Viziunea lui Mihai Viteazul

Demitologizarea lui Boia a atacat istoriografia românească ce privea scurta unire a celor trei principate ca o realizare timpurie a unor idealuri seculare: unirea tuturor românilor într-un unic stat. Practic, o prefigurare a Marii Unirii de la 1918. Dacă atribuirea unor obiective politice specifice secolului „națiunilor” unui om care a trăit în veacurile 16-17 era evident o eroare (comună tuturor istoriografiilor, veșnic pândite de anacronism dacă nu sunt bine ponderate antropologic) sau, pur și simplu, o inadecvare, anularea oricărei semnificații durabile a „aventurii” lui Mihai Viteazul e un „păcat” chiar mai mare pentru un istoric real decât aderarea la mitologia istoric-naționalistă.

Da, Mihai Viteazul nu a luptat cu un stat unitar, central, indivizibil în gând. Evident! Nu a luptat nici pentru „națiunea română”, desigur. Pentru simplul motiv că limbajul, conceptele, nici măcar nu existau. Mihai Viteazul trăiește în epoca postbizantină în care domnitorii trăiesc și se luptă pentru creștinătate, în numele lui Dumnezeu. Dar nici nu a fost vreun accident izolat, lipsit de semnificație, aducerea a trei principate dominate de același neam sub aceeași conducere.

Și această semnificație îmi pare că ar fi necesar să fie explorată pe urma acestor două mari fapte istorice:

1. Vizionarismul politic al lui Mihai, de a aduce sub aceeași conducere trei principate diferite. Evident nutrit dintr-o mentalitate creștină postbizantină, această viziune n-are legătură, cum am spus, cu limbajul sec. XIX-XX; dar este excepțional fie și a gândi, atunci, că ar fi posibil așa ceva. Iar această viziune a lui Mihai nu are la bază visări fantasmagorice sau de expansiune, ci pur strategice: voievodul a făcut asta pentru a-și întări rolul de luptător creștin în fața unui dușman evident superior d.p.d.v. material și militar, Imperiul Otoman) și a unor falși aliați. Nu se putea altfel, sau numai astfel se putea supraviețui. Și este deplin meritul lui, din puțina istorie românească pe care o știu, cu toate că au existat, evident, alți domnitori cu viziune ce au căutat să-și mențină influența pe aceste teritorii comune (Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu) realizarea acestui adevăr (faptul că Mihai Viteazul nu a vrut să fie doar un guvernator imperial în Transilvania e o dovadă că știa foarte bine ce face și ce urmărește).

Astfel că viziunea unui unic principat românesc este, așadar, o lecție strategică ce izvorăște din nevoia acută de supraviețuire în fața unor adversari redutabili și a unui teren geopolitic foarte frământat și expus.

2. Mihai Viteazul a făcut toate acestea, în propriile sale cuvinte, „singur cu sabia în mână, fără să am nici întărituri, nici castele, nici cetăţi, nici o casă de piatră unde să mă pot adăposti, fără aceia unde locuiam eu”. Şi n-a „făcut-o de sila cuiva, ci ca să am şi eu loc şi nume în creştinătate” (vezi link).

Singur, dar foarte periculos. Dincolo de lamentațiile fals-„mioritice” de tip „nimeni nu ne vrea”, „au toți ceva cu noi”, adevărul brutal este că nimeni nu voia și nu avea nevoie de un principat românesc în această parte de lume. Cu atât mai puțin de unul condus de cineva ca Mihai Viteazul. Astfel că moartea sa, realizată prin trădarea falșilor aliați, este convenabilă tuturor. Nimeni nu l-ar fi vrut pe Mihai aici, conducând armate considerabile. Unde să încapă un astfel de regat între ambițiile habsburgilor, ungurilor, otomanilor și polonezilor/lituanienilor?

De altfel, întreaga viață a lui Mihai este o continuă cursă cu moartea. Încă de la conflictul gratuit cu Alexandru Cel Rău, care l-a forțat, practic, să devină pretendent la domnie, până la conflictele cu otomanii și vecinii „creștini”. Precaritatea unei astfel de vieți corespunde precarității de a întreține vie viziunea sa strategică.

Ceea ce ne aduce în prezent. Poate că semnificația domniei lui Mihai Viteazul este acest paradox: ca neam putem supraviețui doar împreună, dar a fi împreună și a conta cu adevărat în această parte de lume va fi întotdeauna o provocare istorică greu, dacă nu imposibil de susținut. De aceea unirea din prezent e mai degrabă un „accident” al istoriei, o conjunctură fericită. Cu siguranță nu realizată prin vrednicia unui conducător, cum a fost pe vremea lui Mihai, ci un dar ceresc pe care-l putem pierde oricând această așezare politică nu va mai fi concordantă cu interesele marilor puteri și a vecinilor…

Autor: Anghel Buturugă

Citiți și:
Se vinde. Pământ în sânge scăldat
Despre slăbiciunile coeziunii naţionale
Centenarul unui stat în captivitate (I)

yogaesoteric
26 octombrie 2022