Imperialismul britanic și războaiele opiului: narco-statul Kuomintang (Partidul Naționalist Chinez)

Opiul a fermecat Sumerul, a căpătat o reputație proastă în rândul greco-romanilor, dar nu a cucerit China până în anul 700 d.H.

Cele mai vechi documente chinezești urmăresc rădăcinile macului spre vest. După apariția tutunului, în jurul anului 1600, fumatul amestecurilor de tutun și opiu a câștigat popularitate până în 1800, când a luat avânt fumatul opiului în stare pură.(1)

În 1729, împăratul Yongzheng a interzis opiul cu scop non-medicinal printr-un edict care a dat naștere unor legi împotriva iluziilor colective.(2) Importurile de opiu medicinal au continuat, cu condiția plății taxelor vamale. Portughezii, stabiliți la Macao, se ocupau cu comerțul cu produsul turcesc.

Înainte de 1767, exporturile de opiu din India nu au depășit niciodată 200 de cufere. (Un cufăr echivalează cu 60 de kilograme.) Britanicii au încercat să introducă ilegal opiu indian în China în 1773, dar fără succes.

O navă înarmată care transporta opiu a avut o soartă mai bună în 1781. Un deceniu mai târziu, britanicii au părăsit Macao pentru a se stabili la Canton. Pe măsură ce Compania Indiilor de Est (BEIC) a monopolizat opiul indian, aceasta a delegat contrabanda către terți; însă numai celor care transportau exclusiv opiu al Companiei.(3)

Împăratul Jiaquing a reafirmat interdicția în 1799, deplângând faptul că fumatul de opiu se răspândise de la vagabonzi la personalități notabile. Corupția generalizată și aplicarea slabă a legii au compromis interdicția. În 1800, britanicii au descărcat 2.000 de cufere la Canton.(4)

Înainte de 1800, importurile britanice de mătase și ceai chinezesc depășeau, ca valoare, exporturile britanice către China. Argintul curgea spre est. Britanicii au inversat acest flux prin contrabanda cu opiu. În 1839, China a importat 40.000 de cufere.(5)

Epuizarea rezervelor de argint, coroborată cu efectele nefaste evidente ale opiului, l-a determinat pe împăratul Daoguang să solicite sfatul mandarinilor.

Printre răspunsuri s-a numărat „Propunerea de legalizare a importului acestuia”, formulată de Xu Neij, vicepreședinte al Curții Sacrificiale din Canton. Xu a susținut:

„……. consumatorii de opiu sunt vagabonzi leneși și trândavi, fără niciun țel util în viață, și sunt demni de dispreț, ba chiar de dispreț total. Deși se găsesc unii consumatori care au depășit pragul vârstei, totuși aceștia nu ajung să se bucure de o viață lungă precum ceilalți oameni.”(6)

Opiul scurtează durata de viață a vagabonzilor. Să-l aducem!

Susținătorii liniei dure împotriva opiului l-au ignorat pe Xu. Unul dintre ei a afirmat că 75% dintre bărbații din zona sa fumau „otravă occidentală”.(7)

În decembrie 1838, ofițerii chinezi au crucificat un contrabandist de opiu în fața depozitelor din Canton. În martie 1839, angrosiștii britanici au privit cum le ardeau rezervele de opiu.

În perioada aprilie-septembrie au avut loc eforturi diplomatice intense și dezbateri parlamentare care au culminat cu declararea războiului la 1 octombrie 1839.

„Secolul umilinței” al Chinei a început cu scufundarea flotei chineze de către navele de război britanice într-o bătălie care a durat nouă minute.

Primul Război al Opiului s-a încheiat cu Tratatul de la Nanking din 29 august 1842.

China a cedat 21 de milioane de monede de argint de o uncie, a cedat Hong Kongul și a deschis cinci porturi pentru comerțul și stabilirea rezidenților occidentali, în special Shanghaiul. (Comercianții britanici s-au plâns de eșecul negociatorilor de a legaliza opiul.)

De atunci încolo, vânzările de opiu au acoperit cu mult importurile britanice din China. Până în anii 1860, vânzările de opiu au susținut Imperiul, generând un sfert din veniturile Indiei Britanice.(8)

Opoziția timpurie

Criticile britanice la adresa comerțului cu opiu au început să apară în anii 1840; un autor de pamflete denunța:

„……. comerțul cu sclavi e milostiv în comparație cu comerțul cu opiu. Noi nu am distrus trupurile africanilor……. vânzătorul de opiu ucide trupul”.(9)

Alții au remarcat că opiul îi sărăcea atât de mult pe chinezi, încât aceștia nu-și mai puteau permite produsele fabricate în Marea Britanie. În 1874 s-a constituit o Societate pentru Suprimarea Comerțului cu Opiu, în jurul revistei Friends of China (Prietenii Chinei).

Criticii au condamnat, de asemenea, consumul domestic. În consecință, Legea Farmaciei din 1868 a limitat vânzarea de opiu în farmacii. Anterior, băcanii vindeau poțiuni cu opiu și făceau stocuri de laudanum pentru serile de sâmbătă. Militanții tolerau pe cei din înalta societate care se jucau cu opiul, dar nu și pe consumatorii din clasa muncitoare. Medicii au redefinit abuzul de opiu ca fiind o nebunie autoindusă.(10)

China 1859-1931

În 1859, importurile chineze de opiu au atins cifra de 75.822 de cufere.(11)

Al doilea război al opiului a atins punctul culminant în 1860, când soldații britanici au incendiat palatul împăratului Xianfeng, provocând moartea prin ardere a 300 de civili.

Vânzările din perioada postbelică au continuat într-un ritm alert, un occidental observând:

„În Beijing sunt magazine de opiu pe aproape fiecare străduță, iar pe cele mai mari se găsesc două sau trei.”(12)

Fumatul de opiu s-a răspândit din orașele de pe coastă către interiorul țării. În 1878, un alt occidental remarca:

„În ultimii treizeci-patruzeci de ani, fumătorii au devenit la fel de obișnuiți în zonele rurale îndepărtate pe cât erau odinioară în orașe. În zilele noastre, un oraș cheltuiește mai mulți bani pe opiu decât pe orez.”(13)

China a importat 84.528 de cufere în 1879.(14)

În perioada 1880-1900, piața a înflorit în ciuda retragerii Marii Britanii – care a rezultat din trecerea Chinei la opiul produs pe plan intern și din legăturile stabilite de comercianții chinezi cu furnizorii persani.

O polemică chineză din 1906 susținea că dependența de opiu afecta 70% dintre bărbații chinezi:

„Viețile lor se scurg picătură cu picătură în cutia de opiu, iar sufletele lor se sting în lumina lămpii de opiu……. Când sunt înțepați, nu simt durere; când sunt loviți cu piciorul, scheletele lor ofilite nu le permit să se ridice.”(15)

În timpul Erei Lorzilor Războiului (1916-1927), opiul a constituit atât monedă de schimb, cât și bază fiscală pentru o sută de tirani și trupele lor dependente de droguri. Kuomintangul (KMT) a extins acest mod de operare la nivel național.(16)

„Până în 1928, opiul pătrunsese în fiecare aspect al vieții chineze. Camera de Comerț din Kweichow a adoptat chiar acest drog ca standard oficial de schimb. În Yunnan, una dintre numeroasele zone importante de cultivare……. 90% dintre bărbații adulți fumau, iar mulți nou-născuți erau dependenți, dobândind această dependență încă din pântecele mamelor lor dependente.”(17)

Pentru KMT, „suprimarea opiului” însemna „impozitarea opiului”. Biroul Anti-Opiu al KMT coordona traficul de heroină.(18)

În 1931, Liga Națiunilor a votat restricționarea heroinei la scopuri medicale. În acel an, Tu Yueh-sheng a organizat o gală de trei zile cu ocazia inaugurării unui templu. După ce cei 80.000 de petrecăreți au plecat, templul a fost schimbat în cea mai mare fabrică de heroină din lume.(19)

Rolul lui Tu Yueh-sheng

Rămas orfan într-una dintre cele mai mizerabile mahalale din Shanghai, Tu Yueh-sheng a devenit un asasin plătit încă din copilărie. După ce a preluat conducerea „Bandei Verzi”, Tu a monopolizat traficul de opiu și heroină în bazinul fluviului Yangtze.

Până în 1927, Tu controla toate tranzacțiile cu droguri din China, obținând lunar venituri de câteva milioane de dolari de argint.(20)

Tu era cel mai mare traficant de heroină de pe Pământ. Tu era șeful de stat de facto al Chinei:

• May-ling Kai-shek (născută Soong) l-a presat pe soțul ei, comandantul suprem Chiang Kai-shek, să nu-i plătească lui Tu banii de protecție. Când termenul de plată a expirat,(21)
• Ai-ling Kung (născută Soong) i-a dezvăluit lui Tu secrete monetare aflate de la soțul ei, ministrul de Finanțe. Neînțelegerea l-a costat scump pe Tu. Când cererile lui Tu de rambursare au rămas fără răspuns, acesta a trimis un sicriu făcut la comandă la reședința familiei Kung. Banca Centrală a Chinei l-a despăgubit pe Tu.
• Tu i-a cerut premierului T.V. Soong să returneze o mită de 6 milioane de dolari. Când T.V. l-a plătit pe Tu cu obligațiuni, nu cu bani gheață, Tu a pus să fie împușcat mortal secretarul lui T.V. chiar în fața acestuia.
• Când aprovizionarea cu opiu s-a redus, T.V. a aranjat livrarea a 700 de cufere de opiu persan către Tu.
• În calitate de șef al agenției de combatere a comunismului din Shanghai, Tu a ucis zeci de mii de oameni.
• Agenții de combatere a opiului nu îndrăzneau să taxeze operațiunile personale ale lui Tu.
• Tu a plasat loiali ai „Bandei Verzi” în fruntea monopolului chinez al opiului.
• Tu a donat 120 de avioane de război fabricate în SUA Forțelor Aeriene Chineze.
• Tu a fost consilier al Concesiunii Franceze și președinte al două bănci importante. A făcut parte din consiliul de administrație al altor două bănci mari, al mai multor întreprinderi importante și al Camerei de Comerț a Chinei.
• Prin activități filantropice, Tu a obținut controlul asupra spitalelor, orfelinatelor și Universității Marii Chine.(22)

SUA 1903-1945. Importurile de opiu ale Americii

Privată de profiturile comerciale din China, ostilitatea britanică față de opiu s-a intensificat. În 1908, Asociația Medicală Britanică a dezbătut clasificarea dependenței de opiu drept o boală psihică ce justifica internarea. Alții se temeau că fumătoriile de opiu s-ar putea muta din China.

Fobia față de „Pericolul Galben” s-a dovedit exagerată. Comunitatea chineză din Marea Britanie, care număra 1.100 de persoane în 1911, întreținea 6 fumătorii.(23)

America a primit într-adevăr numeroși imigranți chinezi și, prin intermediul acestora, tone de opiacee.

În 1903, studenta Ai-ling Soong a plecat spre America cu un pachebot „cu o încărcătură de 538 de cufere cu gudron de opiu negru cu miros puternic, înghesuite în cală, iar pe punte o încărcătură de misionari proaspăt spălați”.(24)

În 1905, cumnatul lui Ai-ling, Sun Yat-sen, a debarcat la San Francisco pe un covor întins de frăția Chih Kung Tong – un cartel al narcoticelor cu acoperire la nivel național în SUA.(25)

După ce Congresul a interzis heroina în 1924, mafioții au intrat în acțiune. În timp ce cartelurile europene (non-franceze) preferau opiul persan, americanii cumpărau opiul chinezesc. Heroina intra prin canalele diplomatice chineze. Tu a furnizat „gărzi de corp” pentru demnitari precum fratele lui Ai-ling, T.V. Soong.

Unul dintre gărzile de corp, Tommy Tong, ocupa în paralel funcția de șef al Vămii din Shanghai. Departamentul Trezoreriei al SUA îl considera pe Tommy Tong creierul din spatele importurilor de heroină în SUA.(26) Printre clienții lui Tommy se număra și Lucky Luciano:

„Luciano i-a scos din afaceri pe mulți proxeneți mărunți, după ce a constatat că, făcându-și forța de muncă formată din prostituate dependente de heroină, le menținea docile, muncitoare constante, cu un viciu de întreținut și o singură modalitate de a câștiga suficienți bani pentru a-l susține. Această combinație de prostituție organizată și dependență de droguri, care a devenit ulterior ceva obișnuit, a fost marca distinctivă a lui Luciano în anii 1930. Până în 1935, el controla două sute de bordeluri din New York, cu o mie două sute de prostituate, ceea ce îi asigura un venit estimat la 10 milioane de dolari pe an.”(27)

Când norocul i s-a terminat, Luciano a fost condamnat la 35 de ani de închisoare pentru prostituție forțată.

Mafioții diluau heroina atât de mult, încât dependenții erau nevoiți să o injecteze.(28)

„Italienii falsificau heroina mult mai mult decât o făcuseră predecesorii lor evrei. Pe măsură ce puritatea a scăzut la 27,5% până în 1938, inhalarea heroinei nu mai era eficientă, iar dependenții erau obligați să recurgă la injecția subcutanată.”(29)

Problema heroinei din America s-a agravat atât de mult la sfârșitul anilor 1930, încât personalități proeminente din comunitatea chinezo-americană, în ciuda legăturilor diplomatice, au fost puse sub acuzare, inclusiv membri ai grupării Chih Kung Tong.

Deficitul de heroină din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a reflectat înțelegerile dintre T.V. Soong și FDR privind întreruperea transporturilor de heroină în schimbul ajutorului. Scriind în anii 1980, Seagrave a descoperit că negocierile dintre China și SUA din anii 1940 erau în continuare ascunse.(30)

Filiera Franceză

Stăpânii francezi din Indochina au încheiat parteneriate cu negustorii chinezi din Vietnam. Mercenarii sino-francezi cutreierau râurile de-a lungul frontierei sud-vestice a Chinei, traficând opiu și cumpărând și mai mult de la fermierii triburilor montane.

Francezii își asigurau profiturile prin legături cu societățile secrete din Concesiunea Franceză din Shanghai. Tu a distribuit sume substanțiale funcționarilor din Concesiune. Agenții francezi au furnizat „Bandei Verzi” a lui Tu 5.000 de arme de foc pentru a-i extermina pe stângiștii chinezi.(31)

Tu a acaparat piața franceză a heroinei printr-o alianță cu cartelul corsican, „Union Corse”, care controla porturile din Marsilia. „Diplomații” lui Tu au mituit politicieni parizieni. (32) Bătăușii de la „Union Corse” i-au lichidat pe stângiștii din Marsilia.

Chiang Kai-shek și „narco-statul” Kuomintang (KMT)

Încă din momentul în care KMT (Partidul Naționalist Chinez) a desemnat Nanking drept capitală (1927), Republica China a fost un stat bazat pe traficul de droguri.

„Ținând cont de faptul că dominația Bandei Verzi asupra lumii interlope chineze își avea originea în monopolul său virtual asupra traficului de opiu, că Shanghaiul însuși fusese fondat pe o mare mlaștină maro de gudron de opiu și că singura resursă exportabilă pentru unele provincii, precum Yunnan, era opiul, nu este deloc surprinzător faptul că Nanking își plătea în tăcere multe dintre cheltuieli cu veniturile obținute din narcotice.”(33)

Generalissimul Chiang Kai-shek a acumulat averi uriașe din narcotice.

Banca Țăranilor (cunoscută și sub numele de Banca Țăranilor Producători de Opiu) deținea rezervele sale ilicite de numerar. Când consilierii occidentali, angajați pentru a moderniza sistemul financiar chinez, au sugerat auditarea Băncii Țăranilor, Chiang a țipat.(34)

În anii 1920, Japonia a exportat miliarde de doze de heroină în China. În anii 1930, Japonia a invadat câmpurile luxuriante de mac din nordul Chinei. Acest fapt a redus veniturile lui Chiang, dar nu a întrerupt producția. Generalii KMT, mulți dintre ei membri ai „Bandei Verzi”, făceau cu entuziasm comerț cu invadatorii japonezi.(35)

China depășea cu mult producția Japoniei. În 1937, datorită controlului exercitat de Tu asupra piețelor franceze și americane, China acoperea 85% din cererea mondială de heroină.(36)

Dependenții din China își înghițeau heroina. Pastilele roz, pure, care se găseau pe orice terasă, nu mai ofereau prea multe motive pentru a recurge la injectare. Înlocuirea fumatului de opiu cu consumul de pastile de heroină nu s-a produs peste noapte:

„Morfina fusese utilizată pe scară largă de misionarii occidentali la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a-i vindeca pe dependenții chinezi de opiu; ……. drogul a devenit cunoscut sub numele de opiu al lui Iisus. Apoi, heroina……. s-a dovedit promițătoare ca tratament pentru dependenții de morfină. Chinezii au devenit mai întâi dependenți de opiu, apoi au trecut la morfină, iar ulterior la heroină.”(37)

Liga Națiunilor o trimite pe Ilona Raif Sues să-l „intervieveze” pe Tu Yueh-sheng

Biroul de Informare Antiopiu al Ligii Națiunilor a trimis-o pe Ilona Raif Sues să studieze situația din China.

Sues a obținut singurul interviu occidental cu Tu, în timpul căruia acesta a respectat linia KMT:

a) este necesar un monopol de stat asupra opiaceelor;

b) numai comercianții autorizați de stat ar trebui să vândă opiacee; și,

c) dependenții este necesar să fie înregistrați și să li se raționalizate dozele. După ce Tu a vorbit favorabil despre modelul Indiei Britanice, Sues a replicat că britanicii sustrăgeau 23% din veniturile Indiei; reamintindu-i lui Tu:

„India este condusă de bărbați albi care se consideră superiori oricărei alte rase și vând drogul exclusiv nativilor și chinezilor locali. Niciun bărbat alb nu poate fi înregistrat ca fumător! Din punctul lor de vedere, ei vând otravă unei rase inferioare.”(38)

Tai Li, din KMT. Himmler-ul Chinei

Cea mai intrigantă figură din KMT, Tai Li, a fost totodată și cea mai misterioasă. Seagrave ne oferă câteva indicii.

A pune capăt Erei Lorzilor Războiului a însemnat cooptarea unor potentați regionali, precum Chang Hsueh-liang din Manciuria. Chang era dependent de opiaceul Pavemal.

„Existau indicii că drogurile lui (ale lui Chang) ar fi putut fi alterate pentru a-l demoraliza, tipul de acțiuni la care șeful poliției secrete a lui Chiang, Tai Li, era expert.”(39)

Intrigile lui Tai Li l-au aruncat pe Chang într-o asemenea uitare încât acesta a demisionat din toate funcțiile. Cu ajutorul prietenilor occidentali, Chang a fugit din China; întorcându-se, era un susținător convins al alianței cu Mao. Pentru aceasta, Chiang Kai-shek l-a condamnat pe Chang la arest la domiciliu pe viață, sub supravegherea lui Tai Li: „care a urmat procedura obișnuită de a-l familiariza pe captiv cu heroina.”(40)

Obsedat de anticomunism, KMT nu a luptat niciodată serios împotriva Japoniei. Delapidarea pe scară largă a ajutorului american a consacrat familia Soong drept cea mai bogată dinastie din lume. În timp ce corupția sărăcea clasa de mijloc, mulți chinezi educați au protestat:

„……. regimul nu a dus războiul, ci i-a târât în cartierul general al lui Tai Li pe toți supușii loiali care îndrăzneau să critice. Aceștia au fost bătuți, decapitați, înfometați sau făcuți să devină dependenți de heroină în lagărele de concentrare ale KMT conduse de Tai Li.”(41)

Note:

1. Lovell, Julia. The Opium War, Picador, London, 2011 p. 21-3.
2. Ibid, p. 24 și 35.
3. Marx, Karl. Trade or Opium?, New York Daily Tribune, Septembrie 20, 1858
4. Ibid.
5. Seagrave, Sterling. The Soong Dynasty, Harper & Row, New York, 1985, p 4; și Lovell, p. 2.
6. Baumler, Alan. Modern China and Opium, Michigan University Press, 2001, p.6-11.
7. Lovell, p. 53.
8. Ibid, p. 250-1.
9. Marx, (citându-l pe Montgomery Martin).
10. Lovell, p. 269-70.
11. Ibid, p. 270.
12. Ibid, p. 270.
13. Ibid, p. 270.
14. Ibid, p. 270.
15. Lovell, p. 303.
16. Baumler, Alan. The Chinese and Opium under the Republic, State University of New York Press, 2007, p. 89-110; vezi și Seagrave p. 331.
17. Seagrave, p. 331.
18. Ibid, p. 345.
19. Ibid, p. 334-5.
20. Seagrave, p. 150 și 338.
21. Ibid, p. 269-70.
22. Ibid, p. 330-7.
23. Lovell, p. 271-4 și 280-1.
24. Seagrave, p. 101.
25. Ibid, p. 87.
26. Ibid, p. 334.
27. McCoy, Alfred. The Politics of Heroin, Lawrence Hill Books, Brooklyn, 1991 p. 29.
28. Seagrave, p. 335.
29. McCoy, p. 29-30.
30. Seagrave, 368.
31. Ibid, p. 91 și 222.
32. Ibid, p. 335.
33. Ibid, p. 330.
34. Ibid, p. 330.
35. Ibid, p. 363-4.
36. Ibid, p. 334 și 344.
37. Ibid, p. 334.
38. Ibid, p. 340.
39. Ibid, p. 347.
40. Ibid, p. 357-8.
41. Ibid, p. 395-6.

Citiți și:
Colonialismul britanic: umbra crimelor nu a încetat niciodată să apese asupra „imperiului peste care nu apune soarele” (II)
Un cartel mexican al drogurilor sub protecţia americană a CIA

 

yogaesoteric
22 septembrie 2026