Zoe Dantes: Nedreptatea. Avalanșa care va înghiți sistemul

Au făcut un calcul greșit. Au crezut că timpul va îngropa scandalul, că oamenii vor obosi, că memoria publică are termen de expirare și că, după câteva luni de zgomot, România va reveni cuminte la somnul ei obișnuit. Numai că România n-a uitat. Iar ceea ce n-au înțeles cei care se cred stăpânii acestei țări este că există nedreptăți care nu se sting prin tăcere. Ele se transformă în furie, solidaritate și revoltă îndreptățită. Poți să închizi o ușă, să blochezi un subiect, să repeți aceeași explicație până la epuizare. Nu poți să-i ordoni unui popor ce să simtă și când să uite.

Călin Georgescu a devenit, pentru o parte a românilor, simbolul unei răni care nu s-a închis. Dincolo de persoana lui, dincolo de simpatii și antipatii, rămâne întrebarea pe care puterea n-a reușit s-o scoată din conștiința publică: cine răspunde pentru ceea ce oamenii consideră o nedreptate istorică? Și ce se petrece când cetățeanul ajunge să creadă că instituțiile care ar fi necesar să-i apere drepturile au devenit inaccesibile propriilor lui întrebări? Au arătat deja pe față că sistemul este profund corupt și putred ca schelet.

Aici este marea lor eroare de calcul. Au tratat totul ca pe o problemă de imagine, când problema era una de încredere. Au mizat pe uitare, când aveau în față memorie. Au crezut că izolarea unui om va izola și nemulțumirea, fără să înțeleagă faptul elementar că oamenii nu se adună întotdeauna în jurul unui lider. Liderul a devenit un fenomen. Uneori se adună în jurul unei mari nedreptăți generate de un fenomen. Iar nedreptatea are un talent extraordinar: îi face să se recunoască unii în ceilalți pe oameni care, până atunci, nu aveau nimic în comun.

Așa se construiesc podurile despre care am scris cândva, poduri între România din interiorul granițelor și România din diaspora. Nu din ordine de partid, nu din contracte și nici din campanii publicitare. Din sentimentul că aparții aceleiași țări și că drepturile tale nu ar trebui să se oprească la granița unui interes politic. Români plecați de zeci de ani și români rămași acasă pot avea vieți complet diferite, dar se pot regăsi în aceeași întrebare: mai contează vocea cetățeanului atunci când deranjează puterea? Când întrebarea aceasta devine comună, distanța geografică încetează să mai fie o distanță sufletească.

Și atunci, bulgărele începe să crească. La nemulțumirea inițială se adaugă neîncrederea totală în justiție, sentimentul că legea nu este aplicată cu aceeași măsură pentru toți, furia față de privilegiile celor aflați la vârful statului și disprețul resimțit de cetățean atunci când încearcă să ceară socoteală. Peste toate se așază neîncrederea în televiziunile care ar fi necesar să informeze publicul, dar pe care o parte a societății le percepe drept portavoce ale unor interese politice și economice.

Fiecare asemenea nemulțumire o alimentează pe cealaltă. Și, dintr-odată, nu mai discutăm despre un singur om sau despre o singură decizie. Discutăm despre un sistem pe care tot mai mulți oameni ajung să-l privească fără nicio încredere. Pe bună dreptate. Justiția înfăptuită de milițieni cu accese de miliție și securitate politică.

Aici ar fi necesar să înceapă spaima adevărată a oricărei puteri: nu în fața unui slogan, nu în fața unei manifestații și nici în fața unei mulțimi pe care o poate număra de la distanță. Doar în fața pierderii legitimității în ochii propriilor cetățeni. Pentru că poți administra o mulțime, poți negocia cu un partid, poți răspunde unei crize de imagine. Dar cum negociezi cu o neîncredere care s-a instalat în milioane de conștiințe? Cum reduci o nemulțumire pe care ai alimentat-o ignorând-o? Și cum mai convingi oamenii să creadă în instituții dacă fiecare explicație pe care o oferi este întâmpinată cu suspiciunea că ascunzi adevărul?

Să nu se amăgească nimeni: furia colectivă nu funcționează după programul instituțiilor și nu respectă calendarele electorale. Nu poate fi calculată cu precizie și nici nu poate fi declarată stinsă printr-un comunicat. Uneori, oamenii rabdă luni sau ani. Își văd de serviciu, de rate, de copii, de părinți bolnavi și de facturile care nu așteaptă după nicio criză politică. Dar faptul că își continuă viața nu înseamnă că au uitat. Iar când o nouă nedreptate se așază peste cele vechi, ceea ce părea o nemulțumire izolată poate căpăta o forță pe care nimeni nu a anticipat-o.

Nu este necesar să inventăm scenarii secrete ca să înțelegem pericolul. Un sistem își poate provoca singur criza prin aroganță, prin opacitate, prin reflexul de a trata întrebările drept atacuri și prin incapacitatea de a admite că a greșit. Dacă cei aflați la putere continuă să confunde critica cu dușmănia, protestul cu amenințarea și supunerea cu stabilitatea, atunci nu fac decât să adâncească ruptura pe care pretind că vor s-o evite.

Iar când ruptura devine prea mare, nimeni nu mai poate garanta direcția în care vor evolua evenimentele. Oamenii pot alege să ceară transformarea prin proteste pașnice, prin presiune civică și prin mecanisme democratice. Tocmai aceste căi este necesar să fie păstrate deschise. Dar o putere care le ignoră și le disprețuiește nu poate pretinde apoi că nu înțelege de unde vine furia. Responsabilitatea de a preveni o criză îi aparține în primul rând celui care deține puterea și are mijloacele de a răspunde nemulțumirilor.

Georgescu poate fi contestat, susținut sau criticat. Niciun om politic nu este normal să fie deasupra întrebărilor. Dar niciun stat nu poate cere cetățenilor să aibă încredere oarbă în instituții. Încrederea nu se obține prin forță, nu se impune prin imagine și nu se recuperează prin repetarea mecanică a unor explicații. Se câștigă prin adevăr, transparență și răspundere. Iar când acestea lipsesc din percepția publică, niciun zid de comunicate nu poate opri extinderea neîncrederii.

Poate că aceasta este lecția pe care cei de sus refuză s-o învețe: oamenii pot fi mințiți în privința unei zile, pot fi dezamăgiți de un om și pot fi manipulați de o imagine. Dar când ajung să creadă că nedreptatea este regula, iar excepția este dreptatea, problema nu mai poate fi rezolvată printr-o operațiune de comunicare. Atunci, sistemul este necesar să se uite în oglindă. Și să răspundă.

Pentru că nedreptatea este bulgărele. Disprețul puterii este panta. Iar avalanșa începe în clipa în care cei de sus înțeleg, prea târziu, că oamenii nu mai au încredere în ei. Atunci nu-i mai înghite un om, un partid sau o manifestație.

Îi înghite propria lor orbire. Acesta este sfârșitul oricărui sistem corupt și mafiot. Dacă se bazează pe instituțiile de forță și coerciție aplicate împotriva cetățenilor statului, fără de măsură, să nu uite că istoria ne arată că primii trădători sunt tocmai aceste instituții. Fix aceasta vom vedea în România. Cât de curând!

Nimeni nu poate fugi de ceea ce a făcut! Nici măcar dacă se ascunde sub un retard, după niște case furate sau după ușile unui notariat când tu ai dat o lovitură de stat. Și să nu-l uităm pe „întâiul ostaș al țării” care a dispărut în ceață! Adevărul iese la lumină pe căile nebănuite ale Domnului. Și nimeni nu-l mai poate contesta. Mai ales când este vorba de o națiune și nu de un om. Care a devenit un fenomen! Ca o avalanșă!

Autoare: Zoe Dantes

Citiţi şi:
Realitatea pe care puterea refuză să o vadă
De ce nu mai crede nimeni presa: studiu de caz la Arestul Central
Nicolae Voiculeț, scrisoare către Călin Georgescu: Mie nu mi-e teamă să fiu arestat. Mi-e teamă să fiu liber și să nu fac nimic. Să pot vorbi și să aleg tăcerea. De aceea, libertatea mea are o datorie: o pun în slujba Adevărului și a Demnității

yogaesoteric
14 noiembrie 2026