cuplul dictatorial să părăsească locul de comandă a represiunii.

A doua etapă s-a caracterizat printr-o regrupare a celor loiali dictatorului care s-au dedat la acte de represiune, în speranţa că faptele lor sângeroase vor fi apreciate cum se cuvine de cuplul dictatorial care va reveni la putere. Această etapă a fost marcată de speranţa celor care au deţinut poziţii importante în structurile puterii că dictatorul va supravieţui și că revolta populară va fi – până la urma – înăbuşită.
Această etapă s-a încheiat după procesul excepţional în urma căruia cuplul dictatorial a fost condamnat și executat. Vărsarea de sânge a încetat, iar speranţele forțelor loiale dictatorului s-au spulberat.

A treia etapă s-a caracterizat printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice pentru a ajunge la putere. Un întreg arsenal de insulte și calomnii au fost lansate la adresa celor care preluaseră puterea, urmărindu-se denigrarea lor și pregătirea terenului pentru acceptarea unor alte personalităţi să preia ,pârghiile decizionale la nivel central, dar și local. Această etapă s-a încheiat în decembrie 1991, prin adoptarea noii Constituţii, în urma unui referendum.

Factorii interni

O cercetare ştiinţifică cu privire la situaţia internă politică, economică și socială din România permite să se înţeleagă ce a generat procesul revoluţionar, deoarece nemulţumirea majorităţii covârșitoare a românilor atinsese cote insuportabile. Toate analizele de specialitate atrag atenţia că cei mai importanţi factori interni care au determinat declanșarea procesului revoluţionar din România au fost foamea, frigul și frica, ce au coalizat forțele revoluţionare într-o acțiune hotărâtoare în direcţia recuceririi democraţiei, libertăţii și demnităţii – valori supreme ale umanităţii încălcate adesea prin mijloace violente de regimul opresiv instaurat în ţară. Asupra acestor factori determinanţi s-au pronunţat analiștii cei mai avizaţi clin interior, dar și instituţiile internaţionale cele mai prestigioase și, în primul rând, organismele ONU (Dumitru Mazilu, Promotion, Protection and Restoration of Human Rights at National, Regional and InternationalLevels, Doc. E/CN.4/Sub.2/1989/41.10, iulie 1989).

Evident că factorul politic și-a pus amprenta pe amplificarea fenomenelor negative din România. Concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de persoane sau chiar în mâinile unui singur om caracterizează existenţa unui sistem dictatorial în care domnește frica de practicarea unor acte arbitrare, de natură să pună în cauză toate drepturile și libertăţile fiinţei umane.

În România anilor 1980, frica domina comportamentul uman. Teama că viaţa le va fi agresată, că familia le va fi pusă în primejdie, că drepturile și libertăţile le vor fi încălcate generau ,,o stare de totală nesiguranță în toate comunitățile din România” (op. cit. p. 5).

Acele principii evocate de Montesquieu privind guvernarea într-o societate democratică erau eliminate din exercitarea guvernământului (Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 57). Totodată factorul social a avut un rol determinant în declanșarea procesului revoluţionar, deoarece era asociat factorilor politici și economici din România. Felix Ermacora, raportorul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, atrăgea atenţia că dimensiunea socială a statutului ființei umane este esențială și, în consecință, ,,niciun guvern nu are dreptul să o neglijeze” (Felix Ermacora, Report on Human Rights, United Nations Commission on Human Rights, 1987-1988).

Factorii externi

Este indiscutabil că factorii interni sunt determinanți în declanșarea unui proces revoluționar. Această realitate nu trebuie să ducă la concluzia că ,,factorii externi ar putea fi neglijați”. În a doua parte a secolului trecut și în anii actualului secol și mileniu, interdependența factorilor interni și externi în evoluția economică, politică și socială a tuturor țărilor s-a accentuat. Orice analiză științifică a proceselor dezvoltării dintr-o țară implică în mod necesar luarea în dezbatere a contextului regional și global în care au loc aceste procese.

Se înțelege că determinarea locului și rolului acestui context este cu atât mai importantă în cazul unui proces revoluționar, cum a fost cel din România, de la sfârșitul anului 1989.

Amplele schimbări survenite în anii 1980 în Uniunea Sovietică – în care perestroika și glasnost au generat revoluții politice greu de imaginat în anii anteriori, noile abordări în relațiile Est-Vest și mai ales între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, abandonarea amestecului URSS în opțiunile unor lideri politici din Blocul Sovietic, prăbușirea Zidului Berlinului și alte transformări din Europa Centrală și de Est nu puteau să nu influențeze procesul revoluționar din România.

Cercetarea științifică istorică subliniază că, în condițiile în care regimurile totalitare din celelalte țări socialiste erau abandonate, România nu se putea singulariza, cu toate opțiunile cuplului dictatorial care condamnă ,,abaterile de la normele și principiile construcției socialismului”.

În anii ultimelor decenii ale secolului trecut, posibilitățile de informare ale populației României – chiar în condițiile unei cenzuri agresive – au devenit tot mai prezente, mai ales ca urmare a amplificării activităţii posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC. La aceste posibilităţi de informare contribuiau și posturile de radio din celelalte țări socialiste și, cu deosebire, cele din Uniunea Sovietică. Aceștia au fost factori externi importanți în influențarea declanșării procesului revoluționar din România și în cursul desfășurării acestui proces în toate cele trei etape analizate în studiul de față.

În concluzie, Revoluția Română – contrar afirmațiilor unor persoane și grupuri politice care încearcă să impună teza încheierii acesteia la o anumită oră – realităţile existente demonstrează că a cunoscut un proces, așa cum s-a întâmplat în cazul altor revoluții; proces care, în țara noastră, a parcurs trei etape, fiind încununat prin adoptarea Constituției în decembrie 1991.

Este indiscutabil că, în România, a avut loc o Revoluție. Dincolo de speculațiile celor care repetă cu obstinație că în țara noastră n-ar fi fost o revoluție, afirmație care, în realitate, urmăreşte să justifice ,,jefuirea averilor acestui popor, orchestrată în mai multe cazuri din exterior, dar pusă în operă de cozile de topor din ţară, care «au profitat de iuţeala lor de mână și de nebăgarea noastră de seamă»”.

Toți analiștii avizați au demonstrat cu argumente științifice pertinente că o revoluție este o schimbare rapidă, fundamentală a valorilor și miturilor dominante ale unei societăţi, o schimbare a instituțiilor sale politice, a structurilor sale economice și sociale, pe când o lovitură de stat ,,prin ea însăşi schimbă numai conducerea și, poate, strategiile politice” (Samuel P. Huntington, Revoluția și Ordinea politică, în ,,Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Political Order in Changing Societies, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 231). Aproape în același mod definesc revoluția și lovitura de stat cei mai cunoscuți gânditori ai lumii, între care îi enumerăm pe Jean-Jacques Rousseau, Heinrich Heine, Victor Hugo.

Amintim, și cu acest prilej, că, și în Revoluția Română, ca și în alte revoluții, ,,actul revoluționar este conceput adesea de idealiști, este înfăptuit de luptători și valorificat cu asupra de măsura de profitori”. Nu uităm însa că ,,sângele vărsat la revoluție și jertfele martirilor nu au fost și nu vor fi zadarnice. Eroii Revoluției Române nu vor fi uitați niciodată”.

prof. univ. dr. Dumitru Mazilu
Raportor special al Națiunilor Unite pentru drepturile omului și tineret (1985-1993)

Citiți și:

Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei române

CRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (I)
 

yogaesoteric
18 iunie 2018