Tirania ‒ Modelul american pentru „democrație”

Revoluțiile colorate

„Tirania, la fel ca iadul, nu este ușor de învins, dar avem această consolare: cu cât conflictul este mai dur, cu atât triumful este mai glorios” (Thomas Paine, Criza americană, 1776).

„Dacă sunt declarate obiective de război care par a fi preocupate exclusiv de imperialismul anglo-american, acestea vor oferi puține avantaje oamenilor din restul lumii. Este necesar să fie subliniate interesele altor oameni. Aceasta ar avea un efect propagandistic mai bun” (Memorandum privat al Consiliului pentru Relații Externe către Departamentul de Stat al SUA, 1941, în arhivele CFR War & Peace Studies).

În timpul discuțiilor de la Conferința de Pace de la Versailles din 1919, a fost creată în mod obsesiv o nouă instituție de coordonare hegemonică anglo-americană în afacerile strategice. Lionel Curtis, membru de mult timp al secretei „Mesei Rotunde” sau „noul imperiu” al ministrului britanic de Externe Arthur Balfour, Alfred Lord Milner, din proiectul sud-african, și alți imperialiști au propus organizarea unui Institut Regal pentru Afaceri Internaționale.

Propunerea a fost făcută pe 30 mai 1919, în mijlocul deliberărilor de la Versailles, la o reuniune privată de la Hotel Majestic. Philip Kerr (Lord Lothian), Lord Robert Cecil și alți imperialiști aroganți și rasiști din clica „Mesei Rotunde” au participat la acea întâlnire secretă formativă. Prima misiune a noului Institut Regal a fost să scrie istoria „oficială” a conferinței de pace de la Versailles. Institutul Regal a primit un fond inițial de 2.000 de lire sterline de la Thomas Lamont de la JP Morgan. Istoricul Arnold J. Toynbee a fost primul membru plătit al personalului institutului.

Aceeași clică de la Versailles a decis, de asemenea, să înființeze o filială americană a Institutului din Londra, care urma să fie numită Consiliul New York pentru Relații Externe, pentru a ascunde legăturile strânse cu Marea Britanie. Consiliul New York a fost inițial format aproape în întregime din directori J.P. Morgan, finanțați cu bani Morgan. Se spera că această legătură va servi la armonizarea intereselor americane cu cele ale Angliei după Primul Război Mondial și după Versailles. A fost nevoie de întreaga perioadă a anilor 1920, derulați în conflicte aprige, aproape militare, privind termenii de rambursare a datoriilor de război, acordurile privind cauciucul, acordurile navale, paritatea unui nou standard aur și, cel mai important, controlul regiunilor petroliere neexploatate din statele arabe, pentru ca establishmentul anglo-american să apară în forma sa actuală și înainte ca acordul politic dintre cadrele Consiliului pentru Relații Externe al lui Morgan și Institutul Regal din Londra să poată prinde contur.

În 1922, avocatul de pe Wall Street, John Foster Dulles, un participant important la discuțiile de la Versailles, care fusese autorul articolului 231 din Tratat, infama clauză germană de „vinovăție de război”, a scris în revista Foreign Affairs a Consiliului pentru Afaceri Externe despre gândirea lui Morgan și a colegilor săi bancheri de pe Wall Street. Aceasta afirma că „Nu poate exista război fără pierderi. Pierderile rezultate sunt măsurate prin datorii. Datoria ia diverse forme; interne, reparații, interaliate, care sunt reprezentate prin obligațiuni și bilete la ordin.”

„Ceea ce se va petrece cu distribuția puterii pe teritoriul european va fi de o importanță decisivă pentru supremația globală a Americii” (Zbigniew Brzeziński, consilier pentru securitate națională, administrația Carter).

Majoritatea elitelor politice americane de top din SUA și Marea Britanie, din cadrul și din jurul influentului Consiliu pentru Relații Externe (CFR), au fost învățate să aplice axiomele geopolitice malthusiene „dezbină și cucerește” de către geograful regal britanic, Sir Halford Mackinder, așa cum a afirmat acesta în 1904. Pentru Mackinder, obiectivul primordial atât al politicii externe, cât și al politicii militare britanice, și mai târziu al SUA, era de a preveni o unitate între cele două mari puteri ale masei continentale eurasiatice, Rusia, Ucraina și China.

Strategia malefică a lui Mackinder, bazată pe dezbinare și cucerire, viza inima Eurasiei: Rusia și Ucraina. Insula-Lume era întreaga Eurasie, inclusiv Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Marea Britanie, în viziunea lui Mackinder, nu a făcut niciodată parte din Europa Continentală. Era o putere navală și maritimă separată și era necesar să rămână așa cu orice preț.

O parte a Marelui Joc britanic de dezbinare și cucerire a fost crearea unei Palestine dominate de evrei, dependentă de Anglia pentru supraviețuirea sa fragilă, înconjurată de un grup balcanizat de state arabe aflate în conflict, în mijlocul unor mari câmpuri petroliere – aceasta făcând parte din conceptul acestui grup imperialist de a crea un nou Imperiu Britanic.

Crearea NATO în 1949 s-a bazat direct pe analiza hegemonică a lui Mackinder. Aceasta era într-adevăr dedicată prevenirii, cu orice preț, a apariției unui pivot eurasiatic coeziv al puterii centrat pe Rusia și capabil să conteste hegemonia globală anglo-americană.

Așa cum calea ferată spre Bagdad a reprezentat eforturile Germaniei continentale, înainte de Primul Război Mondial, de a deschide o rută comercială către Golful Persic, care să fie independentă de controlul naval britanic, o nouă serie de conducte rusești prin Balcani ar putea oferi Uniunii Europene (UE) o diversitate a aprovizionării cu petrol și un anumit grad de independență față de SUA prin intermediul surselor de energie controlate de Rusia. În urma bombardamentelor lui Clinton asupra Balcanilor și a războiului din Kosovo, SUA au prevenit o astfel de posibilă independență energetică, impunând controlul NATO și al SUA asupra posibilelor rute și surse de conducte.

NATO a fost fondată în perioada Războiului Rece ca o organizație provocatoare, regională, o coaliție a celor constrânși pentru a „asigura securitatea” aliaților SUA în Europa.

Criza cubaneză din 1962 a fost declanșată de fotografiile de recunoaștere ale SUA care arătau construirea unei baze de rachete sovietice în Cuba, la 145 de kilometri de Florida. O astfel de bază de rachete ar fi oferit Rusiei posibilitatea de a lansa un atac nuclear asupra Statelor Unite în câteva minute, fără a le acorda bombardierelor americane suficient timp pentru a răspunde. Instalarea rachetelor sovietice în Cuba nu a fost o provocare neașteptată a Rusiei. Mai degrabă, a fost răspunsul Rusiei la decizia anterioară a Pentagonului de a-și plasa rachetele Thor și Jupiter în Turcia, un stat membru NATO periculos de aproape de rachetele nucleare strategice sovietice.

La fel ca în cazul Cubei în 1962, revoluțiile colorate, care au început în Eurasia cu Georgia, eșuata Revoluție a Trandafirilor și Revoluția Portocalie din Ucraina, au fost consecințele provocărilor agresive ale Americii, inițiate de ONG-uri și de operațiunile de trafic de arme ale NATO.

După cum a declarat strategul și expertul militar rus, fost prim-ministru sub Elțin și consilier apropiat al lui Vladimir Putin, la München, în februarie 2007: „NATO acționează astăzi pe baza unei filozofii și doctrine complet diferite, ieșind în afara continentului european și desfășoară operațiuni militare mult dincolo de granițele sale. NATO se extinde rapid, contrar acordurilor anterioare. Admiterea de noi membri în NATO duce la extinderea bazelor care găzduiesc armata americană, sisteme de apărare aeriană, precum și componente ABM.”

„I-am dat asigurări categorice lui Gorbaciov încă din perioada când exista Uniunea Sovietică că, dacă Germania reunificată ar putea rămâne în NATO, NATO nu se va extinde spre est” (Jack Matlock, Ambasadorul SUA la Moscova, 1987-1991).

Pentru Washington și complexul militar-industrial al SUA, Războiul Rece nu s-a încheiat în 1991 odată cu dizolvarea alianței militare a Pactului de la Varșovia și cu dezintegrarea Uniunii Sovietice. Dimpotrivă, SUA și-au intensificat eforturile de a forța extinderea NATO până la granițele Moscovei, profitând din plin de haosul economic catastrofal pe care îl creaseră prin mituirea oligarhilor ruși cu active din aurul furat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din „Black Eagle Trust” și din obligațiuni de trezorerie americane în valoare de 258 de miliarde de dolari pe 10 ani, scadente în septembrie 2001.

În februarie 1990, în timpul discuțiilor la nivel înalt dintre Moscova și secretarul de stat american James Baker, SUA i-au făcut lui Mihail Gorbaciov, președintele Uniunii Sovietice, o ofertă prin care, în schimbul cooperării pentru unificarea Germaniei de Est și de Vest în cadrul NATO, Washingtonul va oferi „garanții ferme” Moscovei că NATO nu se va extinde „niciun centimetru spre est”. Ca în cazul multor alte promisiuni anterioare, Washingtonul nu și-a respectat angajamentul.

Preschimbarea Ucrainei dintr-o fostă republică rusă independentă într-un satelit american pro-NATO a fost realizată prin așa-numita „Revoluție Portocalie”, supervizată de John Herbst, numit ambasador al SUA în Ucraina în mai 2003. „Amestecul american și Revoluțiile Colorate sunt mult mai subtile……. și mai eficiente. Cele peste 65 de milioane de dolari au fost alocați unor grupuri de reflecție pro-Iușcenko, organizațiilor civice, formării politice și colaborării cu profesioniști aflați în poziții strategice, cum ar fi jurnaliști și judecători. Au fost plătite unele sondaje la ieșirea de la urne și observatori electorali discutabili, mulți dintre ei fiind ucraineni naziști, care erau departe de a fi imparțiali” (Steve Weissman, Pentagon, decembrie 2004).

Locația diferitelor Revoluții Colorate vizează direct încercuirea Rusiei și întreruperea, în orice moment, a conductelor sale de export. Având în vedere că peste șaizeci la sută din veniturile în dolari ale Rusiei provin din exporturile sale de petrol și gaze, o astfel de încercuire ar echivala cu o strangulare economică a Rusiei, condusă de NATO și SUA. Încercuirea Rusiei de către NATO, Revoluțiile Colorate ale falsei democrații care au eșuat în Eurasia și războiul din Irak au fost toate aspecte ale aceleiași strategii politice americane. Marea strategie este de a deconstrui Rusia odată pentru totdeauna ca potențial rival al unei singure hegemonii a superputerii americane.

În urma jefuirii Rusiei, dirijate de FMI, de către o combinație de bănci occidentale și oligarhi ruși corupți, un Putin mai perspicace și mai sobru a apărut cu prudență ca o forță naționalistă dinamică, dedicată reconstrucției Rusiei.

Evenimentul definitoriu în geopolitica energetică rusă a avut loc în 2003. În momentul în care Washingtonul și-a proclamat intenția de a militariza Irakul și Orientul Mijlociu, indiferent de protestele mondiale sau de încălcarea dreptului internațional, Putin a ordonat arestarea oligarhului miliardar rus Mihail Hodorkovski, sub acuzația de evaziune fiscală. Putin i-a surprins apoi pe oligarhii occidentali prin înghețarea acțiunilor gigantului grup petrolier Yukos Oil al lui Hodorkovski, plasându-l, practic, sub controlul statului.

Arestarea lui Hodorkovski a avut loc la scurt timp după apariția unor informații despre o întâlnire secretă la Washington, în iulie 2003, între Hodorkovski și vicepreședintele Dick Cheney. După întâlnirea cu Cheney, Hodorkovski a început negocierile cu ExxonMobile și ChevronTexaco, fosta firmă a secretarului de stat american Condoleezza Rice, pentru achiziționarea unei participații majore de până la 40% din Yukos Oil.

Participația de 40% la compania rusească Yukos Oil ar fi oferit Washingtonului, prin intermediul giganților petrolieri americani, un drept de veto de facto asupra viitoarelor conducte de petrol și gaze, precum și asupra tranzacțiilor petroliere. Cu doar câteva zile înainte de arestarea sa din octombrie 2003, Hodorkovski l-a primit pe George H.W. Bush, care venise la Moscova în numele puternicului său Carlyle Group, pentru a discuta despre achiziționarea Yukos de către SUA. Bush și-a dat demisia discret din funcția sa la Carlyle imediat după arestarea lui Hodorkovski și a partenerului său, Platon Lebedev, președintele grupului bancar rusesc Menatep.

Arestarea lui Hodorkovski a marcat o modificare decisivă a guvernului Putin în direcția reconstrucției Rusiei și a construirii unor apărări strategice. Aceasta a avut loc în contextul cuceririi nerușinate a Irakului de către SUA în 2003. Mișcarea îndrăzneață a lui Putin a avut loc la mai puțin de doi ani după ce Administrația Bush a anunțat că Statele Unite abrogă unilateral obligațiile sale din tratatul cu Rusia în temeiul Tratatului antirachetă balistică (ABM) anterior, pentru a continua dezvoltarea de noi rachete americane. Această mișcare a fost interpretată de Moscova ca o provocare clară, un act ostil îndreptat împotriva securității Rusiei.

Până în 2003, era evident că șoimii de la Pentagon și aliații lor din industria armamentului și din marile companii petroliere aveau viziunea unor State Unite necontestate de acordurile internaționale și care acționează unilateral în interesul propriu hegemonic, așa cum era definit de Proiectul pentru un Nou Secol American (PNAC), o inițiativă neoconservatoare.

Evenimentele din Rusia au fost urmate curând de acțiuni secrete ilicite de destabilizare finanțate de Washington în Eurasia; Revoluțiile Colorate împotriva guvernelor de la periferia Rusiei. Până la sfârșitul anului 2004, era evident pentru Moscova că se profila un nou Război Rece, de data aceasta vizând controlul strategic al energiei și supremația nucleară unilaterală. După 2003, politica externă rusă, în special politica energetică, a revenit la axiomele politicii „Heartland”, așa cum a fost definită de Sir Halford Mackinder, politică care s-a aflat la baza strategiei sovietice din timpul Războiului Rece, începând din 1946.

Pentru a-și atinge dominația totală, Washingtonul avea nevoie nu doar de resursele Revoluțiilor Colorate din Europa Centrală pentru a încercui Rusia. Pentagonul avea nevoie, de asemenea, să strângă lațul în jurul colosului emergent al Asiei, și anume China. Cu toate acestea, în cazul Chinei s-a adoptat o abordare diferită, având în vedere dependența financiară extremă a Statelor Unite, precum și legăturile economice și investițiile sale în această țară. Pentru controlul asupra Chinei, o formă de „drepturi ale omului” a fost folosită ca armă a politicii externe americane care urma să joace un rol central maniacal.

„Vom ataca și vom distruge guvernele din șapte țări în cinci ani ‒ vom începe cu Irakul, apoi vom trece la Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan, Iran și apoi la Ucraina” (Generalul american Wesley Clark într-un discurs din 2007).

În octombrie 2007, Wesley Clark, general în rezervă și fost comandant suprem al forțelor aliate ale NATO în Europa, a ținut un discurs la „Commonwealth Club” din San Francisco, la doar patru ani după ce George W. Bush și cabala de susținători ai războiului din jurul lui Paul Wolfowists și Dick Cheney luaseră decizia de a invada Irakul lui Saddam Hussein, în principal pentru că o parte a politicilor progresiste ale lui Hussein era stabilirea prețului petrolului irakian în euro, subminând statutul de rezervă al dolarului și punând capăt comisioanelor plătite băncilor de pe Wall Street.

Clark a dezvăluit publicului său surprins că ocupația americană a Irakului nu a fost o reacție spontană la atacurile din 11 septembrie 2001. El le-a spus ascultătorilor săi că a avut loc o „lovitură de stat politică” dată de șoimi, conduși de vicepreședintele Cheney și secretarul Apărării, Don Rumsfeld. Generalul Clark a dezvăluit că i s-a comunicat conținutul unei note clasificate a Pentagonului, emisă de Biroul Secretarului Apărării, Rumsfeld, în octombrie 2001, cu un deceniu înainte de revoltele „Primăverii Arabe”, despre pe cine plănuia SUA să atace și de ce. El și-a încheiat discursul de la San Francisco Commonwealth Club declarând că Pentagonul avea un plan clar: „Voiau să destabilizam Orientul Mijlociu și Eurasia, să încercuim Rusia, să o întoarcem cu susul în jos, să controlăm conductele de petrol și gaze și alte resurse strategice și să le aducem complet sub controlul nostru”.

În spatele acestor grupuri de experți neoconservatoare și planificatori ai Pentagonului se afla puterea băncilor de pe Wall Street, a marilor companii petroliere și a complexului militar-congresional-industrial al SUA. Noul rol al armatei americane, a concluzionat Clark, era acela de a declanșa conflicte, nu de a le preveni. Acesta contravenea tuturor preceptelor dreptului internațional, ale Cartei ONU și a ceea ce majoritatea americanilor consideră că reprezintă Constituția lor, statul de drept american și moștenirea guvernului lor.

„Multe dintre acțiunile pe care le facem azi erau făcute în secret, acum 25 de ani, de CIA” (Allen Weinstein, creatorul Fundației Naționale pentru Democrație (NED).

În 1948, sub presiunea puternică a Wall Street-ului, CIA, aflată la început de drum, a fost presată să desfășoare primele sale operațiuni secrete. Președintele Truman și-a declarat ulterior nemulțumirea față de această deviere a CIA de la funcția sa de agenție de informații. „Când am înființat CIA, nu m-am gândit niciodată că va fi implicată în operațiuni secrete pe timp de pace.” Intențiile sale, însă, nu contau prea mult în comparație cu intențiile lui Allen Dulles. Dulles, pe atunci avocat corporativ în New York și președinte al Consiliului pentru Relații Externe (CFR), avea idei diferite. Elitele conducătoare ale CFR erau foarte îngrijorate că în curând comuniștii ar putea câștiga alegerile din Italia. James Forrestal, secretarul american al Apărării, considera că era vitală o contraacțiune secretă, dar evaluarea sa inițială era că operațiunea din Italia era necesar să fie privată.

Industriașii bogați din Milano, Italia, ezitau să furnizeze banii, temându-se de represalii în cazul în care comuniștii ar fi câștigat, așa că sarcina a fost încredințată Brook Club din New York. Allen Dulles, însă, considera că problema nu putea fi gestionată eficient de entități private. Dulles a insistat ca guvernul să înființeze o organizație secretă. Elitele corporatiste ale CFR doreau să finanțeze organizația cu fonduri nejustificate. S-a luat atunci decizia de a crea organizația secretă sub egida Consiliului Național de Securitate.

Prin acest aranjament sub egida agenției guvernamentale NSC, oligarhilor de elită din Brook Club și CFR li se garanta că banii lor folosiți pentru operațiuni secrete ilegale le vor fi returnați sub formă de bani publici. Acesta a fost un experiment fatal în ceea ce privește lipsa de responsabilitate și corupția morală a tacticii criminale, conduse de gangsteri, ale imperiului hegemonic malefic.

Acești hegemoni diabolici și aroganți și-au folosit apoi experiența și conexiunile corporative pentru a înființa întreprinderi private fictive ca „proprietari” sau fațade deținute în totalitate de CIA, în special pentru operațiunile din Extremul Orient. Au folosit modelul CAMCO al lui William Pawley, care fusese fațada operațiunilor cu droguri ale generalului Chennault și ale Flying Tiger în 1941. Capitalul provenea din surse guvernamentale, din banii contribuabililor, dar profiturile erau întotdeauna păstrate de proprietățile CIA în cauză.

Una dintre primele ONG-uri create a fost Freedom House, o organizație cu un nume nobil și o lungă istorie duplicitară. Aceasta a fost creată la sfârșitul anilor 1940 ca o organizație de lobby american pentru a dirija opinia publică în favoarea înființării NATO.

NED, împreună cu Freedom House și alte peste 40 de ONG-uri, au organizat timp de 30 de ani „revoluții colorate” false în Orientul Mijlociu și Eurasia. Toate au fost create în timpul administrației Reagan, cunoscut drept „idiotul util”, pentru a funcționa ca o CIA de facto, privatizată, pentru a permite o mai mare libertate de acțiune. Reagan a semnat Directiva 133 privind deciziile de securitate națională (NSDD 133), clasificată ca „secret sensibil”. Intitulată „Politica SUA față de Iugoslavia”, aceasta pleda pentru „eforturi sporite de promovare a unei «revoluții silențioase» pentru răsturnarea guvernelor și partidelor comuniste” din Iugoslavia, precum și din alte țări comuniste din Europa de Est, în timp ce reintegra țările din Europa de Est într-o economie „orientată spre piață”, un eufemism pentru globalizarea condusă de SUA și jefuirea pieței libere a petrolului și a conductelor de petrol și gaze de oligarhii occidentali și companiile lor multinaționale occidentale.

Așa-numitele revoluții colorate, democrația falsă „pro-libertate” și peste 40 de organizații neguvernamentale (ONG-uri) au devenit una dintre cele mai strategice și duplicitare arme ale NATO pentru destabilizarea regimurilor progresiste opozante în ultimele două decenii.

„Cel mai periculos scenariu ar fi o mare coaliție între China, Rusia și, poate, Iran, o coaliție «anti-hegemonică» unită nu de ideologie, ci de nemulțumiri complementare……. Pentru a evita această situație, va fi necesară o demonstrație a abilităților geostrategice ale SUA simultan pe perimetrele vestice, estice și sudice ale Eurasiei și Ucrainei.” ‒ Zbigniew Brzeziński, consilier al lui Obama

Ucraina și Rusia sunt foarte strâns legate din punct de vedere economic, social și cultural, în special în partea de est a țării, încât sunt aproape imposibil de diferențiat una de cealaltă. Majoritatea conductelor de gaze naturale ale Rusiei din Siberia de Vest traversează Ucraina în drumul lor către Germania, Franța și alte state din Europa de Vest. Din punct de vedere strategic militar, o Ucraina non-neutră în NATO ar reprezenta o lovitură fatală pentru securitatea Rusiei. În era armelor nucleare avansate și a sistemelor de apărare antirachetă ale SUA, asta era exact ceea ce doreau Pentagonul belicos și administrațiile de la Reagan la Biden.

Modelul distinct al revoluțiilor colorate sponsorizate de Washington începând cu anul 2000 viza în mod clar izolarea Rusiei și, în ultimă instanță, tăierea liniei sale vitale economice, rețelele de conducte care transportau uriașele rezerve de petrol și gaze naturale ale Rusiei din Ural și Siberia către Europa de Vest și Eurasia, direct prin Ucraina.

Conductele rusești din masa continentală eurasiatică nu erau singurul obiectiv pe care imperiul american în declin dorea să-l zădărnicească, ci și conducta Nordstream, care ajungea direct în Germania.

„Astăzi asistăm la o utilizare aproape necontrolată a forței, a forței militare în relațiile internaționale, forță care aruncă lumea într-un abis de conflicte permanente. Drept urmare, nu avem suficientă putere pentru a găsi o soluție cuprinzătoare la niciunul dintre aceste conflicte. Găsirea unei soluții politice devine imposibilă. Asistăm la un dispreț din ce în ce mai mare față de principiile de bază ale dreptului internațional, iar normele juridice independente se apropie, de fapt, din ce în ce mai mult de sistemul juridic al unui singur stat. Un stat, desigur, în primul rând Statele Unite, și-a depășit în toate privințele granițele naționale. Aceasta este vizibil în politicile economice, politice, culturale și educaționale pe care le impune altor națiuni. Ei bine, cui i-ar plăcea așa ceva? Cine se bucură de aceasta?” ‒ Vladimir Putin la Conferința de la München privind securitatea, 10 februarie 2007.

Statele Unite aveau opțiunea de a desființa treptat NATO, la fel cum Rusia dizolvase Pactul de la Varșovia, și de a promova un climat de cooperare economică reciprocă care ar fi putut transforma Eurasia într-una dintre cele mai prospere și înfloritoare zone economice din lume.

Dar Washingtonul a ales o altă cale de a face față sfârșitului Războiului Rece. Calea pe care au ales-o poate fi înțeleasă doar prin abdicarea lașă de la datoria morală, prin logica internă nebunească a agendei sale hegemonice globale și geopolitice. Singura superputere rămasă și leviatanul malefic al Pentagonului au ales ascunderea, înșelăciunea, minciunile și războaiele pentru a încerca să controleze prin forță militară inima Eurasiei, singurul său rival potențial ca regiune economică.

„Dacă poporul american va afla vreodată ce am făcut, ne vor fugări pe stradă și ne vor linșa” (George H.W. Bush, iunie 1992, într-un interviu cu Sarah McClendon de la Corpul de Presă al Casei Albe). „Rezultatul este absența controalelor și echilibrului puterilor în Rusia și decizia unui singur om de a lansa o invazie complet nejustificată și brutală a Irakului” (George Bush, care a lansat invazia Irakului în 2003 pe baza unor pretexte false, ucigând milioane de oameni, având un „lapsus freudian” ce denunță „invazia Irakului” ‒ nu a Ucrainei, în timpul unui discurs la Dallas, 17 mai 2022).

Aceștia sunt oamenii din familia criminală Bush și acoliții lor malefici în tiranie, care au impus Patriotic Act și reînnoirea acesteia, suspendarea habeas corpus, practica „predării extraordinare”, practica interceptării fără mandat a convorbirilor telefonice ale cetățenilor americani și refuzul de a asigura alegeri libere și corecte cu numărarea verificabilă a voturilor. Totul face parte din pachetul lor totalitar și fascist.

Motivul din spatele acestor măsuri, la fel ca în schema de integrare verticală a proprietății din pandemia covid, nu este combaterea terorismului, vindecarea bolilor virale sau consolidarea securității naționale. Este vorba de preluarea și menținerea controlului intern.

Tirania declinului nostru politic și economic a avut loc din cauza unei campanii corporative pentru o dereglementare masivă, a abrogării legilor antitrust, a schimbării radicale a țării dintr-o economie manufacturieră într-o economie de consum și a adoptării inițiativei Citizens United în 2010, care a legalizat în mod criminal mita corporativă.

Franklin Delano Roosevelt a prevăzut acest pericol. El a trimis un mesaj Congresului pe 29 aprilie 1938, intitulat „Recomandări către Congres pentru a limita monopolurile și concentrarea puterii economice”.

El a scris: „Primul adevăr este că libertatea democrației nu este în siguranță dacă poporul tolerează creșterea puterii până la un punct în care aceasta devine mai puternică decât statul democratic însuși. Aceasta, în esență, este fascism – deținerea guvernului de către o persoană, un grup sau orice altă parte privată care îl controlează. Al doilea adevăr este că libertatea democrației nu este în siguranță dacă sistemul său economic nu asigură locuri de muncă și nu produce și distribuie bunuri într-un mod care să susțină un nivel de trai acceptabil.”

Romancierul rus Vasili Grossman a scris despre puterea de a lupta împotriva tiraniei răului în capodopera sa Viață și destin: „Am văzut că nu omul este neputincios în lupta împotriva răului, ci puterea răului este neputincioasă în lupta împotriva omului. Aparenta lipsă de forță a bunătății, a bunătății fără sens, este secretul nemuririi sale. Ea nu poate fi niciodată învinsă. Cu cât pare mai stupidă, mai lipsită de sens, mai neajutorată, cu atât este mai vastă. Răul este neputincios în fața ei. Profeții, învățătorii religioși, reformatorii, liderii sociali și politici sunt neputincioși în fața ei. Această iubire mută și oarbă este sensul omului.

Istoria umanității nu este lupta binelui care se străduiește să învingă răul. Este o bătălie dusă de o mare «tiranie» a răului care se luptă să zdrobească un mic sâmbure de bunătate umană. Dar dacă ceea ce este uman în ființele umane nu a fost distrus nici până acum, atunci răul nu va învinge niciodată.”

Iubirea va continua să se ridice pentru a reaminti unei societăți rătăcite ce este real și ce este tiranie malefică. Iubirea va dăinui dincolo de întunericul crizei americane.

Citiți și:
Putin, în fața liderilor FSB: SUA și Rusia vor lucra pentru rezolvarea problemelor mondiale
Soluția imposibilă din triunghiul Rusia-SUA-Iran

 

yogaesoteric
20 octombrie 2025