Despre vinovăția colectivă și transferul acesteia de la părinți la copii

Atunci când ne întrebăm de ce în România există atât de mulți rusofobi, putem spune că trei ar fi principalele motive: comunismul adus de sovietici, problema Basarabiei și propaganda de după 1989.

A fi rusofob e cam la fel cu a fi antisemit, antiamerican sau antieuropean. Nu există argumente raționale pentru a avea sentimente profund nefaste față de o întreagă nație.

Relațiile României cu Moscova au oscilat de la foarte bune, la foarte proaste, în funcție de liderii aflați la cârma celor două țări. Și de contextul geopolitic. Rușii au pus umărul alături de noi în Războiul de Independență, când am ieșit de sub jugul otoman, apoi ne-au călărit vreme de 45 de ani, după ce armata lui Antonescu s-a avântat până la Stalingrad (în paranteză fie spus, Ceaușescu a jucat foarte bine rolul disidentului din Pactul de la Varșovia, fără a avea nicio clipă tentația de a trece în barca NATO).

Cum ar fi ca românii să-i judece pe americani la grămadă, doar prin prisma bombardamentelor din aprilie 1944 asupra Bucureștiului, când au murit 3.000 de oameni, majoritatea civili? Sau doar prin prisma celor două bombe atomice lansate asupra Japoniei, cu sute de mii de morți?

Când se referă la „ruși”, propaganda oficială de după 1989 arată întotdeauna cu degetul spre Stalin și spre sovietici. Spre comuniști. Care reprezentau, inițial, doar o mică parte din societatea rusă. Cum ar veni, dacă am face o paralelă cu vremurile prezente, Partidul Comunist rus era un soi de Partidul Democrat din SUA, cu Biden în rolul lui Stalin. O bună parte din societatea rusă îi ura pe comuniști. La fel cum se petrece astăzi cu simpatizanții lui Trump, care îi disprețuiesc pe democrați. Îi consideră comuniști sadea.

Se ridică, evident, întrebarea: poate fi învinovățită și trasă la răspundere întreaga societate americană pentru politica dezastruoasă a lui Joe Biden? Sunt vinovați toți rușii pentru ororile din epoca Stalin? Chiar și rușii din generațiile de după Războiul Rece?

Să nu uităm că în perioada 1989-2014, adică vreme de un sfert de secol, occidentul a curtat Rusia prin toate mijloacele: a investit masiv în spațiul ex-sovietic, a colaborat cu Moscova în domeniul științific, cultural și sportiv, a format mii de tineri în universitățile din Vest ș.a.m.d. A existat o deschidere reală, au fost relații excelente între Gorbaciov, Elțîn, Medvedev și Putin pe de o parte, și lideri ca Merkel, Sarkozy și Bush jr, de cealaltă parte.

„Nu cred că generația de germani de astăzi ar fi oportun să își asume întreaga responsabilitate politică pentru tot ceea ce a făcut Germania nazistă. Oamenii din generația de astăzi nu pot fi trași la răspundere pentru ceea ce au făcut Hitler și acoliții săi, nu doar în Germania, ci și în alte părți ale lumii, în Europa etc. Cred că ar fi nedrept”, spune președintele Putin, într-un recent interviu.

Întrebarea este simplă: până la a câta generație ar fi necesar să plătim pentru erorile unor lideri de acum 80 de ani? Este normal ca nemții să fie asimilați cu imaginea lui Hitler, iar rușii cu cea a lui Stalin?

De ce toți americanii să fie învinuiți pentru stupiditățile lui Biden, israelienii pentru neghiobiile lui Netanyahu, iar românii pentru slugărnicia lui Iohannis?

Vinovăția este eminamente personală și netransferabilă. Ea nu se transmite automat de la părinți la copii și nici nu poate fi pusă în spinarea unor popoare întregi. Chiar și dacă, prin absurd, un singur om dintr-o anumită etnie ar fi demn de respect.

Citiți și:
Lucian Sârbu: Cartea „La Défaite de l’Occident” (Înfrângerea Occidentului) începe deja să producă deranj
USR-iștii din Craiova au respins Festivalul Mondial de Poezie Mihai Eminescu pe motivul că poeții participanți la festival, din aproape 20 de țări, sunt… „putiniști”

yogaesoteric
28 februarie 2024