„Despre MISA, ştim cu toţii” (IV)

55 0

Despre subiectul MISA s-au publicat și se publică în continuare mii de articole în presa scrisă, s-au difuzat și se difuzează în continuare pe diverse posturi TV şi de radio mii de ştiri, reportaje, interviuri, emisiuni. Aproape la unison, acestea au promovat și promovează încă o imagine nefavorabilă, denigratoare atât la adresa yoghinilor, cât şi la adresa MISA, dar cu predilecţie la adresa lui Gregorian Bivolaru, profesorul de yoga care a pus bazele acestei şcoli.

Numărul tehnicilor de dezinformare aplicate în această campanie, care durează de peste 20 de ani, este cu mult mai mare decât al celor exemplificate în analiza de față. Din această listă de exemple ne interesează să deducem ce „ştim cu toţii” despre MISA (în comparaţie cu realitatea), dar şi prin ce tehnici de dezinformare am ajuns să ştim toate acestea.

Citiți partea precedentă a articolului

Logomahia – războiul cuvintelor

Termenul de logomahie (de la cuvintele greceşti logos, „cuvânt” şi mache, „luptă”), care este tradus fie ca „un conflict sau o dispută asupra sensului cuvintelor”, fie ca „o luptă purtată exclusiv prin intermediul cuvintelor”, desemnează din punctul de vedere al dezinformării aşa-numitul „război purtat cu ajutorul cuvintelor”. În sensul primar şi cel mai direct, acest război al cuvintelor porneşte de la banalele (dar foarte sugestivele şi niciodată lipsite de urmări) insulte – este ceea ce în propagandă se numeşte în mod savant şi în aparenţă „nevinovat” tehnica „apelării pe nume”. Insultele sunt cu mult mai grave dacă se adresează unui grup numeros, aşa cum este cazul pentru yoghini şi pentru simpatizanţii Şcolii de yoga MISA.

Efectul cuvintelor este speculat şi în ceea ce se numeşte în propagandă „tehnica eufemismelor”. În acest domeniu, exemplele abundă la nivel oficial. Astfel, în anii ’40, America a schimbat numele Departamentului de Război în „Departamentul Apărării” (În septembrie 2025, Donald Trump a decretat revenirea la denumirea anterioară, aceea de „Departament de Război”.). Sub administraţia Reagan, racheta balistică MX a fost redenumită „Păstrătorul Păcii”. Expresia victime colaterale este mult mai lipsită de sugestivitate decât dacă am vorbi despre oameni (civili) ucişi nejustificat. În loc de crimă sau ucidere, se preferă să se folosească cuvântul lichidare. Tulburările psihice ale veteranilor războiului din Vietnam sunt numite „stres post-traumatic”, expresie care nu are nicio legătură cu realitatea războiului (după Primul Război Mondial, aceleaşi tulburări erau numite „şocul obuzelor”).

Nu vom putea sublinia niciodată îndeajuns cât de importante sunt chiar şi cele mai subtile nuanţe ale cuvintelor, în dezinformare. Un dezinformator abil, ca şi un propagandist profesionist, nu foloseşte niciodată cuvintele la întâmplare. De exemplu, în conflictul dintre două grupuri, cel căruia îi aparţineţi şi un grup oponent, veţi spune că cei care sunt de partea voastră sunt curajoşi, pe când oponenţii, într-o conjunctură similară, sunt brutali sau violenţi. Ai dumneavoastră vor da dovadă de iniţiativă, dar într-o situaţie similară, când au făcut acelaşi act, veţi spune că ceilalţi s-au manifestat agresiv. Prietenii dvs. vor da dovadă de abilitate într-o anumită situaţie, dar dacă adversarii vor proceda la fel, vor fi vicleni sau chiar înşelători. Comunicatele dvs. de presă vor fi convingătoare, iar ale oponenţilor vor fi propagandistice. Ceea ce în cazul dvs. va fi etichetat ca persuasiune, în cazul oponenţilor va fi categorisit ca demagogie sau manipulare, de la caz la caz.

Dacă vreţi ca numărul 41 (de exemplu, de persoane participante la un miting) să pară mare, veţi spune: „peste 40 de persoane” sau „aproape 50 de persoane” sau, simplu, „un grup numeros”. Dacă în schimb vreţi ca numărul 99 (de exemplu, de participanţi la mitingul adversarilor dvs.) să pară mic, veţi spune: „mai puţin de 100 de persoane” sau „câteva zeci de persoane”sau veţi evita cu nonşalanţă chestiunea numărului, vorbind despre „participanţii la miting”[1].

Arma cuvintelor a fost folosită împotriva MISA continuu, neobosit, într-un mod de-a dreptul necruţător. Remarcăm atât utilizarea abilă a cuvintelor pentru a crea impresii nefavorabile, cât şi insulta directă şi neruşinată. Din prima categorie, să remarcăm un detaliu aparent insignifiant: presa obişnuieşte să spună că Gregorian Bivolaru este acuzat de act sexual cu un minor (teoretic este corect din punct de vedere juridic, dar faptul că este vorba de o minoră şi nu de un minor nu ar fi atât de grav în percepţia publică precum această formulare, preferată pentru că induce şi ideea, atât de odioasă românilor, de homosexualitate). Pe scară mare, aceeaşi tehnică este aplicată atunci când se aduce yoghinilor acuzaţia de trafic de persoane (asociată în percepţia publică cu prostituţia), deşi în cazul dosarelor fabricate unor instructori ai Şcolii de yoga MISA acest „trafic de persoane” se referă la activităţi casnice de tip karma yoga (curăţenie, gătit) şi nicidecum prostituţie.

În ceea ce priveşte insultele, MISA a fost făcută în toate felurile, de la sectă la şleahtă, yoghinii au fost ipostaziaţi în adepţi îndobitociţi, iar Gregorian Bivolaru a fost insultat în toate modurile imaginabile. Dincolo de toate aceste insulte, pe care va trebui să le analizăm în detaliu pentru completitudinea acestui studiu, să remarcăm de la început faptul că atunci când atacul la adresa unei persoane sau organizaţii se bazează într-atât de mult pe cuvinte (şi mai ales pe insulte), este clar că alte argumente nu prea sunt! Atunci când parcurgem articolele împotriva MISA, este uluitor să constatăm în ce măsură autorii lor apelează la acest truc propagandistic destul de rudimentar, dar eficient.

Menţionăm şi o manieră ingenioasă de a proceda: în loc să insulte direct, ziaristul citează, chipurile, chiar declaraţia celui insultat (care, în acest caz, este necesar să menţionăm că este o invenţie 100%): „Referindu-se la persoana sa, Bivolaru şi-a exprimat regretul că până în prezent lumea l-a considerat rând pe rând spion, criminal, homosexual, corupător de minori, infractor etc.” – Ziua, februarie 2005

Portrete ale MISA, în contextul logomahiei şi apelării pe nume

În funcţie de imaginea pe care vrea să o imprime publicului despre MISA, presa foloseşte unele cuvinte sau chiar sintagme cu rezonanţă specifică. S-au creat astfel câteva portrete ale MISA între care jonglează presa, fără a remarca defel că acestea se bat cap în cap din multe puncte de vedere, adică sunt contradictorii şi prin urmare nu pot fi în totalitate adevărate. Le prezentăm doar pe cele mai des întâlnite.

Portretul MISA în termeni sectari este de la distanţă preferatul presei. Acesta foloseşte din abundenţă cuvinte precum „adepţi”, „adoratori”, „idolatrie”, „fanatism”, dar mizează îndeosebi pe repetarea obsesivă a cuvintelor „sectă” şi „sectanţi”. Gregorian Bivolaru este numit în acest context „guru” şi se insistă asupra faptului că el se ipostaziază în „mântuitor”, iar adepţii îl consideră Dumnezeu. Se vorbeşte despre yoghinii care ţin pe perete portretul lui şi îl privesc ca pe o icoană. În prezent, datorită faptului că s-a bătut atâta monedă pe această ipostaziere, deja se foloseşte ca şi cum ar fi un adevăr unanim acceptat faptul că MISA ar fi o sectă şi aceasta în ciuda faptului că cel mai mare expert din Europa în domeniul sectelor a elaborat un studiu care concluzionează că Şcoala de yoga MISA nu este o sectă!

Serviciile secrete preferă, totuşi, varianta MISA în termeni care construiesc portretul unei organizaţii paramilitare. În articolele de presă influenţate de această viziune se vorbeşte despre „ciracii”, „body guarzii” sau „locotenenţii lui Bivolaru”, se folosesc cuvinte precum „cazarmă” sau „cazon”, iar yoghinii „înregimentaţi” „ascultă orbeşte” „ordinele” (de exemplu, „lătrate în portavoce”) şi sunt „încolonaţi disciplinat”. Gregorian Bivolaru este ipostaziat în şef sau comandant neiertător, se spune că oamenii sunt înspăimântaţi de yoghini pentru că aceştia acţionează într-o ordine nefirească (sic) şi sunt bine organizaţi.

Tot presa conturează, însă, la polul opus, un portret MISA-spălată-pe-creier (asociată uneori cu ideea de sectă, dar nu neapărat), în care vorbeşte de „adepţi apatici şi îndobitociţi”, de „bovine paşnice”, de o „turmă blegoasă” de neadaptaţi social, care sunt aserviţi lui Bivolaru într-o stare de prostraţie şi imbecilitate totală, fiind „victimele” sau „slugile” lui.

În contextul pornografiei şi al orgiilor sexuale, se folosesc termeni precum „libidinos”, „lasciv”, „pervers” şi se vorbeşte obsesiv de orgii sexuale, pornografie, prostituţie – evident, fără niciun fel de probe sau dovezi. Fără a se sfii datorită contradicţiei acestora cu imaginea de sectă, presa românească chiar a inventat o sintagmă specială pentru MISA: „porno-secta” sau „secta pornografică”. Apogeul acestei aberaţii a fost atins de ziarul Ziua în 1995, care a scris la un moment dat că ei consideră că din acel moment anume MISA trebuie să se numească „secta destrăbălării sexuale”. Ulterior, Ziua a ajuns chiar să scrie că MISA „pretinde că se numeşte MISA.”

Folosirea cu abilitate a imaginilor
„O imagine valorează cât o mie de cuvinte”

Fotografiile care ilustrează un articol sau imaginile prezentate în cadrul unei ştiri televizate sunt foarte importante în impregnarea unor impresii. Atunci când presa scrisă publică un articol sau televiziunile difuzează o ştire relativ la un anumit subiect, se acordă o foarte mare importanţă alegerii imaginilor care vor fi folosite. În orice redacţie serioasă există persoane a căror meserie este aceea de a selecta aceste imagini.

Vă propunem un exerciţiu simplu de imaginaţie. Ce-ar fi dacă ştirile despre diverse personalităţi publice ar fi însoţite numai de imagini din viaţa lor particulară? Poate cu imagini de la petreceri private, de acasă din bucătărie sau când se relaxează în faţa televizorului. Sau, ce-ar fi dacă toate ştirile despre personalităţi ar fi însoţite de imagini ale acestora în costum de baie, de la plajă, la mare sau de la piscină? Dacă am vedea în ziare, alături de o ştire despre un lider politic sau despre un academician, poza fiecăruia în costum de baie, mereu şi mereu?

Variantă personalizată a acestui exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că sunteţi o persoană cu un oarecare rol public sau cu o profesie în care imaginea contează foarte mult (profesor, judecător, actor, politician etc.). Dacă nu sunteţi aşa ceva, imaginaţi-vă totuşi că primiţi o astfel de funcţie. Mai imaginaţi-vă în plus că, dintr-un motiv sau altul, eminamente nedrept, poliţia a făcut un raid în care, printre altele, a percheziţionat şi casa dumneavoastră. Un scenariu posibil ar fi că poliţia presupunea că sunteţi traficant de droguri (de exemplu, poate că adversarii dvs. politici au furnizat poliţiei informaţii false cum că aţi fi traficant de droguri). În povestea noastră imaginară a urmat această descindere în urma cărora v-au fost confiscate tot felul de lucruri cu un caracter strict personal şi privat, cum ar fi pozele pe care le-aţi făcut la mare în studenţie, acum vreo 20 de ani.

Abia acum începe efectiv exerciţiul de imaginaţie. Imaginaţi-vă că de acum încolo, toată viaţa dumneavoastră, toate ştirile despre dumneavoastră sau care au vreo legătură, chiar şi cea mai tangenţială, cu dumneavoastră vor fi ilustrate cu imaginile acelea alb-negru de la plajă, în costum de baie, de acum 20 de ani. Şi de ce nu, dacă tot s-au confiscat acele poze şi nu puteţi dovedi care erau pozele iniţiale, este banal ca în photoshop orice începător să includă unele detalii care pot părea de-a dreptul scandaloase sau penibile.

Ei bine, este ceea ce li se petrece yoghinilor de 20 de ani. Pentru a se susţine ideile care s-a dorit să fie implementate despre MISA, majoritatea articolelor din presă sunt ilustrate cu poze care sugerează mai mult sau mai puţin direct nuditatea şi au o tentă sexuală. Chiar şi atunci când pozele nu ar avea nimic incriminator în ele însele, o simplă bandă neagră peste ochii personajelor (chipurile pentru a le proteja imaginea) creează o impresie stranie. Am văzut de sute de ori în presă imaginea lui Gregorian Bivolaru la plajă, închizând lănţişorul unei femei – o imagine foarte personală, ajunsă în presă în urma percheziţiilor din martie 2004, dar care nu are nimic obscen sau incriminator. Totuşi, este de-a dreptul straniu ca articolele care vorbesc despre procese, despre azil politic, despre drepturile omului să fie ilustrate cu astfel de fotografii făcute la plaja de nudişti din Costineşti, fotografii cu caracter personal furate yoghinilor la percheziţiile din martie 2004!

Grotescul la care se poate ajunge în acest fel este foarte bine ilustrat de următorul exemplu. În noiembrie 2012, s-a vehiculat o ştire „explozivă” conform căreia o publicaţie online a descoperit unde locuieşte Gregorian Bivolaru şi a publicat inclusiv adresa, harta oraşului respectiv din Suedia, dar şi fotografia clădirii (ştirea a fost preluată cu repeziciune de diverse publicaţii şi posturi TV). Dincolo de faptul că ştirea era veche de şase ani şi că publicarea ei este o neruşinată instigare, în condiţiile în care identitatea lui Gregorian Bivolaru este protejată de statul suedez, remarcăm un detaliu foarte semnificativ. Libertatea a ilustrat această ştire cu fotografia din articolul iniţial peste care a adăugat în medalion chipul lui Gregorian Bivolaru [foto mai jos]. Acesta provine dintr-una din „celebrele” şi mult vehiculatele fotografii de la plajă confiscate yoghinilor de procurori. Chiar şi în decupajul respectiv, este evident că Gregorian Bivolaru este „la bustul gol” şi ne întrebăm ce mesaj vrea să ne transmită oare Libertatea? Că Gregorian Bivolaru trăieşte şi se plimbă pe stradă gol într-un oraş din Suedia, la începutul iernii?

O altă categorie de imagini manipulatoare folosite din plin, alături de cele asociate cu nuditatea şi sexualitatea, o constituie fotografiile lui Gregorian Bivolaru din cele câteva zile când a fost închis abuziv, în martie-aprilie 2004. Publicarea obsesivă a acestor imagini în care Gregorian Bivolaru, eventual cu lanţuri la mâini, este înconjurat de mascaţi, sau în care Gregorian Bivolaru este după gratii, contribuie la întărirea mesajului dezinformator că el este (chipurile) un infractor periculos.

În televiziune, legea audio-vizualului impune menţionarea „arhivă” atunci când se folosesc imagini vechi (ca în cazul acesta) pentru a ilustra ştiri actuale, dar în presa scrisă nu există nicio reglementare de acest tip. Şcoala de yoga MISA a sesizat în repetate rânduri CNA pentru că posturile TV foloseau imagini de arhivă cu Gregorian Bivolaru în lanţuri fără a preciza că sunt imagini vechi. În aceste cazuri, CNA a adresat avertismente posturilor TV respective, adică a dat dreptate yoghinilor (ceea ce s-a obţinut a fost că televiziunile includ acum menţiunea „arhivă”, dar nu au renunţat la obiceiul de a difuza acele imagini). Este unul dintre puţinele elemente concrete care se pot invoca atunci când ne confruntăm cu o campanie de dezinformare. Privitor la imaginile cu nuditate, CNA nu a dat niciodată o decizie favorabilă yoghinilor, oricât de aberantă era ilustrarea ştirilor despre MISA cu imagini cu tentă sexuală sau cu nuditate.

În concluzie, ce „ştim cu toţii” despre MISA şi care este situaţia în realitate?

Referitor la subiectul MISA, principalele minciuni pe care mass-media a reuşit să le inoculeze opiniei publice în peste 20 de ani de dezinformare sistematică sunt următoarele:

mişcarea yoghină din România este o organizaţie rigidă de tip sectar, care îngrădeşte libertăţile membrilor săi;
Gregorian Bivolaru este liderul absolut al acestei organizaţii şi este ascultat orbeşte, cu fanatism de toţi yoghinii;
Gregorian Bivolaru este adorat în mod fanatic de toţi yoghinii;
este foarte dificil să pătrunzi în această organizaţie şi este foarte dificil după aceea să o părăseşti;
în cadrul activităţilor organizate de MISA se desfăşoară frecvent orgii sexuale şi acesta este un fapt dovedit şi documentat de presă;
la MISA se petrec tot felul de lucruri necurate, ilegale, imorale, din toate categoriile posibile;
există „foşti membri” care au făcut dezvăluiri că toate acestea se petrec la MISA.

Nu credem, totuşi, că publicul-spectator al campaniei de dezinformare anti-MISA ar fi în stare să formuleze explicit şi în mod coerent toate ideile de mai sus. El a reţinut, eventual, detalii scandaloase şi anecdotice şi impresia generală nefastă, pe un fond de respingere şi de teamă. Nici nu este nevoie de mai mult pentru a considera campania de dezinformare încununată de succes.

Care este de fapt adevărul cu privire la cele enunţate mai sus?

Mişcarea yoghină din România este atipică şi eterogenă, fără un sistem global de organizare, care nu implică apartenenţa la o organizaţie şi nici nu impune reguli care îngrădesc libertatea personală;
de-a lungul anilor, Gregorian Bivolaru a predat yoga şi a scris cărţi despre yoga; cât timp a trăit în Suedia, a trimis conferinţe yoghinilor români; nenumăraţi yoghini i-au cerut sfaturi cu privire la practica lor spirituală sau la viaţa lor personală – dacă au făcut aceasta, a fost decizia lor şi numai a lor dacă au respectat acele sfaturi;
Gregorian Bivolaru este în general admirat şi respectat (există desigur şi excepţii) de cei care au ajuns să-l întâlnească personal şi să-l cunoască, cu certitudine foarte mulţi dintre cei care urmează cursurile de yoga îl simpatizează şi cei care l-au cunoscut au construit cu el o relaţie bazată pe afecţiune reciprocă (dar ar fi exagerat dacă am spune că aceasta este o regulă generală);
oricine se poate înscrie la cursurile de yoga şi se poate retrage oricând vrea;
oricât de ridicol ne simţim enunţând aceasta, este necesar să o spunem clar: nu s-a desfăşurat niciodată vreo orgie sexuală la MISA. Presa a vorbit despre orgii fără niciun fel de dovezi;
activitatea MISA este perfect legală, toate faptele necurate, ilegale, imorale etc. imputate MISA sunt nişte scorneli ale presei;
există angajaţi ai serviciilor secrete care se ocupă de formarea unor „celule de foşti adepţi” şi de întreţinerea ideilor din prima listă (care trebuie induse publicului).

În sprijinul afirmaţiilor noastre, aducem şi ideea că MISA a fost continuu supravegheată de serviciile secrete: zeci de agenţi înscrişi la cursuri sau informatori din rândul yoghinilor, eventual infiltraţi pe poziţii mai importante în cadrul Şcolii de yoga (cum este cazul fostului instructor de yoga Claudiu Trandafir, fost vicepreşedinte al MISA). Cu toate acestea, nu s-a prezentat niciodată nici măcar o singură dovadă palpabilă despre vreo faptă ilegală comisă în cadrul cursurilor de yoga sau a celorlalte activităţi ale Şcolii de yoga (tabere, întâlniri, conferinţe). Cu toată această supraveghere şi cu sumele exorbitante cheltuite de autorităţi pentru investigarea cazului MISA (care se ridicau, conform lui Gabriel Andreescu, la 2 milioane de euro în anul 2006, ajungând apoi, conform unei surse din SRI, la 4 milioane de euro până în 2010), nu există deci nicio probă pentru niciuna dintre acuzaţiile concrete aduse. Atunci de ce să credem toate celelalte acuzaţii evazive, care vorbesc de exemplu, despre sectă, doar pentru că o altă acuză nu se poate aduce?

Cum este posibil ca oamenii să accepte această distorsionare a faptelor şi a realităţii (care este cvasi-evidentă atunci când este explicată)?

Dincolo de toate mecanismele psihologice care îi fac pe oameni vulnerabili la dezinformare şi manipulare, mecanisme care sunt exploatate din plin în derularea unei campanii de dezinformare (de la conceperea ei, ca tematică şi până la punerea ei în practică), există şi unele idei general acceptate, care aparent ţin de evidenţa bunului-simţ, dar care în realitate sunt nişte convingeri eronate. Din punctul nostru de vedere, acestea sunt nişte mituri false ale societăţii actuale şi ele fac posibilă căderea în capcana dezinformării. Foarte pe scurt, câteva dintre aceste mituri-capcană, totalmente false, sunt următoarele:

E adevărat, pentru că am citit! – oamenii tind să creadă ceea ce citesc, să aibă încredere în cuvântul scris.
E adevărat, pentru că am văzut la TV! – oamenii au încă şi mai mare încredere în ceea ce văd cu ochii lor. Aceasta duce la un paradox speculat din plin: oamenii au foarte mare încredere în televiziune, mijlocul de informare care îi dezinformează cel mai eficient!
Dacă nu-i foc, nu iese fum! – se spune în popor. Dar atunci când vine vorba de zvonuri, de manipulare, de presă, de dezinformare, nu se mai poate aplica această „axiomă” a înţelepciunii populare[2].
Presa informează (adică, informează corect) – am atribuit un întreg capitol demolării acestui mit.
Jurnaliştii sunt de partea spectatorilor, adică a „poporului”. În realitate sunt antrenaţi să dea această impresie. Ei nu sunt, la rândul lor, decât nişte pioni manipulaţi de nişte interese de care, de cele mai multe ori, nu au habar.
Justiţia face dreptate! Poate în alte ţări, dar în România nu este cazul, deocamdată. Cu un număr record de procese pierdute la CEDO (pe care Consiliul Superior al Magistraturii le ignoră), justiţia românească este deocamdată coruptă, putredă, disfuncţională.
Autorităţile spun întotdeauna adevărul. Declaraţiile oficiale sunt întotdeauna corecte. O presupunere de bun-simţ, din păcate demontată de realitate. Am dat în acest articol suficiente exemple în cazul MISA pentru a vă clătina un pic această convingere.
Structurile comuniste din România au dispărut după revoluţia din 1989 – aici, considerăm noi, este punctul cel mai dureros pentru români (pentru românii de rând, nu pentru „clasa conducătoare”). Pentru că, la o analiză atentă, cei care o duceau foarte bine în regimul comunist sunt în continuare la putere, exceptând poate pe aceia care aveau funcţiile cele mai vizibile. Este probabil motivul pentru care Parlamentul, în mod ruşinos, nu a aprobat legea lustraţiei.
Securitatea comunistă a dispărut (undeva în neant, probabil, îşi imaginează românii). Realitatea este că Securitatea a fost rebotezată SRI şi aceiaşi oameni care ne terorizau înainte de 1989 fac parte acum din SRI (şi, pe unii dintre noi, încă ne mai terorizează).

Nu am vrea deloc să dăm impresia că din perspectiva noastră, publicul („poporul”) este vinovat că s-a lăsat dezinformat în ceea ce priveşte cazul MISA. Nicidecum. Având în vedere tirul mediatic nemilos îndreptat împotriva mişcării yoghine din România, am spune că lucrurile puteau evolua chiar şi mai rău sau puteau degenera în violenţă manifestă. Întrebarea la care am vrut să răspundem aici ar putea fi reformulată astfel: cum este posibil ca unii oameni inteligenţi şi cu bun-simţ să creadă mistificarea mediatică a realităţii în cazul MISA? Răspunsul constă din aceste idei de mai sus, la care se adaugă persistenţa, intensitatea şi repetitivitatea mesajului dezinformator.

Pe de altă parte, haideţi să analizăm şi ce anume NU vedem în presă despre MISA? Ce lipseşte cu desăvârşire în campania mediatică împotriva MISA? Dacă vom analiza cu atenţie toată această campanie în cei peste 30 de ani ai săi, vom observa faptul că în ciuda sutelor de subiecte abordate, a miilor de articole scrise şi de ştiri/emisiuni difuzate pe acest subiect, ceea ce lipseşte în campania anti-MISA este chiar MISA sau, altfel spus, yoghinii. Lipsesc în totalitate imagini simple în care să fie arătaţi aceşti oameni aşa cum sunt în realitate, nişte oameni normali – poate mai frumoşi, poate mai armonioşi, poate mai liniştiţi, poate mai fericiţi decât alţi oameni, dar categoric NORMALI. Din cauza imaginii distorsionate generate de presă, această evidentă normalitate (asociată în cazul yoghinilor şi cu armonia, frumuseţea, veselia, fericirea) îi frapează cel mai mult pe cei care totuşi ajung în contact cu yoghinii, fie şi numai prin intermediul site-ului lor sau al unor filme de prezentare.

Note:

1) Un amic care a cochetat o vreme cu mediul politic ne-a povestit că şeful partidului în care s-a înscris se hotăra ce sală să închirieze pentru desfăşurarea unui anumit eveniment numai după ce ştia precis numărul de participanţi. Oricât de puţini participanţi se anunţau, sala era aleasă aşa încât, de fiecare dată, oamenii să nu încapă. Se crea astfel impresia de îngrămădeală în sensul bun, de înghesuială, de afluenţă a publicului.

2) „În credinţa populară, se spune „nu iese fum fără foc” cu privire la zvonuri, adică există măcar un sâmbure de adevăr în ceea ce se spune. Nimic mai fals: neurmând calea raţiunii, zvonurile nu au nevoie de adevăr (deşi pot să-l conţină) pentru a circula. Ele se bazează doar pe informaţiile neoficiale, neverificate şi cu posibilităţi reduse sau inexistente de verificare.” – „Manipularea prin presă”, de Sonia Cristina Stan

Citiți și:
Raidurile poliției împotriva MISA în Franța, 28 noiembrie 2023. 1. Narațiuni contradictorii
Twisted TV: Cum a denaturat un documentar adevărul. 4. Fie „victime”, fie „spălați pe creier”
Profesorul Silvio Calzolari, cunoscut orientalist și istoric al religiilor italian, aduce la rândul său cazul MISA în atenția internațională

yogaesoteric
22 aprilie 2026