Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Problema eului (2)

de Rabindranath Tagore
 
Citiţi prima parte a acestui articol


Artistul, care are bucuria unei idei artistice depline, o exteriorizează dându-i o formă şi astfel ideea devine şi mai mult proprietatea lui. E bucuria care despică o parte din noi înşine şi îi dă formă şi graţie iubirii ca să ne regăsim întregi în ea. De aceea această despicare nu-şi are pricina în nepăsare, ci în iubire. Lepădarea are în sine numai un moment, acela al despicării. Dar iubirea are două: momentul despicării, care e numai aparent şi momentul unificării, care e adevărata ei fiinţă. Trebuie astfel să ştim că înţelesul eu-lui nostru nu se poate afla în izolarea de DUMNEZEU şi de semeni, ci în necontenita realizare a YOGA-ei, adică în unificare, să nu căutăm acest înţeles în dosul gol al pânzei, ci pe faţa unde e zugrăvită icoana.
De aceea filozofii noştri caracterizau izolarea eu-lui ca MAYA, ca amăgire, fiindcă ea în sine nu e nimic real. Acest eu izolat pare primejdios, el se ridică asemeni unui turn, la o înălţime ameţitoare şi aruncă o umbră neagră pe faţa frumoasă a creaţiei: din afară el pare o ruptură bruscă, rebelă şi nimicitoare; e trufaş, lacom de putere şi cu toane, gata să prade lumea de toată bogăţia ei, ca să-şi potolească o lăcomie de-o clipă; cu mâna crudă, nelegiuită, ar vrea să smulgă penele Frumuseţii - pasărea cerească – ca să-şi ascundă în ele, pe-o zi, urâciunea; şi povestea spune că fruntea lui e însemnată pe veci cu semnul negru al nesupunerii. Totuşi, toate acestea sunt MAYA, aparenţa exterioară a AVIDYA-ei; sunt negură, iar nu soare, e fumul întunecat care vesteşte că focul iubirii s-a aprins.

Închipuiţi-vă un sălbatic care, în neştiinţa lui, crede că bancnota de hârtie ar ascunde în sine vraja prin care posesorul capătă tot ce-i trebuie. El adună hârtiile, le ascunde, face cu ele încercările cele mai prosteşti şi, scârbit, de trudă, ajunge în cele din urmă la încheierea tristă că n-au nici o valoare şi de nimic nu-s bune decât să fie aruncate pe foc. Omul cu minte însă ştie că hârtia bancnotei e MAYA şi fără folos atâta vreme cât n-o duci la bancă. Numai AVIDYA, neştiinţa noastră, ne face să credem că eu-l, ca şi hârtia bancnotei şi-ar avea valoare în sine; lucrând în această credinţă, facem ca acest eu să rămână fără valoare. Numai după ce a dispărut AVIDYA ne aduce eu-l o bogăţie nepreţuită. Căci El se descoperă în formele în care se întrupează bucuria lui. Aceste forme s-au desfăcut de el şi au numai atâta valoare câtă le dă bucuria lui. Când noi facem din nou aceste forme în obârşia lor, bucuria, care e tot una cu iubirea, le  shimbăm în bancă şi le cunoaştem adevărata fiinţă.

Dacă numai nevoia împinge pe om la lucru, acest lucru capătă un caracter vremelnic, el nu e decât un expedient; el rămâne părăsit şi se risipeşte când nevoia se abate în altă parte. Dar când lucrul izbucneşte din bucurie, formele în care el se întrupează, sunt nemuritoare. Ceea ce e nemuritor în om le împărtăşeşte şi lor propria-i fiinţă.

Eu-l nostru, ca formă a bucuriei lui DUMNEZEU, e nemuritor. Căci bucuria lui însuşi e ATMAN, veşnică. Aceasta-i ceea ce nu ne îngăduie să credem în moarte chiar când  nu ne putem îndoi de realitatea morţii. Contrazicerea aceasta dispare din noi prin adevărul că în dualismul vieţii şi al morţii e armonie. Noi ştim că viaţa unui suflet, finită după aparenţa ei, şi infinită după natura ei,  trebuie să treacă prin poarta morţii în pelerinajul ei spre infinit. Moartea e monistă, ea nu are viaţă în sine. Viaţa însă e dualistă; ea le are pe amândouă: aparenţa şi adevărul, iar moartea este acea aparenţă, acea MAYA tovarăşă nedespărţită a vieţii. Eu-l nostru, ca să trăiască, trebuie să se transforme şi să crească necontenit în forma lui; s-ar putea spune că, în acelaşi timp, se produce în el o necontenită moarte şi o viaţă necontenită. De fapt, aspirăm la moarte, când ne ferim de moarte, când am vrea să dăm durată acestei forme a eu-lui, când eu-l nu simte nici un impuls, să se întreacă pe sine, când îşi socoteşte ca definitive hotarele şi după această măsură lucrează. Atunci ajunge până la noi chemarea maestrului nostru, să murim acestei morţi – nu e o chemare la nimicire, ci o chemare la viaţa veşnică. E stingerea lămpii în lumina zorilor, iar nu stingerea soarelui. Aceasta înseamnă în realitate numai îndemnul să urmăm, conştient, dorul intim al fiinţei noastre.

Avem în fiinţa noastră două feluri de pofte pe care, trebuie să încercăm a le armoniza. În domeniul naturii noastre fizice, avem o categorie de care suntem mereu conştienţi. Vrem să gustăm deliciul mâncării şi băuturii, aspirăm la bunăstare trupească şi la îndestulare. Aceste pofte nu se depăşesc pe sine, se mărginesc numai la potolirea instinctelor din care s-au născut. Dorinţele gurii stau adesea în contrazicere cu ceea ce poate suporta stomacul. Dar mai avem o cerinţă, anume aceea a sistemului fizic întreg, de care de obicei nu suntem conştienţi, cerinţa după sănătate. Aceasta e mereu activă, drege şi pune iarăşi la loc ceea ce a căzut în dezordine şi restabileşte cu îndemânare echilibrul tulburat. Şi nu-i pasă de imediatele pofte ale corpului, ci depăşeşte clipa de faţă. E principiul integrităţii noastre fizice, care leagă viaţa de trecut şi de viitor şi păstrează unitatea părţilor. Înţeleptul îl cunoaşte şi-şi armonizează cu el celelalte pofte fizice.

Dar avem încă un corp mai mare, societatea omenească. Aceasta este un organism ale cărei părţi suntem noi. Ca atare, avem dorinţele noastre individuale. Vrem plăcerea noastră proprie şi libertatea proprie. Vrem să plătim mai puţin şi să avem mai mult decât oricare altul. De aici conflicte şi certuri. Dar în noi mai e o altă cerinţă care e activă în profunzimea organismului social. Ea se îndreaptă spre binele societăţii şi trece dincolo de graniţele lucrurilor actuale şi personale. Ea e din domeniul infinitului. Înţeleptul încearcă să-şi armonizeze dorinţele ce tind la mulţumirea de sine cu cerinţa binelui social şi numai astfel îşi poate realiza eu-l său cel nobil. Ca fiinţă mărginită, eu-l e conştient de izolarea lui şi caută, fără, scrupul, să se ridice deasupra celorlalţi. Dar ca fiinţă infinită, el doreşte să ajungă la acea armonie ce duce la perfecţiune, iar nu la simpla mărire exterioară.

La eliberarea naturii fizice ajungem prin sănătate, la aceea a fiinţei sociale prin dreptate, la aceea a eu-lui nostru prin iubire. Pe aceasta din urmă o caracterizează BUDDHA prin stingere, stingerea egoismului prin iubire şi care nu duce la întunecare, ci la iluminare. E calea către BODHI, către adevărata deşteptare; e descoperirea bucuriei infinite în noi, prin lumina iubirii.

Eu-l nostru trebuie să ajungă la armonia sufletului prin independenţa individualităţii lui; el nu poate ajunge acolo prin silă. Astfel trebuie să evolueze şi voinţa nostră în deplină liberate, prin revoltă, către suprema desăvârşire. Trebuie să avem putinţa formei negative a libertăţii, a lipsei de lege, până să putem ajunge la forma pozitivă a libertăţii, a iubirii. Această libertate negativă, libertatea îndărătniciei, poate merge într-o direcţie opusă scopului ei suprem, dar nu-şi poate curma pentru totdeauna drumul către el, căci atunci îşi pierde înţelesul propriu şi încetează să mai fie libertate. Îndărătnicia noastră are libertate numai până la un anumit grad, ea poate afla ce înseamnă abaterea de la drumul cel drept, dar nu poate continua la infinit în această direcţie. Căci în latura noastră negativă, suntem mărginiţi. Trebuie să punem capăt acţiunilor noastre rele, discordante. Căci răul nu e infinit şi discordia nu poate fi lucrul suprem. Voinţa noastră are libertatea de-a putea face din experienţă ca scopul ei adevărat să fie bunătatea şi iubirea. Căci bunătatea şi iubirea sunt nesfârşite şi numai în infinit e cu putinţă realizarea libertăţii. Astfel libertatea voinţei nu se întinde în latura eu-lui nostru mărginit, unde acest eu e MAYA şi negaţie, ci în latura pozitivă, nemărginită, unde el este adevăr şi iubire. Libertatea nu se poate împotrivi propriului său principiu, rămânând totuşi liberă; ea nu poate să se sinucidă şi totuşi să trăiască. Nu putem zice că avem nemărginita libertate de a ne înlănţui, căci cu înlănţuirea se sfârşeşte libertatea.

Avem astfel în libertatea voinţei acelaşi dualism al aparenţei şi adevărului – îndărătnicia noastră e numai aparenţa libertăţii şi iubirea e adevărul. Dacă încercăm să despărţim cu totul această aparenţă de adevăr, încercarea ne doare încât, la sfârşit, înţelegem zădărnicia ei. În toate lucrurile există acest dualism de MAYA şi SATYAM, de aparenţă şi adevăr. Vorbele sunt MAYA când ele sunt numai sunete şi mărginite; ele sunt SATYAM când sunt gânduri şi nemărginite. Eu-l nostru e MAYA când e numai individual şi mărginit, când îşi socoteşte izolarea ca ceva absolut; el e SATYAM când îşi recunoaşte fiinţa intimă în universal şi infinit, în Eu-l suprem în PARAMATMAN. Acesta e înţelesul cuvântului lui Hristos: Înainte de a fi Abraam, eu sunt. Este eu-l veşnic care vorbeşte prin eu-l din mine. Eu-l individual îşi ajunge scopul suprem când se recunoaşte în eu-l infinit. Atunci se petrece MUKTI, eliberarea lui din robia MAYA-ei, a aparenţei, care se naşte din AVIDYA, din neştiinţă; atunci ajunge el la SANTAM SHIVAM ADVAITAM, la pacea desăvârşită întru adevăr; la desăvârşita activitate în bunătate şi la desăvârşita unificare în iubire.

Nu numai în eu-l nostru, dar şi în natură există această izolare de DUMNEZEU, pe care filozofii noştri o numesc MAYA fiindcă izolarea nu stă prin sine şi nu poate mărgini din afară infinitatea lui DUMNEZEU. Ci propria lui voinţă şi-a pus graniţe, precum jucătorul de şah nu-şi mişcă figurile încoace şi încolo la voia întâmplării. El mişcă fiecare figură după anumite calcule şi tocmai această disciplină impusă de bunăvoie îl face să se bucure de puterea lui. El ar putea totuşi să-şi împingă figurile încoace şi încolo după capriciu, dar aceasta n-ar mai fi joc. Dacă DUMNEZEU s-ar mulţumi să rămână numai în sânul atotputerniciei sale, s-ar isprăvi cu creaţia şi însuşi divina-i putere şi-ar pierde înţelesul. Căci puterea, ca să fie putere, trebuie să-şi impună margini. Apele lui DUMNEZEU trebuie să rămână ape şi pământul său pământ. Legea care le-a făcut ape şi pământ e propria lui lege prin care el a despărţit jocul de jucător, căci în această despărţire stă bucuria jucătorului.

Cum se desparte natura prin graniţele legii naturale, tot aşa eu-l nostru se desparte de DUMNEZEU prin graniţele egoismului. DUMNEZEU şi-a mărginit de bunăvoie voinţa, dându-ne stăpânire asupra micii noastre lumi proprii. E ca şi cum ar da un părinte bani de cheltuială fiului său, care poate face ce vrea cu ei. Deşi aceşti bani rămân o parte din averea părintelui, el renunţă totuşi la dreptul de a dispune de ei. Şi face acest lucru deoarece voinţa Lui, care e voinţa iubirii şi deci voinţa liberă, se bucură numai unindu-se ce altă voinţă liberă. Tiranul care îngăduie robi împrejurul lui, îi socoteşte ca un mijloc pentru scopurile sale. Conştiinţa propriei sale nevoi îl face să zdrobească voinţa ca să-şi asigure interesul său propriu. Interesul propriu nu poate suporta cea mai mică libertate la alţii, fiindcă el însuşi nu e liber. Tiranul atârnă în realitate de robii săi, el are nevoie de ei şi de aceea e preocupat numai să tragă foloase punându-i în slujba voinţei lui. Dar cel ce iubeşte are nevoie de o altă voinţă pentru raelizarea iubirii lui, fiindcă iubirea se desăvârşeşte numai în armonia dintre libertate şi libertate. De aceea iubirea lui DUMNEZEU, din care şi eu-l nostru s-a zămislit, l-a despăţit pe acesta de DUMNEZEU şi, iubirea lui DUMNEZEU aduce împăcarea şi aduce din nou pe DUMNEZEU ca eu-l nostru. De aceea trebuie să treacă eul nostru prin nesfârşit de multe reînoiri. Căci nu poate rătăci necontenit pe drumul care-l desparte de DUMNEZEU, el trebuie să se reîntoarcă veşnic la izvorul său nesfârşit. Eu-l nostru trebuie să se dezbrace neîntrerupt de bătrâneţe, să-şi cufunde marginile în uitare şi în moarte ca să-ţi realizeze tinereţea veşnică. Mereu să se afunde în univers, da, în fiece clipă să-l străbată ca să capete putere pentru viaţa lui individuală. La fiecare pas să se supună ritmului etern şi să atingă inima şi unitatea tuturor lucrurilor ca să-şi găsească reazem în izolarea lui.

Jocul vieţii şi al morţii, această prefacere a bătrâneţii în tinereţe, îl vedem pretutindeni. În fiecare dimineaţă se reîntoarce ziua, strălucind curată ca o floare proaspăt înflorită. Dar noi ştim că ea e bătrână.ea e însuşi bătrâneţea. Ea e acea zi din dintâi care a luat în braţe pământul nou născut, l-a înfăşurat în mantia ei de lumină şi l-a trimis, pelerin pe cale de sub stele. Şi totuşi picioarele ei n-au obosit şi ochii ei nu s-au tulburat. Ea poartă talismanul de aur al veşniciei care nu îmbătrâneşte niciodată şi la atingerea lui, pier toate cutele de pe fruntea creaţiei. În adânca inimă a lumii stă tinereţea nemuritoare. Moartea şi ruina pot să arunce umbre fugare pe faţa ei, dar ele se alungă mai departe fără să lase urme – adevărul rămâne însă proaspăt şi tânăr.

Străvechea zi a pământului nostru renaşte în fiecare dimineaţă, ea se reîntoarce veşnic la melodia esenţială a muzicii sale. Dacă mersul ei ar înainta într-o nesfârşită linie dreaptă, dacă, la intervale, ea nu s-ar cufunda mereu în abisul întunericului şi n-ar renaşte mereu la viaţa veşnic tânără, încet, încet, ar mânji şi ar acoperi cu colb adevărul şi pământul ar geme de durere sub pasul ei greoi. Atunci orice clipă ar lăsa o povară de oboseală în urmă-i şi peste paragini şi dărâmături, ruina ar pune stăpânire veşnică. Dar în fiecare dimineaţă, ziua renaşte cu flori proaspăt înflorite şi ne vesteşte, veşnic, nouă, aceeaşi solie şi ne dă încredinţarea că moartea veşnic moare, că deşi pe faţa mării se zbuciumă talazurile cu îndârjire, pace adâncă se ascunde în sânul ei insondabil. Perdeaua nopţii se ridică şi adevărul apare în strălucitoare puritate şi tinereţe; nici un fir de praf pe veşmântul lui, nici o brazdă de bătrâneţe pe figura lui.

Cel ce a fost la începutul lucrurilor, acelaşi e şi astăzi. Şi astăzi glasul lui face să răsune cântecul craeţiei. Universul nu e un simplu ecou ce rătăceşte din ceruri în ceruri ca un călător fără căpătâi – ecoul unui cântec vechi cântat o singură dată de maestru în rigurosul început al lucrurilor şi apoi lăsat, orfan, în părăsire. Nu, el se ridică în fiecare clipă din inima maestrului, însufleţit de răsufletul lui. Şi de aceea el se întinde de-a lungul cerului ca un gând care capătă formă într-o poezie şi nu poate fi zdrobit sub povara greutăţii sale mereu crescânde. De aceea ne uimeşte prin nesfârşite variaţiuni, de aceea nesfârşita serie de indivizi, dintre care nici unul nu există de două ori în creaţie. Cum era în ziua întâia, aşa continuă să fie până-n cea din urmă, un început care niciodată nu sfârşeşte – veşnic veche şi veşnic nouă e această lume.

E datoria noastră să cunoaştem că, în fiecare clipă a vieţii sale, această lume renaşte din nou. Ea trebuie să triumfe sfâşiind toate amăgirile care o înfăşoară în coaja bătrâneţii şi o apasă ca povara morţii. Căci viaţa e tinereţe fără moarte şi ea urăşte bătrâneţea care caută să-i împiedice expansiunea, bătrâneţea care în realitate nu aparţine vieţii, ci îi urmează cum umbra îi urmează luminii. Viaţa noastră bate ca fluviul în ţărmuri, nu ca să se simtă captată între ele, ci pentru a cunoaşte din nou, cu fiecare clipă, că drumul ei liber duce numai spre marea nemărginită. E ca o poezie care simte, cu fiecare silabă, cătuşa strâmtă a metrului – dar nu ca să fie redusă la tăcere prin rigiditatea lui, ci pentru ca, prin simetria ritmului, să dea expresie libertăţii lăuntrice a mişcării sale. Tot astfel, zăgazurile individualităţii noastre  ne călăuzesc spre nemărginire, ţinându-ne captivi, pe de o parte, în graniţele noastre. Numai când încercăm să dăm valoare absolută acestor graniţe, cădem în contraziceri imposibile şi ne prăbuşim dureros. Aceasta e pricina marilor revoluţii în istoria omenirii. Totdeauna când o parte caută să-şi aleagă drumul, nesocotind întregul, e împiedicat brusc prin zguduirea puternică a acestui întreg şi aruncată-n pulbere. Totdeauna, când insul a căutat să îngrădească fluviul veşnic curgător al puterii universale şi să-l mărginească în cuprinsul folosului său personal, a adus cu aceasta o catastrofă. Oricât de tare ar fi un rege, el nu poate să ridice stindardul revoltei împotriva izvorului nesecat al întregii puteri ce zace în unitatea tuturor şi, totuşi, să rămână tare.

Scris este: Prin fărădelege izbutesc oamenii să aibă ce le pofteşte inima şi triumfă asupra duşmanilor lor, dar după aceea se usucă rădăcinile puterii lor. Rădăcinile noastre trebuie să se îngroape adânc în veşnicie, dacă vrem să ne dezvoltăm în toată măreţia personalităţii. E scopul nostru să căutăm acestă unificare. Adânc trebuie să ne plecăm fruntea în iubire şi blândeţe şi astfel ne vom putea afla locul unde toate, şi mari şi mici, se împletesc. Prin pierderea noastră vom câştiga şi prin înfrângerea noastră ne vom ridica. Jocul vieţii ne-ar umple de groază dacă, în răstimpuri, nu ne-am întoarce iarăşi şi iarăşi la iubirea Celui veşnic, cum se întoarce copilul de la joacă în braţele mamei. Trufia noastră se întoarce în blestem, dacă nu putem renunţa la ea întru iubire. Trebuie să recunoaştem că numai ceea ce este nemărginit se descoperă în noi, veşnic reînnoit şi veşnic frumos, şi înţelesul lui şi-l dă eu-lui nostru.

Fragment din cartea Sadhana, Calea Desăvârşirii de Rabindranath Tagore, Editura Stress, 1990.

Citiţi şi:
Yoga şi filozofia occidentală
Răbdarea - o virtute spirituală


yogaesoteric
26 februarie 2013


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga