Yoga Sutra comentată de Swami Vivekananda (I)

Yoga Sutra, tratatul fundamental scris de înţeleptul Patanjali, este o sinteză a căii yoghine şi conţine chintesenţa sa spirituală. În cele patru capitole care îl alcătuiesc, acest tratat revelează aspiranţilor plini de fervoare în căutarea Supremului Absolut învăţăturile esenţiale ale practicii yoga şi nivelurile distinctive în abordarea concentrării mentale şi a stărilor de extaz dumnezeiesc.

Swami Vivekananda (1863-1902) a spus despre sine însuşi că este „India condensată”. Discipol al marelui eliberat yoghin Ramakrishna, a fost un adevărat ambasador spiritual şi a tradus pe înţelesul lumii moderne învăţătura profundă a Vedanta-ei. Personalitatea strălucitoare, cultura occidentală şi orientală enciclopedică, elocvenţa irezistibilă şi înalta sa realizare interioară au devenit legendare. A fost printre pionierii viziunii care aspiră la o sinteză înţeleaptă între Est şi Vest, între mistică şi ştiinţă.

Toate se reîntorc la Sursă

Voi începe prin a dezbate unul dintre fundamentele sistemului yoga.

Se pare că marile minţi ale lumii sunt în consens cu un fapt pe cale de a fi demonstrat ştiinţific de cercetătorii lumii materiale: suntem rezultatul şi manifestarea unei naturi absolute ce se află în spatele condiţiei noastre relative prezente şi de fapt ne îndreptăm spre momentul când ne vom reîntoarce în sânul acestui Absolut.

Odată ce considerăm acest concept indiscutabil, rămâne întrebarea: Care dintre aceste două stări existenţiale este superioară, cea absolută sau cea relativă?

Nu puţini cred că starea diferenţiată este superioară celei absolute. Pentru că, în imaginaţia lor, consideră că în Absolut nu poate exista vreo calitate, totul este lipsit de senzaţii, monoton, fără savoare: ne bucurăm doar de această viaţă şi e necesar să ne agăţăm de ea cu dinţii.

Să explorăm şi alte viziuni.

O veche credinţă consideră că după moarte omul rămâne să dăinuiască pentru totdeauna, păstrând părţile sale bune şi eliminându-le pe cele rele. Logic, asta ar însemna că scopul omului este lumea. Paradisul ar fi lumea în care trăim, ridicată pe o treaptă superioară, curăţată de aspectele sale nefaste. Este o teorie absurdă şi puerilă. Nu e cu putinţă să fie aşa. Nu există bine fără rău sau rău fără bine. O lume în care totul este bine, iar răul nu există este o utopie.

O altă credinţă a anumitor şcoli afirmă că destinul omului este să se autoperfecţioneze în permanenţă, într-o continuă transformare care nu-şi atinge niciodată scopul ultim. Şi această viziune este absurdă, pentru că există mişcare în linie dreaptă. Fiecare mişcare se desfăşoară pe un cerc.

Dacă ridici o piatră, o proiectezi în spaţiu şi trăieşti suficient de mult timp, ai să vezi că se va întoarce exact în mâna ta. O linie dreaptă proiectată la infinit va deveni cerc. Aşadar ideea că destinul omului este să meargă mereu înainte, fără oprire, este absurdă.

De aceea e necesar să iubim, nu să urâm. În cazul electricităţii, ştiinţa spune că puterea iese din dinam şi închide circuitul, întorcându-se înapoi tot la dinam. Aşa se petrece cu toate forţele naturii, toate se reîntorc la sursă.

Să nu urâţi pe nimeni, pentru că acea ură ce izvorăşte din voi se va întoarce în mod necesar împotriva voastră. Dacă iubiţi, acea iubire se va întoarce la voi, încheind ciclul. Fiecare strop de ură ce iese din inima unui om se va întoarce cu forţă la el; nimic nu-l va putea opri. La fel şi fiecare impuls de a iubi.

Cu cât mai repede, cu atât mai bine

Această teorie a eternei progresii nu este valabilă şi pentru că finalitatea tuturor celor pământeşti este disoluţia. Încotro se îndreaptă toate strădaniile, speranţele, bucuriile şi fricile noastre? Cu toţii vom părăsi această lume. E singura certitudine a vieţii.

Unde este atunci acea mişcare rectilinie? Acea progresie infinită? Parcurgem, de fapt, o anumită distanţă şi apoi ne întoarcem la sursa de la care a început totul. Din nebuloase se formează Soarele, Luna şi stelele.

Apoi toate se dizolvă, redevenind nebuloase. Acelaşi fenomen se petrece pretutindeni. Planta ia materie primă din pământ pentru a creşte, se dezintegrează şi o înapoiază pământului. Fiecare formă din această lume este creată din atomi specifici, iar când se descompune atomii aceştia sunt eliberaţi.

Nu e cu putinţă ca aceeaşi lege să acţioneze diferit în locuri diferite. Ea se manifestă uniform. Iar această lege a naturii se aplică şi gândirii, care se va dizolva şi se va întoarce la origine.

Indiferent cum o numim, Dumnezeu, Absolut, Natură sau cu orice alt nume dintr-o mie, realitatea este aceeaşi. Sursa tuturor este Cel din care provine întregul univers, Cel în care tot ceea ce a fost născut trăieşte şi Cel în care totul se reîntoarce.

Natura lucrează după acelaşi tipar; ce se va petrece într-una dintre sfere se va petrece în milioane de sfere. Ce se petrece cu planetele, se va petrece şi cu Pământul şi locuitorii săi.

Marele val este un puternic conglomerat de valuri mici. Viaţa lumii este compusă din milioane de mii vieţi, iar moartea sa semnifică dispariţia acelor milioane de mici fiinţe.

Din dezintegrarea seminţei se naşte copacul

Este reîntoarcerea la Dumnezeu starea superioară? Yoghinii avansaţi răspund în unanimitate: Da. Condiţia umană actuală este degenerată. Nicio religie de pe faţa Pământului nu consideră că omul este o îmbunătăţire a condiţiei dumnezeieşti.

Începuturile omului sunt perfecte şi pure, apoi el degenerează, iar ulterior vine vremea când va ţâşni din nou în sus pentru a închide cercul; e necesar ca ciclul să existe.

Oricât de jos ar ajunge, în cele din urmă omul se va ridica din nou ca să atingă sursa ultimă, Dumnezeu.

În viziunea dualistă, omul se naşte din Dumnezeu, devine om şi se reîntoarce la Dumnezeu.

În viziunea monistă, omul este Dumnezeu şi se reîntoarce în El.

Dacă starea relativă actuală este superioară, atunci de ce e caracterizată de atâta teroare şi suferinţă? De ce are un sfârşit? Ceea ce corupe şi degenerează nu poate fi cea mai înaltă stare. Înţelegem necesitatea condiţiei relative în măsura în care, trecând prin ea, suntem regeneraţi, accedem pe o treaptă superioară.

Dacă sădim o sămânţă în pământ, se va descompune după un timp, iar din acea dezintegrare va ieşi un copac splendid. Fiecare sămânţă e nevoie să degenereze pentru a deveni un copac falnic.

Cu cât depăşim mai repede această condiţie umană, cu atât mai bine. Este sinuciderea o soluţie? Nici pe departe. Sinuciderea face totul mult mai dificil. Nici autotorturarea sau condamnarea lumii nu sunt soluţii salvatoare.

E necesar să trecem prin „mlaştina lui Despond” (n.t – referire la mlaştina din alegoria The Pilgril Progress, de John Bunyan, în care personajul principal, un creştin, se adânceşte sub povara păcatelor sale şi a stării de vinovăţie pe care o simte) cu cât mai repede, cu atât mai bine. Să ne amintim mereu că starea relativă actuală nu este cea mai înaltă.

Mintea raţională e doar o stare embrionară

Cu adevărat dificil de înţeles este că starea superioară absolută nu este cea a zoofitului sau a pietrei. Ar fi periculos să credem asta. În opinia unor filosofi, existenţa are două stări, una este a pietrei, cealaltă a gândului. Cu ce drept limitează existenţa doar la acestea două? Nu există oare ceva infinit superior gândirii?

Când vibraţiile luminii sunt foarte joase, nu putem vedea lumina; când devin mai intense, apar pentru noi ca lumină; când devin şi mai intense iarăşi nu vedem; pentru noi este întuneric.

Întunericul de la sfârşit este acelaşi cu cel de la început? Cu siguranţă nu, ele sunt doi poli opuşi. Starea de lipsă a gândurilor caracteristică unei pietre este aceeaşi cu absenţa gândurilor lui Dumnezeu? Evident că nu.

Dumnezeu nu gândeşte; nu raţionează; de ce ar face-o? Oare îi este ceva necunoscut, ca să aibă nevoie să raţioneze? Piatra nu poate raţiona; Dumnezeu nu o face, deşi poate oricând. Aceasta este diferenţa. Aceşti filosofi cred că este înfricoşător să treci dincolo de gândire, căci ei nu pot găsi nimic acolo.

Există însă multe stări de conştiinţă superioare raţiunii. În realitate abia dincolo de intelect găsim primele etape ale vieţii mistice. Abia când păşeşti deasupra gândirii, a intelectului, a raţiunii faci cu adevărat primul pas către Dumnezeu. Acesta este începutul vieţii. Ceea ce numim în mod obişnuit viaţă este doar o stare embrionară.

Pe celălalt mal al oceanului ignoranţei

Se poate dovedi că această stare de dincolo de gânduri este superioară? Marile spirite ale planetei, cei care au transformat lumea prin exemplul lor binefăcător au afirmat că scena lumii este doar o mică parte din drumul nostru, dincolo de care este Infinitul. Şi nu s-au mulţumit doar să afirme asta, au deschis calea pentru toţi, au oferit metodele pe care le-au folosit pentru ca oricine să le poată călca pe urme.

Nu există o a treia alternativă. Nu există o altă explicaţie. Dacă luăm de bun faptul că nu există o altă stare mai înaltă, de ce intrăm mereu în acest ciclu? Ce raţiune ar explica existenţa lumii? De bun simţ ar fi să ne delimităm cunoaşterea dacă nu putem merge mai departe. Asta se numeşte agnosticism.

Dar ce motiv avem să credem în mărturia simţurilor? Eu l-aş numi un adevărat agnostic doar pe cel care ar putea să rămână în stradă nemişcat şi să moară. Însă raţiunea nu ne poate lăsa pe această parte a nihilismului. Cel care este agnostic în tot în afară de bani, faimă şi renume este, de fapt, un impostor.

Kant a demonstrat că omul obişnuit nu poate trece dincolo de teribila fundătură numită raţiune.

Însă aceasta este prima idee pe care se structurează întreaga gândire indiană, care îndrăzneşte să caute şi chiar găseşte ceva mai presus decât raţiunea, ceva ce explică starea prezentă.

Asta este valoarea acestui studiu, care ne va purta dincolo de lume.

„Tu eşti Tatăl nostru. Tu ne vei duce pe celălalt mal al oceanului ignoranţei.ˮ

Asta este ştiinţa mistică; nu poate fi nicio alta.

Citiți partea a doua a articolului

Articol preluat din revista Yoga Magazin nr. 82.

Citiţi şi:

YOGA SUTRA ne învaţă…

Swami Vivekananda

 

yogaesoteric
1 iunie 2020