Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Despre înţelepciunea conştiinţei şi nu numai

 

Fratele meu de suflet, plin de înţelepciune, când un stâlp al casei se clatină, să avem mare grijă să nu ni se dărâme întreaga clădire... Numaidecât trebuie luate măsuri de întărire a pilonului, să-l cizelăm, dar nu înainte de a săpa de jur-împrejurul acestuia să vedem ce este putred... nu va fi ca dinainte; cu siguranţă! Cel puţin s-au făcut grilaje de susţinere. Unde ai văzut, fratele meu de suflet, o casă să dăinuie în vreme cu doar trei stâlpi de susţinere?! Nu este un simplu scăunel unde să se aşeze gospodina când umple doniţa cu laptele cald, îmbietor, de la ugerul vacii şi nici măsuţa cu trei picioare – rotundă, ca la Cavalerii Mesei Rotunde, unde Bătrânul Tată să porţioneze mămăliguţa fierbinte, fierbinte cu un fir de aţă albă, aproape transparentă...

Echilibrul vine din interior: al clădirii sau al sufletului. Şi cel care cumpăneşte lucrurile mai întâi după care trage liniile este Stăpânul. Maestrul. El face schiţele, tomuri întregi de hârtie mototolită sau nisip netezit apoi, milimetric dar în consonanţă cu lucrătorii, întăreşte pilonul. Sau îi prelungeşte viaţa precum cercul de foc apără pe om de gura abraşă dar flămândă a lupului...
Nu constructorii au ultimul cuvânt! Stăpânul hotărăşte! Chiar dacă acceptă înscrierea la cuvânt – fiecare are dreptul la replică, cel din urmă dă verdictul! Stăpânul casei!

Ne duce gândul la marinarul ce toată viaţa şi-a petrecut-o conducându-şi corabia, mai mică sau mai mare ca dimensiune, pe apele dulci ori sărate ale oceanelor, indiferent de vreme, bătaia vântului, ceas de ceas din zi ori miez de noapte. Cu grijă, peste fire uneori, îşi duce la destinaţie călătorii. Sau marfa pentru care a semnat un contract.

Ca şi noi în oceanul uscat al timpurilor, el, marinarul, traversează apele, de multe ori tulburi pentru că dincolo îi aşteaptă familia, un loc mai bun de muncă, de ce nu, fuga în necunoscut, de a lăsa în urmă dureri, înfrângeri, lăcrimări de răni nicicând cicatrizate...

Aidoma acestora şi noi, pasageri trecători pe valurile apelor, cu căpitanul în frunte, lăsăm în urmă un buletin plin de cifre, unde locul zbuciumat al nopţilor l-a luat liniştea sufletească şi împăcarea cu sine...

Acum, poate ultima cursă, va ajunge la mal; se va opri. Pentru o zi sau totdeauna... Ori doar o bucată de vreme: să-şi depene amintirile într-un alt fel de registru – fără să mai dea seamă!... Nimănui. Şi nici inima nu-i va mai bate aventuros...
Nici inima, biata de ea, nu-l mai ascultă de o bucată de vreme... nu mai bate aventuros ca la începuturi...

Fratele meu plin de înţelepciune, legătura dintre cârma corăbiei şi inima căpitanului este ca un fel de logodnă nescrisă peste timp: mănâncă împreună, având grijă să nu schimbe direcţia vasului, vorbesc împreună în nopţile cu lună plină sau când îi înspăimântă cucuveaua ori se înalţă mai mult decât ar trebui valurile mânate de curenţii reci, imparţiali, se îmbrăţişează când un junghi le traversează trupurile...

Şi plâng; unul, spălând cu lacrimi sărate obrazul ars de soare şi celălalt, răcorindu-şi motoarele cu sărătura apelor oceanului. Tulburi amândouă.

Corabia nu acostează singură. Niciodată. Fratele meu de suflet, pe valurile tulburi ale oceanului, fără cârmă dibace şi chibzuinţă marinărească, lui, Căpitanului i s-ar scufunda vasul.

Este ca o logodnă a sufletului – nescrisă, ce-i leagă peste timp: patul din scândură, tare, spălată de sărătura apelor ca şi pătura uzată, uzată de amintiri de neşters, ce îi acoperă hainele; nu mai are vreme să-şi pună pijamale, nu mai are vreme de bărbierit; oglinda sa este interminabila apă a oceanului: verde sau albastru marin, tulbure cu valuri mari sau molcome, unde balene adevărate sau imaginabile îi urmăresc mersul, cu albatroşii ce-i anunţă din vreme schimbarea vremii ca şi alintul acestora când îl surprind pierdut în gânduri...

Pe umeri, un porumbel voiajor îl trezeşte din visare; alături de acesta deapănă intimităţi greu de spus; lumea este rea sau bună, lumea, la fel ca marea este agitată şi tulbure. Ochii roşii ai porumbelului privesc în ochii căpitanului; îi îngăduie plânsul inimii. Nu-i dă sfaturi. La ce bun! Din vreme în vreme însă, ciupindu-l de ureche îi spune: Răbdare! Răbdare! Drumul este lung dar Speranţa nu moare...

Aidoma acestor pasageri trecători, căpitanul vasului scapă un „Ehhh!!” după care, punându-şi mâna streaşină la ochi cuprinde zarea cu privirea. Nemărginita zare. Infinitul. El, o boabă de muştar în Grădina de Aur a eternităţii, el un visător plin de înţelepciune care ar voi să fim mai buni, mai toleranţi, mai harnici şi nu cerşetori la porţile altora... El care duce şi aduce oameni plini de griji, plini de vise, oameni care ar voi să domine lumea ori să oprească timpul...

Cutez, fratele meu de suflet, să redau ceva din dimensiunea incomensurabilă a Macrocosmosului; ce suntem noi faţă de Univers!? Biete furnici – mai mari sau mai infime; căutăm de zor, căutăm drum către muşuroiul sufletului unde să adunăm zilnic oceane întregi de resturi; pândim la colţ de stradă alte furnici, din altă castă şi – pentru supremaţia saţietăţii, scoatem colţii. Însoţite de cuvinte abraşe, înmagazinăm continuu noi forme de atac – războiul sufletului necenzurat, neprimenit cum ne este memoria, privirea, auzul: arhipline... poate de aceea nu mai răspunde la comenzile celelalte...

Să dezbrăcăm omul vechi, îmi vei spune! Cum să dezbraci omul vechi de hainele în care s-a obişnuit deja!? Numai şi numai dacă şi el are voinţă... Apoi, unde să adăstezi atâta materie ruginită?! În apă?! Fântânile au secat. În groapă? Au fugit malurile şi hăul care s-a format te cuprinde în îmbrăţişarea-i... pe tine şi pământul-Mamă. Să laşi, la vedere, în livadă, în curte, grabnic se citeşte neizbânda atâtor ani.

Cine adună fiare vechi rugineşte odată cu ele! Aurul străluceşte şi pe întuneric. Aurul minţii. Este un fel de amestec de nobleţe şi preţuire a frumosului; dă culoare şi gust rafinat celui ce-l poartă cu înţelepciune: cuvântul. Acesta este aurul sufletului! Celălalt, cine aleargă cu limba scoasă după el, ajunge la ipocrizie, laşitate, afişare deşartă. Tot ce-i mult strică.

Mai este un fel de aur, fratele meu plin de înţelepciune: aurul iubirii dezinteresate. De fapt, adevăratul aur. Nu există niciun fel de aliaj în compoziţia acestuia. Mai degrabă un liant între speranţă, credinţă, rugăciune – un fel de jertfă personală, îmbrăcată cu hainele milosteniei, a abstinenţei de la fapte fatidice. Se numeşte IUBIREA DIN AUR. PUR. Iubirea interioară ce se naşte prin focul nestins din cuptorul sufletului; cine ştie a-l menţine viu, aprins continuu, dacă vrei, prin topirea fierului acumulat de-a lungul vremii, dă naştere lavei. Lava de aur care luminează pe întuneric şi pe care – de la distanţă, o pot observa asceţii. Şi Dumnezeu.

E ca un fel de cutumă unde toţi ascultă de vocea inimii, unde privirea tuturor este aidoma cu blândeţea copilului nevinovat prins asupra unui fapt inedit: stricarea unei jucării. Roşeaţa din obraji îi dispare numai după de Stăpânul îl iartă deşi poate jucăria era stricată...

Catedrala din... suflet

Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânţa creşterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire învingeau toate prejudecăţile vremii cântând!... (...) Ceea ce Sfântul Pavel numea «nebunia sfântă».” – Paulo Coelho

Toamnă. O toamnă binecuvântată de bunul Dumnezeu cu poame din belşug, culese la vreme de tot românul – bogat sau sărac, hrana cea de toate zilele a celor nevoiaşi de când s-au născut, ce se mulţumesc să privească în fiece zi răsăritul soarelui îmbucând din fugă o bucată de turtă cu o târzie felie de pepene sau doi struguraşi. Se mulţumeşte cu puţin acestea ajutându-l să-şi ducă traiul onest, cu credinţă în divinitate şi fără atâtea experienţe făţişe pe obraz sau trup pentru a şi-l întineri. La ce folos i-ar fi întinerirea feţei când sufletul îi este sec de iubire!?...

Suferim fără rost pentru că în dragoste este sămânţa creşterii noastre.” Ne chinuim de la o zi la alta să adunăm grânele în hambare fără măsură, uităm să închinăm Sfânta Cruce când trecem pe lângă o biserică de îngrijoraţi ce suntem şi, mai ales, uităm să iubim: unii din lipsa banului, alţii din prea plinul acestora; adunăm, defrişăm prin mintea-ne, alungăm liniştea interioară şi cuprindem cât o zi de lungă sămânţa searbădă; de ce se studiază religia în şcoli, de ce ne închinăm la icoane, de ce trebuie să bem Sângele lui Iisus la Sfânta Împărtăşanie, de ce trebuie ridicate atâtea biserici când – foarte bine, ne putem închina şi acasă, de ce pădurile sunt luate de Biserică, de ce fostele locaţii ale preşedintelui Ceauşescu au trecut în custodia prelaţilor, de ce se dau manuale rupte la elevi, de ce laptele şi cornul nu are şi mere pădureţe (sic), şi tot aşa fără să mai avem vreme să ne privim gunoaiele în oglindă...

Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală”. Un fel de împăcare cu sine. Cu eul tău.
La ce bun să ai la picioare covorul roşu dacă nu poţi păşi pe el?! De ce să ne dorim a fi mereu în frunte, afişând alură de oarecine când de fapt sufletul este plin de amărăciune? Lasă portiţă deschisă iubirii! Vibraţia acestei experienţe necunoscută poate schimba nu doar caracterul ci înfrumuseţa omul; zâmbetul deschide faţa. Ochii, luminaţi de bucuria iubirii, strălucesc; pasul, altădată grăbit, acum domol şi visător arată privitorului cât eşti de îndrăgostit: de natură, de lumea înconjurătoare, de vieţuitoarele care şi ele altădată fugeau speriate se opresc în calea-ţi privindu-te...

Ce mult s-a schimbat omul acesta! Îşi spun.
Şi pe drept cuvânt. „Suntem aproape de experienţa spirituală!”. Durerea fizică, durerea lăuntrică, durerea după cel plecat dincolo, să afle alte existenţe, ne izolează mai întâi, apoi, încet, încet, observăm că nu suntem singuri; cu noi sunt ceilalţi: fiecare cu suferinţa lui, cu plânsul lăuntric, cu acel „deja vu” care-l resemnează. Ştie: nimeni nu este fără de moarte, numai împăcarea cu sine şi căutarea Adevărului îl va apropia de calea spirituală. De Dumnezeu. Începe să-şi dureze o nouă casă în suflet, o primeneşte, face locaşuri noi să poată primi musafirii pe care, cu sprijin din umbră, îi îndrumă spre mântuire. Spre Marea Catedrală...

Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii cântând!... (...) Ceea ce Sfântul Pavel numea «nebunia sfântă».

Visul nu poate fi ucis

Suntem născuţi să facem fapte bune” (Shakespeare), pentru ca visul să nu poată fi ucis... Mai mult ca oricând, acum, când vulpile au devenit ocrotite prin legea scrisă, s-au adunat şi atacă în haite, atacă făţiş, nemaiaşteptând să plece ziua, bietul om rămânând să aştepte ceasul când ele, singure se vor sfâşia...
Căci dând de gustul sângelui, dulceaţa înecăcioasă a morţii, devin tot mai lacome şi nu le poate opri decât regescul leu care, plin de înţelepciune, respectă legea naturii, să se facă lumină...!!!

Leşul duce mirosul doar câteva sute de metri; coioţii, hulpavi, atraşi de gustul sărat al sângelui proaspăt, uită gradul de rudenie şi se reped spre oasele aproape goale de carne, înroşită însă de măduvă, iar şoimul, viclean, îi lasă o vreme să-şi scalde balele în baia aceasta de sânge, pământ şi iarbă, după care îşi alege prada – pe cel mai sătul – ghearele sale nesimţind greutatea acestuia...

Visul nu poate fi ucis...
Tremurând sub greutatea frunzelor plecate ale unui brusture, Stăpânul primenind din belşug zarea cu a sa rouă cerească, un iepuraş, negru de frică, îşi aşteaptă sfârşitul cu ochii larg deschişi...
Dar nici vulpile şi nici coioţii nu simt prezenţa infimă a iepurelui, mirosul şi gustul leşului acoperind urmele fricosului jucăuş ce nu cu multă vreme în urmă îşi spăla unghiuţele în oglinda din căuşul lăbuţei, căci sorbise şi el câteva boabe de rouă în dimineaţa aceasta când Soarele primenise pământul – întreaga natură – trimiţând apoi Curcubeul să-i anunţe prezenţa în mijlocul naturii...

Visul nu poate fi ucis...!!!
Dacă în foamea şi hărţuiala machiavelică, cei rămaşi cu mirosul de sânge şi mortăciune în nări, continuă să adulmece prada, din aceasta ducându-şi existenţa, visul iepuraşului ale cărui lăbuţe fuseseră primenite de roua pământului, continuă...
Continuă, veghind zi şi noapte cu ochii larg deschişi, la frumuseţea diafană a naturii ce-l adoarme nu de puţine ori, în mirosul florilor de tei sau de salcâm, de floare de corn sau de măr pădureţ, în ciripitul jucăuş dinaintea împreunării, al mierlei, a ciocârliei şi privighetorii, care, cu al lor tril adorm şi trezesc natura...

Visul nu poate fi ucis...! „Suntem născuţi să facem fapte bune”, tăcând şi ascultând zgomotul mult prea mare şi infernal de afară, să zâmbim unei amintiri aparent naive, dar care ne-a scos din groapa cu lei, sau vorbind, jertfindu-ne chiar, pentru un mâine care va veni, căci nu se ştie dacă nu vom călca într-o capcană pusă de vulpile ieşite la cules...

Adormind apoi în somnul eternităţii dar cu visul treaz, vis ce ne luminează obrazul, lăsând gura întredeschisă, buzele să şoptească: „S-a sfârşit!”.

Suntem născuţi, asemenea iepurelui, să trăim în nevinovăţie, să facem bine, visul nemaiputând fi ucis... 


Autor: Elena Olariu


Citiţi şi:
În ziua în care m-am iubit cu adevărat
Natura din om
 

yogaesoteric
7 octombrie 2017
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga