La Ankara trompetele ienicerilor au sunat deșteptarea sau stingerea? (II)
Citiți prima parte a articolului
Sfârșitul „Americii israeliene”
A doua mare manevră a SUA în Orientul Mijlociu a fost crearea unui Israel american, care cu timpul s-a schimbat într-o Americă israeliană.Toate statele din regiune care au acceptat supremația acestei Americi israeliene au primit asigurarea celeilalte Americi, cea transatlantică, de a fi apărate de orice atacuri terțe fie venite de la Rusia sovietică ateistă, fie de la republicile arabe revoluționare pro-sovietice, adversare ereditare ale monarhiilor arabe legitimiste, fie din partea fostului imperiu persan șiit, dușman al arabilor sunniți, dar și a mișcărilor panarabe de inspirație marxist-leninistă. Cine nu a acceptat „protecția” americană și implicit supremația Israelului la nivel regional, a devenit ținta „sancțiunilor” unilaterale (adică ilegale în dreptul internațional) americane economice (de fapt acte de război economic cu impact social adesea devastator), politice (incluzând izolarea internațională și loviturile de stat ducând la schimbări de regim) și militare (aplicate direct sau prin interpuși).
Brațul înarmat al SUA în Orientul Mijlociu, capabil să susțină acest mecanism sancționatoriu, a fost evident Israelul, adică America israeliană, singura cu adevărat de încredere întrucât, înconjurată numai de adversari, nu putea să își vadă garantată existența fără protecție americană. Iranul era prea mare, prea marcat de memoria trecutului imperial și prea mândru pentru a fi prepusul legitim al SUA în Orientul Mijlociu. El putea fi, cel mult, un concurent prietenos, care rămânea amabil doar atât timp cât interesele sale rămâneau compatibile cu cele americane (cum a fost parțial pe vremea Șahului Reza Pahlavi). Ceea ce nu se putea petrece pe termen lung, în teaca geopoliticii medio-orientale neputând încăpea și sabia iraniană și cea americană.
Astfel, opțiunea israeliană a devenit obligatorie și a făcut ca acela care contesta pretențiile Israelului la dominație regională, să conteste de fapt pretențiile SUA la dominația globală. În consecință, promovarea pretențiilor SUA la dominația globală a devenit dependentă de satisfacerea pretențiilor Israelului la dominația regională, obligând administrațiile americane, cam de la Lyndon Johnson încoace, să acorde susținere necondiționată oricărei geopolitici israeliene concepute la Tel Aviv și Ierusalim. Iată mecanismul prin care Israelul american s-a schimbat în Americă israeliană.
Cât timp interesele strategice americane și israeliene au coincis, evenimentele au decurs conform planului. În măsura în care apariția unei lumi multipolare caracterizată printr-o nouă distribuție a puterii reale la nivel global impune SUA interese diferite de cele israeliene și dă naștere unor agende geopolitice contradictorii, SUA este obligată să își dezisraelinizeze strategia globală și, pentru a se ridica din nou, să arunce din nacela balonului său de putere America israeliană.
Pentru ca asta să nu lase regiunea cu totul la discreția rivalului iranian, dar și pentru a menține o anumită influență americană în regiune pe un alt canal decât cel israelian în cea mai mare parte compromis, SUA are nevoie acum să scoată Turcia din jocul european și să o readucă în cel medio-oriental, reabilitând totodată și antanta turco-americană. Ceea ce poate face doar renunțând la toate sancțiunile aplicate Turciei în vederea frânării progreselor în direcția autonomiei strategice și a emancipării de sub influența transatlantică acceptată de Ankara în trecut, în condițiile Războiului Rece, astăzi terminat.
Asta s-a petrecut de fapt la Summitul NATO.
Binomul transatlantic turco-american în ordinea orientală postamericană
SUA a creat formal un G2 (SUA plus Turcia) în cadrul NATO, dar cu misiune în afara NATO. Așa se explică și fugitiva mențiune a Iranului, în declarația finală a Summitului, inclusă nu ca o extindere a rolului alianței, ci ca o concesie făcută președintelui Trump, cu utilitate mai degrabă în luptele politice interne din SUA, menită a-i cumpăra o anume amabilitate retorică.
În această misiune, Turcia nu este contrapusă Rusiei sau Iranului, doi concurenți tradiționali atât ai Turciei cât și ai SUA, ci Israelului. O opoziție care nu vizează distrugerea Israelului, ci păstrarea status quo-ului medio oriental în cadrul unei ordini postamericane și, în acest sens, postisraeliene, valorificând capacitatea actuală a Turciei de a avea relații raționale și favorabile cu Iranul și cu monarhiile arabe sunnite, dar și cu Egiptul, fără de care nu se poate câștiga niciun război în Orientul Mijlociu, și cu Siria, fără de care nu se poate câștiga nicio pace în Orientul Mijlociu, cu Rusia și cu Ucraina, cu Libanul și cu Pakistanul.
De asemenea, în acest G2, Turcia, cu atuurile sale în contextul actual, nu este, nu se va lăsa și nici nu va putea fi subordonată Americii, ea păstrându-și integrală opțiunea pentru autonomia sa strategică, ci este curtată de America, obligată de evoluția obiectivă a realității globale, să se adapteze modificării jocului strategic în Orientul Mijlociu.
În cadrul noii ordini globale în curs de edificare, în care SUA a și identificat un nucleu dur în format de 2+1 (SUA și China plus Rusia), și pe când concursurile sale strategice se consumă în Oceanul Pacific și în cel Arctic, administrația Trump este obligată, vrea și poate să încheie pacea cu Iranul. Chiar dacă Memorandumul în 14 puncte arată mai mult a capitulare, el oferă Americii libertatea de a ieși „cu onoare” dintr-o confruntare din care nu are mai nimic de câștigat, dar în care și o victorie ar echivala cu pierderea războiului. Israelul însă se opune. Pentru Israel orice pace cu Iranul este inacceptabilă și SUA nu poate trece peste această opoziție.
SUA înțelege că nu poate fi pace în Orientul Mijlociu fără rezolvarea problemei palestiniene. În acest sens SUA susține soluția celor două state – israelian și palestinian. Israelul se opune, iar administrația Trump se vede pusă în fața eșecului împlinit.
SUA dorește normalizarea relațiilor dintre Israel și Liban, cu reinstaurarea exercitării efective a suveranității Libanului asupra întregului său teritoriu. Israelul se opune și SUA asistă neputincioasă la decredibilizarea influenței ei regionale.
SUA încearcă să facă din Siria un factor stabilizator în ecuația medio-orientală lăsând-o să dispună de toate atuurile geografiei sale politice și economice. Israelul se opune, considerând că integralitatea teritoriului sirian este o amenințare la adresa securității sale; și administrația americană nu are ce face.
Israelul se opune și normalizării relațiilor SUA cu Turcia, arătând că aceasta ar afecta actuala distribuție a puterii în Orientul Mijlociu și ar pune capăt supremației israeliene în regiune. Acest avertisment este just, numai că interesul Israelului nu mai este același cu cel al SUA; și de astă dată SUA nu a mai putut fi oprită. În confruntările recente ale SUA cu Israelul, cel din urmă a câștigat mai multe partide, dar atuul american ținut în manșetă a fost Turcia. Jucând acum cartea turcă, SUA a decuplat naveta sa strategică de treapta israeliană a rachetei sale geopolitice purtătoare (sau măcar a făcut manevra de decuplare).
Desigur, multe se mai pot petrece, căci nici lobby-urile nici uliii războiului nu dorm. Neocezarismul lui Donald Trump îl va duce și el, poate, pe „Marele blond” la Idele lui Marte, unii căutând să dea ceasul istoriei înapoi, dar deocamdată, la Ankara, Rubiconul a fost trecut și astfel America transatlantică, la fel cu America israeliană, au înțeles că drumurile lor se despart; nu din dorință, ci din necesitate. Ca și America transatlantică la nivel global, și America israeliană la nivel regional, au de ales între a se alătura procesului de edificare a ordinii globale postamericane, respectiv a ordinii medio-orientale post israeliene, sau a lăsa ca acestea să se nască împotriva lor. Nu știm ce vor alege, dar știm că cei ce vor să țină istoria în loc, de regulă, plătesc penalități uriașe.
Summitul NATO ca târg al autoamăgirilor
Potrivit declarațiilor publice (care astăzi, în condițiile meningitei morale de care suferă clasa politică de pretutindeni, nu mai valorează doi bani) „europenii” au fost foarte mulțumiți de rezultatele Summitului NATO de la Ankara. S-a reafirmat angajamentul punerii în aplicare a art. 5 din tratatul de la Washington. SUA a anunțat că rămâne în NATO. Toți aliații, inclusiv SUA, s-au angajat să sprijine Ucraina în războiul împotriva Rusiei, menținând, în expresie paușală, desigur, nivelul înalt al finanțării cheltuielilor destinate cumpărării de carne de tun ucraineană. Probabil inspirat de filosofia chineză învățată cu prilejul discuțiilor cu „prietenul” Xi Jinping, Donald Trump a zis chiar că nu îi va mai livra Ucrainei „pește” (armament), ci îi va da „undița” (licența de producție a armamentului) cu care „să pescuiască” după voia inimii. Rusia a fost declarată amenințare principală pentru Europa. Toată lumea a jurat, într-un spirit de înălțătoare unitate, să cheltuiască mai mult pentru înarmare, evident spre a face față amenințării Rusiei; acea Rusie pe care Ucraina o bate într-una pe câmpul de luptă (sic!), dar nu încetează să amenințe. Aliații au salutat proiectul înființării unei Bănci pentru apărare, securitate și reziliență, iar unii, evident dintre cei mai bogați (printre care și România) s-au angajat deja să contribuie cu fonduri la realizarea mărețului proiect.
De ce-am fi triști?! ….… Și totuși…….
Art. 5 este inclus în tratatul NATO și cât timp tratatul este în vigoare, aliații sunt obligați să îl aplice. Cine ar fi putut crede că într-un document oficial vreun membru al NATO ar fi putut declara că nu își va îndeplini obligațiile asumate printr-un instrument de drept internațional?! Chiar și după ce vor încălca articolul vor spune că l-au respectat. Ceea ce nu este nici foarte greu, întrucât ambiguitatea textului lasă loc oricărei interpretări și oricărei derobări.
Nimeni nu a crezut cu adevărat că SUA va părăsi NATO. De ce să o facă? Prezența în NATO îi oferă un drept de supraveghere a politicilor de apărare și securitate ale membrilor alianței. Dacă ar părăsi NATO, SUA nu ar mai avea nici poziția necesară pentru a pune presiune pe aliați să sporească fondurile destinate cumpărării de arme de la ……. complexul militar industrial american. După Ankara, pentru SUA alianța a rămas o simplă afacere, o placă turnantă pe care banii contribuabilului european se transferă în conturile industriașilor americani.
Faptul că SUA rămâne în NATO nu este egal și cu a continua să acorde garanțiile necesare securității celorlalți membri. În NATO se găsește și Islanda, care nu are armată, ci numai unele arme de seducție în masă precum fermecătorul premier Cristina Afrosei (Kristrun Frostadottir).
Desigur, Ucraina a aflat că, atât timp cât va mai rămâne ceva din ea și din poporul ei, va fi plătită ca să lupte cu „monstrul de la Kremlin”. Niciun membru nu a fost împotrivă referitor la proiecția financiară, numai că unii (și încă din ce în ce mai mulți) au anunțat fie că nu mai vor, fie că nu sunt în măsură să participe la acest efort (ex. Italia, Ungaria, Polonia etc.) „Să se finanțeze războiul Ucrainei cu o anumită sumă totală, oricât de mare, suntem de acord, dar nu din buzunarul nostru!” – iată expresia solidarității ipocrite degajată la Summitul de la Ankara.
Vor spori aliații, sub vigilenta privire a celui mai slab și mai modest intelectual secretar general din istoria NATO, sicofantul Mark Rutte, cheltuielile pentru înarmare? De unde banii, când economia europeană, la nivel comunitar și la nivel de state, este în criză? Se va mai lua încă de la stimulii necesari industriei civile și, mai ales, de la cheltuielile sociale, cu riscul aprinderii unei revoluții continentale al cărei tunet amenințător se aude deja în depărtare?
Împrumutul financiar ar fi o soluție similară celei prin care se încearcă scoaterea din criză a unui alcoolic oferindu-i o sticlă de votcă. Desigur, Banca pentru apărare, securitate și mai ales reziliență (!), de aceea se creează. Sunt, însă, destui bani și pentru plăți directe și pentru aport la înființarea băncii? Dacă bugetele au bani pentru achiziții directe, la ce mai este utilă banca? Dacă nu sunt bani, cu ce vor fi plătite datoriile făcute la bancă? Fiind vorba de achiziții suverane (bunuri pentru înarmarea statelor), datoriile contractate vor fi tot suverane și vor primi, inevitabil, doar garanții suverane. Asta înseamnă că în caz de insolvență, statul debitor-garant va plăti cu suveranitatea. Astfel, în „noul NATO”, o valoare publică, suveranitatea, se va transfera în patrimoniul corporațiilor, devenind un bun corporatist.
Dacă se vor găsi bani, unde vor merge ei? Cel puțin pentru câteva decenii vor merge către cei care produc armele dorite, respectiv către industriile de profil americane. Cum să nu fie mulțumită SUA de schimbarea NATO într-o sursă bănoasă de afaceri private pe termen lung?
Privatizarea suveranității și corporativizarea NATO
Pe scurt, pentru a ne apăra de amenințarea imaginară a Rusiei, vom privatiza suveranitatea (sic!). În considerarea unui eventual atac viitor al Rusiei, antamăm cheltuieli certe în prezent.
Cine se opune acestei soluții este „rusofil”, „putinist”, „anti-occidental”, „anti-european”, și, desigur, fiind astfel de partea dictatorilor, este împotriva democrației și a valorilor statului de drept (sic!). În consecință, se justifică limitarea libertăților personale ale unor asemenea persoane, întrucât ele ar folosi „valorile noastre” împotriva ……. „valorilor noastre”. Membrii NATO și cei ai UE (de aceea la summitul alianței militare, o putere hard, au fost invitați și liderii uniunii pacifiste, teoretic o putere soft) vor apăra astfel democrația, statul de drept și drepturile omului de „Rusia totalitară” și agenții acesteia, interzicând propriilor cetățeni, prin „protejarea” drepturilor lor puse sub cheie în „penitenciarele democrației neo-bolșevice” europene, să facă din respectivele drepturi „arme pro-ruse”.
Și pentru că toate astea era necesar să poarte un nume și să aibă o rațiune de vândut maselor, li s-a spus……. „Rusia” sau „amenințarea rusească”. De fapt, doar în acest ultim aspect își are izvorul satisfacția membrilor europeni cu veleități hegemonice ai NATO. Dacă Rusia este, într-adevăr, o amenințare existențială pentru Europa politică plurală, atunci se justifică atât banii dați pe înarmare spre profitul complexului militar-industrial (despre care unii lideri politici cu starea de spirit a pokeristului nenorocos care, în disperare, urmărind să se refacă printr-o ultimă lovitură, își pune și nevasta ca miză în joc, speră că va scoate restul economiei europene din șanț înainte ca poporul european să se revolte și să dea foc întregii șandramale) cât și legitimarea trecerii de la democrație la oligarhie, dacă nu chiar la dictatură, cu suprimarea aferentă a libertăților civile.
Germania este mulțumită întrucât, în fine, se poate reînarma și poate aduce puterea sa militară la nivelul puterii economice, pentru a reobține statutul de mare putere. Din păcate, întrucât urmașii lui Ribbentrop nu îi mai au la dispoziție pe urmașii lui Molotov, economia germană și-a pierdut măreția, iar o armată germană puternică fără o economie pe măsură înseamnă război în Europa. Dacă istoria se va repeta, ceea ce în trecut a fost o tragedie globală, acum, ținând seama de irelevanța strategică a Europei, va fi doar o tragi-comedie parohială. Ceea ce poate fi liniștitor pentru restul lumii, dar penibil pentru europeni.
Franța este și ea mulțumită, întrucât, castrată politic și neperformantă economic, vede în războiul cu Rusia ocazia de a se afirma ca lider militar al UE, fiind unicul membru al acesteia care deține arma nucleară. Dacă acest război s-ar încheia, indiferent de rezultatul lui, decontul intern și extern ar fi devastator pentru Franța. De aceea războiul este necesar să dureze cât mai mult. Victoria Occidentului colectiv în războiul cu Rusia nu este un obiectiv francez; amânarea păcii la calendele grecești este.
Satisfacția Marii Britanii este mai dificil de explicat. Aceasta este țara unde stingerea civilizației europene este poate cea mai evidentă. Diferența dintre esența unui imperiu defunct și aparența comportamentului public imperial ar fi sursă de comedie, dacă nu ar continua nefasta politică a dezbinării practicată tradițional de „perfidul Albion”, întreținând astfel războaie continentale – reale, precum cel din Ucraina, și virtuale, precum cel dintre Rusia și Europa – pe care Londra (ca și Washingtonul, de altfel) ar vrea să le arbitreze, evident contra cost, în calitate de decident global autoproclamat. Singur, Regatul Unit, amenințat de secesiune, nu ar putea face nimic și probabil ar imploda. În cadrul NATO, însă, cu cartea „amenințării rusești” în mână, își imaginează că în final va lua partea leului din potul conflictului artificial întreținut, vânzând bine vetoul său față de proiectul oricărei păci convenite fără luarea în considerare a intereselor sale. Cu spiritul ludic caracteristic lor, britanicii ignoră că jocul de-a războiul se poate schimba la un moment dat dintr-o preocupare distractivă și eventual remuneratorie, într-o tragedie reală care să pună Europa și chiar lumea în flăcări.
Din nerostitele Summitului și în siajul lor rezultă că Marea Neagră nu va fi nici „lac rusesc” nici „lac turcesc”, dar rămâne un „lac ruso-turc”, pe malul căruia România va fi o cutie de rezonanță spartă a discursului războinic euro-occidental, plătind orchestra de pe Titanicul ce se scufundă, fără a-i putea stabili măcar repertoriul. Aceasta în timp ce hinterlandul său danubian (Europa danubiană), de la Belgrad la Viena, lăsat „liber” de protecția americană, va dansa, evident „voluntar”, tot mai mult în pași de cazacioc, iar puterea Europei renane se va refugia, câtă mai este, în Marea Baltică.
Pentru SUA, am mai spus, Rusia nu este o amenințare, ba chiar este un partener strategic potențial dorit, însă, câtă vreme, ținând isonul europenilor cu „amenințarea rusească” îi ține pe aceștia ocupați și departe de un posibil Pact Ribbentrop-Molotov 2.0, asigurând totodată comenzi bănoase corporațiilor americane, nu are nimic de obiectat față de belicismul retoric fără acoperire al comunicatului cu care Summitul NATO s-a încheiat.
Singura parte benefică este că pentru nevolnicii europeni, trompetele ienicerilor au sunat, în fine, deșteptarea: sunt pe contul lor, prețul emancipării de sub dominația americană și al eliberării de ocupația americană fiind luarea destinului lor în propriile mâni, indiferent dacă Rusia este sau nu este o amenințare. Dacă se vor deștepta sau nu, este o altă întrebare.
Deocamdată NATO s-a schimbat într-o piață liberă a industriei militare plasată deasupra pieței unice a UE și dominată de corporațiile americane și turce, în funcție de interesele comerciale ale cărora se va stabili cine amenință și cine nu amenință Europa, precum și unde se va stimula cererea reală pentru produsele lor.
Cam atât despre NATO și deliciosul său Summit turcesc. Acolo surlele ienicerilor au sunat stingerea pentru unii și deșteptarea pentru alții. La sfârșit, liderii euro-atlantici au plecat acasă primind în dar de la gazdă un pistol – armă utilă în luptă sau la sinucidere. Fuit! A fost!
Autor: Adrian Severin
Citiți și:
Rechinii îi conving pe fraieri că au nevoie urgentă de arme
Cum a ajuns NATO în poziția de a ataca masiv Rusia
Imperiul împotriva legii, rațiunii și moralității: o perspectivă istorică asupra politicii externe a SUA
yogaesoteric
26 iulie 2026