Ce facem noi pentru a ne fi bine ?

De frică să „nu râdă lumea de noi”, am ajuns de râsul lumii. Am uitat că suntem de-un neam și că noi suntem stăpâni în România!

Ca persoane și ca nație încă nu am făcut pace cu noi înșine. Nu am învățat, nu știm să ne prețuim. Ne aruncăm ochii peste gard și admirăm / invidiem tot ce sclipește în ograda altora. Trăim în extreme: ori suntem prea, ori suntem foarte! Râdem mult ca să nu ni se vadă tristețea. Suntem (auto)ironici ca să nu ni se vadă slăbiciunile. Căutăm forme și formule să ne ascundem adevărata față! Așteptăm să ne aprecieze alții, să ne dea dreptate. Dreptatea noastră! Ne „mâncăm” între noi, ne urâm, paradoxal, pentru că, în fond, ne iubim. Ca nu cumva să ne râdă și să ne urască alții.

De frică să „nu râdă lumea de noi”, am ajuns de râsul lumii. Nu că lumii i-ar păsa! Luăm în derâdere „cei șapte ani de acasă”. Poate, poate cei care o fac au dreptate. Cine sunt cei care asigură „cei șapte ani de acasă”? E rușine să ne fie rușine, să fim respectuoși, să fim modești, să fim harnici, generoși. Este cool să ignorăm, să fim obraznici, să ne apropriem comportamente care sfidează legile moralei și ale medicinei, să pretindem fără a oferi nimic în schimb, să ne batjocorim părinții și bunicii, să ne considerăm, alternativ, buricul pământului sau paria, să fim depresivi, să lenevim zi și noapte și să ne blestemăm soarta. Suntem indiferenți la durerile celor de lângă noi și suntem supărați când ceilalți ne ignoră.

Răscolim în haznaua existenței vecinilor și turnăm parfum peste miasma existenței noastre. Acceptăm răul altuia alergând după un loc bun de spectator. Și ne căinăm. Oricum, pentru tot ce nu ne place, alții sunt de vină! De la autorități până la părinți. Uităm că suntem de-un neam, că noi ne suntem stăpâni. Avem comportament de slugi hoațe care-și caută stăpâni pentru a avea pe cine da vina. Nu putem trăi fără a răstălmăci, fără a inventa scenarii horror. Nu mai credem nimic din ce vedem și din ce auzim.

Ne ocupăm conștiința cu invenții în timp ce lângă noi se petrec bune și rele. În fiecare clipă, în lume și la noi, se petrece o dramă. Fatalitate?! Constatăm răul, dar nu intervenim. Facem un pas în spate și comentăm. Steril și cu ură. Am uitat să ne întrebăm ce facem noi pentru a ne fi bine, mai bine. Suntem într-o bulă a neputinței, izvorâtă, cel mai probabil, din lipsa educației. Nu la școli înalte ne referim, nu la diplome și atestate. Sunt importante și necesare, dar educația este dincolo de ele, este mult mai mult!

Ce-ar fi să începem exercițiul iubirii și al prieteniei, să avem încredere în noi, să ne pese de noi înșine, să (ne) construim și să (ne) reconstruim, să eradicăm răul, să se uite și alții cu admirație la noi? Ce-ar fi?!?

Citiți și:
Cine ne scrie povestea vieții?
Ultima încercare a omului. Când mașinile vor gândi, cine va mai rămâne om?

yogaesoteric
13 septembrie 2026