Nimic grav nu ni se poate petrece

Putem trimite tancuri, avioane și rachete cu rază tot mai lungă, putem lovi tot mai adânc în Rusia, iar de acolo vor veni înapoi doar bombăneli ale lui Medvedev și câte o dronă rătăcită. Niciodată mai mult. Asta credem cu tărie, asta spunem în conferințe de presă, la televizor și pe rețelele de comunicare virtuală și pe asta se construiește totul. Mergem până la capăt.

Cum arată capătul n-a spus nimeni, niciodată.

Dovada a venit de la Bruxelles. Ursula von der Leyen a descris drona găsită lângă un avion cargo pe aeroportul din Leipzig drept „un atac cu material de calitate militară, executat de operativi ruși pe teritoriul Uniunii Europene”, care „ar fi produs pagube enorme și posibil chiar pierderi de vieți”. În aceeași declarație a anunțat că „intimidarea nu va funcționa” și că „nu vom menține doar presiunea asupra Rusiei, o vom crește”. Mark Rutte a completat că, dacă rușii cred că vom fi descurajați, „se înșală”.

Un atac care putea ucide oameni pe teritoriul Uniunii a devenit, în aceeași oră, motiv de accelerare. Fiecare lovitură primită (reală sau pusă cu mâna de părțile interesate) devine motiv pentru încă un pas înainte. Pasul înapoi nu este prevăzut nicăieri.

Cât despre cum se va termina războiul, avem două definiții oficiale și niciuna nu reprezintă un obiectiv. Prima este o durată. De Ziua Independenței Ucrainei, când Comisia aproba 6,1 miliarde de euro pentru apărare antiaeriană, aceeași von der Leyen scria că Europa rămâne alături de Kiev „azi, mâine și atât timp cât va fi nevoie”. A doua definiție a venit tot de la von der Leyen, la Bruxelles, o săptămână mai târziu, când a promis că nu ne oprim „până când Rusia nu încetează să bombardeze și să ucidă copii, bărbați și femei nevinovați în Ucraina”. Un termen măsurat în timp și un termen aflat în mâna lui Putin. Asta ni se oferă ca plan inteligent.

Fiecare prag al războiului a fost anunțat drept ultimul și fiecare a fost trecut. Rachetele Taurus sunt studiu de caz. Friedrich Merz le-a promis în campania din 2025, apoi, ajuns cancelar a refuzat să le trimită, explicând că ucrainenii au deja arme cu rază lungă „mai numeroase și mai eficiente” decât puținele Taurus din rezervele Bundeswehrului. Între timp Berlinul finanțează coproducția de rachete de croazieră chiar în Ucraina, iar Londra și Parisul predau datele pentru Storm Shadow.

Linia roșie a fost ocolită pe la spate, în timp ce toată lumea se uita fix la ea. Se dezbate încă o rachetă care nu mai contează, iar capacitatea de a lovi Rusia în adâncime a intrat pe altă ușă. O linie care se mută odată cu tine nu poate fi trecută niciodată, exact cum un război măsurat în durată nu se poate încheia.

Singura escaladare despre care avem voie să discutăm este a rușilor, servită în porții mici și administrabile. O dronă doborâtă, resturi găsite pe un câmp, un ambasador convocat, un comunicat tăios. Ministerul Apărării ne asigură că nu poate concluziona că incidentele ar fi „rezultatul unei încercări deliberate” de a viza ceva anume pe teritoriul nostru. Purtătorul de cuvânt al Externelor, Andrei Târnea, merge mai departe și explică faptul că a specula pe tema asta „ar servi doar unei dezbateri pe care Moscova chiar și-o dorește”.

Așa că la întrebarea dacă rușii ne lovesc dinadins, am fi avut demult un răspuns afirmativ, dacă ar fi existat suficiente probe.

Cineva îmi va spune, și n-ar fi chiar o prostie, că-i mai bine să nu anunți dinainte unde te oprești. Dacă spui limpede până unde mergi, Putin se așază exact acolo și te așteaptă.

Doar că serviciile ruse de informații nu află ce are Europa de gând de la conferințele de presă ale doamnei Ursula von der Leyen. Au alte metode, și le exersează cu succes. Singurul ținut cu adevărat în ceață rămâne contribuabilul din Craiova sau Bacău, cel care plătește facturile umflate de război, își vede băiatul intrat în evidențele militare și este rugat să aibă încredere în ce spune președintele Nicușor Dan. Pe cetățeanul nostru l-am orbit perfect. Pe Putin, ceva mai puțin. Iată singura operațiune de dezinformare care ne reușește impecabil. Și care, din nefericire, este îndreptată spre noi.

Eu cred că riscul catastrofal de astăzi, vizibil prin escaladări succesive, apasă mult mai greu decât unul comparabil de peste zece ani, fiindcă pe al doilea îl mai putem corecta. Pe primul, pare că nu, dacă ne uităm la ultimele evenimente și la cât de fermi rămân pe poziții alde Macron, Merz sau Rutte.

Ni se explică, de fiecare dată, că nu am trecut nicio linie roșie. E perfect adevărat. Le mutăm înaintea noastră de aproape cinci ani, cu grijă, exact cu un pas. Așa se face că nu am trecut nicio linie roșie și nu ni s-a petrecut nimic grav. Amândouă vor rămâne adevărate până în ziua în care nu vor mai fi.

Autor: Adrian Onciu

Citiți și:
The Spectator: Ucraina pierde războiul
Prima convorbire telefonică după tensiunile din vară: Ce au discutat Trump și Putin timp de o oră despre Ucraina și Europa

yogaesoteric
14 septembrie 2026