O excepțională operațiune de spionaj. Adolf Tolkacev, agentul cel mai productiv din istoria CIA
La 20 septembrie 1985, agenţiile internaţionale de presă transmiteau o informaţie preluată de la agenţia sovietică de ştiri TASS, anume că un cetăţean sovietic, Adolf Georgevici Tolkacev, membru al conducerii unui institut de cercetări din Moscova, a fost arestat în cursul lunii iunie, în timp ce încerca să transmită materiale secrete de natură militară Statelor Unite. În continuare, se arăta că Tolkacev era un expert electronist la Institutul Aviaţiei Militare din Moscova şi fusese divulgat de fostul ofiţer CIA Edward Lee Howard.
În luna octombrie a aceluiaşi an, The Washington Post publica un articol în care Tolkacev era apreciat ca „una dintre cele mai valoroase surse ale CIA din Uniunea Sovietică”. Conform unor declaraţii ale FBI-ului referitoare la dezvăluirea publică a cazului de spionaj al lui Howard, Tolkacev furnizase informaţii despre avioane, rachete de croazieră şi alte tehnologii de vârf ale sovieticilor. În urma acestor dezvăluiri publice, în 1986, sovieticii au confirmat că îl executaseră pe Tolkacev pentru înaltă trădare.
Cu toate că au trecut mulţi ani de atunci, puţine informaţii suplimentare au apărut despre Adolf Tolkacev şi activitatea sa pentru CIA. În cele ce urmează ne propunem să prezentăm câteva aspecte din activitatea unui om extrem de curajos şi dedicat activităţii sale care, timp de peste şapte ani, a furnizat CIA un volum considerabil de informaţii extrem de sensibile şi valoroase despre domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologiei militare sovietice. De asemenea, aceasta este relatarea unei operaţiuni CIA bine concepute şi executate la Moscova, chiar sub nasul KGB- ului.
***
Într-o seară tipic deprimantă, de iarnă, în Moscova anului 1977, şeful staţiei locale a CIA părăsea biroul şi-şi conducea maşina către o staţie din apropiere folosită de diplomaţi. În timp ce aştepta să i se facă plinul, a fost surprins de un cetăţean rus de vârstă medie care s-a apropiat de el şi l-a întrebat în engleză dacă era un american. Când şeful staţiei CIA i-a răspuns afirmativ, rusul a introdus în maşina sa un plic şi a plecat. Ulterior, ofiţerul CIA şi-a dat seama că fusese singura maşină cu plăcuţă a ambasadei americane şi devenea evident că omul îl aşteptase să apară.
Biletul scris în limba rusă era scurt şi la obiect. Autorul spunea că dorea să discute chestiuni strict confidenţiale cu un oficial american adecvat şi sugera o întâlnire discretă cu un diplomat american, iar, ca semnal, sugera o maşină parcată într-un anumit loc şi la o oră stabilită. Biletul mai conţinea schiţele zonelor propuse pentru parcarea maşinii în vederea realizării întâlnirii.
A fost un proces lung şi dificil pentru asigurarea securităţii contactului dintre agenţii CIA şi „spionul voluntar”. Se ştia că KGB-ul realizase un model de ademenire de către pretinşi voluntari, controlaţi de organul de contraspionaj, care să-şi ofere serviciile de spionaj străinilor. Ademenitorii aveau ca scop compromiterea în vederea retragerii de la post a cadrelor serviciilor de informaţii străine şi obţinerea de informaţii despre metodele, mijloacele şi procedeele lor de acţiune.
De-a lungul anilor, mulţi dintre cei mai buni agenţi ai CIA se oferiseră să spioneze din proprie iniţiativă. Unul dintre cei mai faimoşi agenţi sovietici, colonelul Oleg Penkovski din Serviciul de Informaţii al Armatei – GRU – îşi oferise voluntar serviciile CIA la Moscova în 1960. Şi el întâmpinase mari dificultăţi în stabilirea contactului cu spionajul occidental.
Perioada în care Tolkacev alesese să încerce să stabilească contactul cu ofiţerii CIA de la Moscova era una deosebit de sensibilă. Personalul staţiei CIA avea deja mai multe operaţiuni programate, iar Centrala era reticentă faţă de complicaţiile posibile ale unei provocări a KGB-ului. În plus, secretarul de stat, Cyrus Vance, al noii administraţii americane a preşedintelui Jimmy Carter, îşi programase o vizită în URSS, pentru a pune bazele relaţiilor bilaterale, fiind clar că nu se dorea să se tulbure relaţiile dintre cele două ţări. Ca urmare, în absenţa oricăror date de identificare a prezumtivului voluntar, a lipsei oricărui indiciu privitor la accesul său la informaţii secrete şi a dificultăţilor situaţiei informativ-operative, Centrala CIA a decis să nu se răspundă ofertei primite de la Tolkacev.
Acesta a revenit însă în mai multe rânduri cu propuneri similare de stabilire a contactului. Impresionat de tenacitatea rusului, şeful staţiei CIA de la Moscova a cerut în mai multe rânduri permisiunea Centralei să i se răspundă pozitiv, însă i s-au ridicat mereu obiecţii de natură contrainformativă.
În decembrie 1977, insistentul rus l-a urmărit pe un membru al ambasadei care coborâse din maşina cu număr al misiunii diplomatice americane, pentru a face cumpărături într-un magazin, dându-i o scrisoare şi cerându-i să fie înmânată unui oficial al ambasadei.
În scrisoarea sa, inginerul rus prezenta din nou instrucţiuni, însoţite de schiţe detaliate, pentru un contact iniţial cu un oficial american. De data asta însă el mergea mai departe, incluzând şi două pagini dactilografiate de informaţii referitoare la sistemele electronice ale unui avion sovietic, care l-au convins pe nou sositul şef de staţie CIA, Gardner „Gus” Hathaway, că trebuie să-i răspundă. Acesta a expediat o telegramă la Washington, solicitând să i se permită să-l contacteze pe Tolkacev. De data aceasta Centrala CIA şi-a dat acordul de probă, pentru a se evalua informaţia pe care acesta o prezentase.
Dar, în ianuarie 1978, Centrala CIA a respins din nou contactul, din cauză că un oficial american fusese declarat persona non grata de guvernul sovietic chiar cu o săptămână înainte, precum şi pentru că CIA trebuise să retragă de la post doi ofiţeri de caz compromişi în anul anterior. Centrala CIA concluziona că nu-şi mai poate permite să mai piardă un alt ofiţer la Moscova, întrucât era posibil ca contactul anterior să se fi dovedit o încercare de provocare a sovieticilor. Între timp, evaluarea informaţiilor prezentate de Tolkacev se arăta deosebit de interesantă, dar improbabil să producă „daune grave” statului sovietic, un criteriu care, aparent, trebuia să fie îndeplinit, în optica Centralei CIA, înainte de a se aproba asumarea riscului de a-l întâlni pe inginerul rus.
Cu totul întâmplător, în februarie 1978, Pentagonul a trimis un mesaj către CIA în care îşi exprima interesul deosebit al armatei americane pentru orice informaţie referitoare la echipamentele electronice şi sistemele de control ale avioanelor sovietice, tocmai genul de informaţii pe care le oferise Tolkacev în urmă cu puţine luni.
În februarie 1978, Tolkacev i-a abordat după program pe Hathaway şi soţia acestuia pe stradă, în maşina acestora, prezentând şi o altă notă cuprinzând informaţii suplimentare referitoare la acțiunile sale. El scria că părea să fie prins într-un cerc vicios: „Din motive de siguranţă, îmi este teamă să prezint pe hârtie mai multe date despre mine și, fără acestea, din motive de securitate, vă este frică să mă contactaţi, temându-vă de o provocare”. Apoi el sugera o modalitate sigură de identificare a sa. El prezenta numărul său de telefon şi-l informa pe primitorul notei că, la o anumită oră, va sta într-o staţie de autobuz ţinând două plăcuțe reprezentând un număr. Acestea erau ultimele două cifre ale numărului său de telefon. La ora indicată, soţia lui Hathaway a trecut pe lângă staţia de autobuz în discuţie recunoscându-l pe cetăţeanul care ţinea cele două plăcuțe și reţinând numerele.
Imediat Hathaway a trimis un mesaj la sediul CIA, solicitând să i se dea un răspuns pozitiv în privinţa contactării inginerului rus. De data aceasta, Centrala CIA și-a dat acordul, astfel că, pe 26 februarie, după o minuţioasă pregătire, John Guilsher, un ofițer CIA de caz, vorbitor fluent de rusă, a efectuat o lungă plimbare pentru detectarea unei eventuale supravegheri şi, când a fost sigur că nu este filat de KGB, a intrat într-o cabină telefonându-i lui Tolkacev. A răspuns soția acestuia, ceea ce l-a determinat pe Guilsher să întrerupă conversaţia. Exercițiul a fost repetat pe 28 februarie, cu aceeași lipsă de succes.
Pe 1 martie 1978, Tolkacev i-a contactat din nou pe stradă, după program, pe Hathaway şi soţia acestuia. De data aceasta el a prezentat un material de 11 pagini scrise de mână, majoritatea fiind informaţii detaliate despre eforturile făcute de sovietici în domeniul cercetării-dezvoltării aviaţiei militare. În plus, Tolkacev s-a identificat în sfârșit, prezentându-şi numele, adresa, funcția și o mulțime de date personale. De asemenea, el menţiona că petrecuse ore întregi hoinărind pe străzi în căutarea maşinilor misiunii diplomatice americane şi, descoperind una, a revenit de zeci de ori fără a furniza ceva, datorită condiţiilor nefavorabile. Spunea că era aproape disperat după un răspuns pozitiv la ofertele sale şi, dacă nici de data aceasta nu primea unul, va renunţa.
Evident, Tolkacev mersese dincolo de ceea ce se putea aştepta de la un voluntar care dorea să-şi ofere serviciile Statelor Unite. Pe de altă parte, dintr-o mulțime de considerente, CIA a trebuit să fie prudentă prin acceptarea contactului cu el. Din fericire, după multe ezitări, s-a luat decizia de a-l contacta. Odată decizia adoptată, a început una din cele mai spectaculoase şi de succes operaţiuni de spionaj pe spaţiul sovietic.
Pe 5 martie 1978, în jurul orelor 10 seara, Guilsher, după ce s-a asigurat că nu era urmărit, l-a sunat pe Tolkacev de la un telefon public de lângă Teatrul Balşoi, vorbindu-i pentru prima dată. Guilsher s-a prezentat ca fiind „Nikolai”, aşa cum sugerase Tolkacev în nota sa din 1 martie. Scopul apelului telefonic era de a-l asigura pe Tolkacev că securitatea sa era intactă şi că spionajul american era interesat să afle mai multe despre el şi activitatea sa. I s-a comunicat că va fi apelat din nou, fără alte instrucţiuni referitoare la viitoarele contacte.
Totuşi, a durat până în luna august definitivarea tuturor detaliilor despre cum trebuia continuată operaţiunea. În ciuda dorinţei lui Hathaway de a-l contacta personal pe Tolkacev pe teritoriul sovietic, Centrala CIA a optat pentru o modalitate mai sigură de preluare a materialelor de la Tolkacev şi de realizare a schimbului de informaţii, prin intermediul unei căsuţe poştale impersonale. Aceste scrisori trebuiau să fie realizate cu cerneală simpatică, iar cutiile poştale la care trebuiau depuse erau la diverse adrese controlate de CIA. La insistenţa lui Hathaway de a se întări protecţia lui Tolkacev, el a fost dotat cu un cifru de tip „one-time pad” (OTP), cel mai sigur cifru folosit în comunicările pe linie de spionaj în acea vreme.
Pe 24 august, Guilsher l-a contactat telefonic pe Tolkacev şi l-a îndrumat către o căsuţă poştală situată lângă o cabină telefonică de lângă locuinţa sa. Materialele erau ascunse într-o mănuşă murdară de muncitor în construcţii şi conţineau un mesaj operaţional privind o serie de cerinţe ale activităţii de spionaj, hârtie carbon pentru scrisul invizibil, cifrul OTP şi instrucţiuni de folosire a acestora.
În septembrie s-au primit trei scrisori cu materiale de la Tolkacev scrise cu cerneală simpatică. Toate plicurile vădeau semne că au fost deschise de autorităţile sovietice, însă scrisul invizibil rămăsese nedetectat. Mesajele conţineau informaţii utile asupra unor subiecte precum noul sistem radar sovietic de orientare şi recunoaştere aeriană, rezultatele testelor de performanţă ale noilor sisteme radar şi stadiul activităţii de realizare a unor sisteme de ţintire cu armament a diferitelor avioane sovietice. Tolkacev mai arăta că avea 91 de pagini scrise de mână pe care dorea să le pună la dispoziţie.
Conţinutul informaţiilor din aceste scrisori a înclinat definitiv balanţa, convingând conducerea Agenţiei că Tolkacev trebuie considerat o sursă valoroasă de informaţii. Ca urmare, lui Hathaway i s-a permis să stabilească întâlniri personale în vederea realizării unui sistem intern de comunicaţii între Tolkacev şi ofiţerii CIA.
Informaţiile pe care Tolkacev le-a furnizat la prima întâlnire au fost rapid repartizate unui număr limitat de şefi din domeniul militar şi civil. Ele au avut un impact imediat, după cum se reflectă într-un memorandum din martie 1979 trimis directorului CIA de un militar cu grad înalt. În memorandum se afirma că toate informaţiile primite din „sursa specială” fuseseră corelate în totalitate cu cele existente, furnizate de interceptarea comunicaţiilor şi cercetarea aeriană.
Memorandumul continua stipulând că valoarea primordială a sursei consta în faptul că ea a furnizat date detaliate despre noile sisteme de armament sovietice care ar fi putut să fie disponibile din surse tehnice abia peste mulţi ani, dacă s-ar fi obţinut vreodată. Documentaţia completă a acestor sisteme, pe care agentul o furnizase înainte ca ele să fie pe deplin operaţionale, era descrisă ca fiind „de o valoare incalculabilă”.
În luna mai 1979, CIA a găzduit un seminar pe durata a trei zile la care au participat principalii utilizatori ai documentelor furnizate de Tolkacev, la care au participat şi analişti civili şi militari de vârf din agenţiile de spionaj. Reprezentanţii militari participanţi la seminar au afirmat că datele furnizate „îi salvaseră de peste cinci ani în munca de cercetare-dezvoltare în acest domeniu”. În acest fel, Tolkacev a devenit unul dintre cei mai valoroşi şi productivi agenţi din istoria CIA.
Înainte de realizarea primei întâlniri cu Tolkacev, una dintre notele sale a fost prezentată experţilor grafologi din Serviciul tehnic al CIA. Analiza acestora a fost pozitivă, precisă şi chiar profetică. Raportul experţilor consemna următoarele observaţii: „Autorul scrisului este inteligent, hotărât şi, în general, cu încredere în sine. Este autodisciplinat, însă nu excesiv de rigid. Posedă o inteligenţă cu mult peste medie şi dispune de bune abilităţi organizatorice. Are spirit de observaţie, este conştiincios şi acordă o atenţie meticuloasă detaliilor. Este foarte sigur de sine şi productiv. În concluzie, este un individ bine adaptabil şi apare dotat intelectual şi psihologic pentru a deveni o sursă utilă, versatilă.”
După ce, iniţial, în timp ce încerca să realizeze contactul, a ezitat să se identifice în faţa americanilor, ulterior el a furnizat o mulţime de date despre sine. Scria că se născuse în 1927, la Aktiubinsk (în prezent, în Kazahstan), după doi ani mutându-se la Moscova unde a trăit restul vieţii. Nu a furnizat nicio informaţie despre părinţii săi. Singura rudă menţionată era un frate, Iuri, care se născuse în 1938, mecanic de locomotivă.
Soţia lui Tolkacev era Natalia Ivanova, născută Kuzmina. Se născuse în 1935 şi lucra ca inginer electronist în acelaşi institut unde lucra şi el – fiind o specialistă în antene. El a menţionat că mama soţiei fusese executată în 1938, fără a menţiona motivele execuţiei. De asemenea, a precizat că tatăl soţiei petrecuse mulţi ani într-un lagăr de muncă, soarta tipică a „duşmanilor statului sovietic”. Eliberat în 1955, el a revenit la Moscova, dar a decedat la scurt timp după aceea. Tolkacev a menţionat de mai multe ori că tratamentul brutal al părinţilor soţiei fusese un factor-cheie în motivarea sa de a acţiona împotriva regimului sovietic. El nu a făcut niciodată lumină pentru ce autorităţile luaseră aceste măsuri faţă de părinţii soţiei, dar a sugerat că soţia sa şi părinţii ei erau evrei. Datorită antisemitismului din epoca lui Stalin, acest factor ar fi putut juca un rol în persecutarea lor.
Cuplul avea un fiu, pe nume Oleg, născut în 1966, care în 1979 urma o şcoală de artă, iar din 1982 studia la Institutul de Arhitectură. De la început, Tolkacev a spus clar că el nu a spus şi nu va spune soţiei sau fiului nimic despre legătura sa cu spionajul american.
În detalierea prerogativelor sale tehnice, Tolkacev a scris că, în 1948, absolvise un curs de mecanică-optică radar, iar, în 1954, absolvise Institutul Politehnic din Harkov. De atunci lucra la Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru Radio. El menţiona că era proiectant principal de sisteme la acest institut şi că lucra într-un birou mare împreună cu alţi 24 de colegi.
Tolkacev ducea o viaţă relativ confortabilă. Câştiga 250 de ruble pe lună, plus un spor de 40% pentru activitate secretă, ceea ce constituia un salariu de cam 350 ruble (110 dolari, la rata de schimb a acelei perioade). Salariul soţiei dubla această sumă. Mai târziu, uneori primea prime în bani pentru invenţiile din domeniul său. Un salariu mediu sovietic atunci era cam de 120 de ruble pe lună.
Familia Tolkacev locuia într-un apartament la etajul nouă, aflat la o distanţă de doar 400 metri de ambasada Statelor Unite. El menţiona că această amplasare îi permitea să se plimbe discret pe lângă ambasadă atunci când urmărea stabilirea contactului. Apartamentul consta din două camere, bucătărie, baie şi toaletă. Deşi modest faţă de standardele americane, era chiar luxos pentru cele din Moscova.
Diferite probleme de sănătate îl supărau pe Tolkacev pe timpul colaborării cu CIA. Din timp în timp, el acuza probleme de tensiune, gastrită şi altele. Pe timpul nopţii avea dificultăţi cu respiraţia datorită nasului spart în tinereţe când jucase hochei. Cu toate acestea, avea o viaţă activă. Hobby-urile lui erau jogging-ul, schiatul, cititul, ascultarea ştirilor la Radio Vocea Americii şi Deutsche Welle şi urmărirea emisiunilor TV. De asemenea, spunea că el şi familia se bucurau să iasă vara la camping.
Tolkacev nu era membru al Partidului Comunist. El spunea că-şi pierduse de mult interesul faţă de politică, întrucât aceasta devenise „învăluită într-o demagogie ipocrită, de netrecut”. Renunţase să meargă la teatru, întrucât toate piesele deveniseră prea ideologice. Când a fost întrebat, în cursul primei sale întâlniri, despre motivele pentru care abordase spionajul american, Tolkacev a spus că „era un disident din inimă care putea sprijini Occidentul prin furnizarea unor informaţii de valoare la care avea acces”.
În aprilie 1979, el a prezentat motivaţia sa într-o notă scrisă: „… Pot să spun că un rol semnificativ l-au jucat Soljeniţîn şi Saharov, chiar dacă nu i-am cunoscut, iar pe Soljeniţîn l-am citit doar din ce era publicat de Novîi Mir. Unele idei m-au pătruns şi au început să mă tortureze – ceva trebuia făcut. Am început să scriu scurte manifeste, dar mai apoi m-am gândit că era o acţiune inutilă. Să-i contactez pe disidenţii care erau în contact cu ziariştii străini îmi părea fără sens, datorită naturii muncii mele. Avizul de securitate putea să-mi fie retras la cea mai mică suspiciune, puteam fi izolat total sau lichidat. Astfel s-a născut planul meu de acţiune la care am recurs.
… Am ales o cale care nu mi-a permis să dau îndărăt şi n-am avut intenţia de a mă abate de la acest curs. Acţiunile mele de viitor depind de starea mea de sănătate şi de schimbările din natura activităţii mele profesionale. Referitor la remuneraţie, n-aş fi vrut să încep să stabilesc contactul pentru orice sumă de bani, de exemplu cu Ambasada chineză. Dar despre America? Probabil am fost încântat, pentru că mă îndrăgostisem de ea. Nu văzusem ţara dumneavoastră şi nu aveam suficientă fantezie sau romantism să mă îndrăgostesc de ceva ce nu văzusem. Totuşi, bazându-mă pe unele fapte, am impresia că aş fi dorit să trăiesc în America. Acesta este cu adevărat motivul pentru care m-am hotărât să-mi ofer colaborarea. Dar nu sunt doar un altruist. Răsplata mea nu se rezumă la bani. Ea are o semnificaţie mai mare şi se referă la evaluarea importanţei activităţii mele”.
Citiți și:
Arhiva Mitrohin şi istoria secretă a KGB (I)
Cei mai buni agenţi ai CIA sunt femei!
yogaesoteric
11 iulie 2017