De ce s-a săturat de voi poporul român?

V-ați întrebat vreodată, cu adevărat, de ce atât de mulți români au ajuns să se sature de voi? Sau vă prefaceți că nu înțelegeți? De ce, după 35 de ani, oamenii au ajuns să caute speranță în oricine pare să nu facă parte din lumea voastră? De ce alegerile din 2024 au scos la suprafață o ruptură atât de profundă între popor și clasa politică?

Poate pentru că, în timp ce voi vă construiați averi, milioane de români își făceau bagajele și plecau să muncească printre străini. Poate pentru că, în timp ce în curțile unora dintre voi apăreau vile, mașini de lux și bogății greu de justificat, în casele românilor se adunau datorii, facturi neplătite și disperare. Poate pentru că România a pierdut, în 35 de ani, nu doar fabrici, resurse și oportunități, ci și milioane de oameni care ar fi vrut să îmbătrânească în propria țară, lângă familiile lor. Și poate pentru că nu există umilință mai mare decât să fii sărac într-o țară în care cei care îți cer sacrificii trăiesc într-un lux pe care veniturile lor oficiale nu îl pot explica.

Eu nu am nimic împotriva bogăției. Respect omul de afaceri, sportivul, artistul, pe oricine a muncit, a riscat și a câștigat. Dar nu pot accepta ca un om care și-a petrecut 10, 15, 20 sau 30 de ani în funcții publice să afișeze averi fabuloase fără să poată justifica fiecare leu. Și nu pot accepta ideea că instituțiile statului nu sunt capabile să urmărească banii publici care ajung, prin contracte, la firme controlate direct sau indirect de oameni politici și de apropiații acestora. Funcția publică nu este o oportunitate de îmbogățire. Este o obligație față de popor. Și aici vreau să vă spun ceva foarte personal.

De multă vreme m-am gândit, uneori, la posibilitatea ca într-o zi să intru în politică. Deși sunt atât de sinceră, de directă și de asumată încât nu cred că aș avea ce căuta în actuala clasă politică din România. Probabil că nici voi n-ați rezista cu mine, nici eu cu voi. Dar mi-am imaginat de multe ori un asemenea scenariu. Cu atât mai mult cu cât, în ultima vreme, sunt întrebată destul de des dacă iau în calcul posibilitatea de a intra, la un moment dat, în politică.

În momentul în care aș intra într-un partid și aș decide să cer votul oamenilor, aș înțelege că din acea clipă nu mă mai reprezint exclusiv pe mine. Poate că am o pereche de pantofi scumpi. Poate că am și eu o poșetă mai scumpă. Dar eu n-aș putea să merg în fața unor oameni care trăiesc dintr-un salariu modest sau dintr-o pensie de 2.500 de lei, afișând ostentativ mii de euro în haine și accesorii și să le cer să creadă că le înțeleg viața. N-aș putea să mă uit în ochii unui om îmbrăcat din cap până în picioare cu haine cumpărate de la second-hand, poate de nici 100 de lei, în timp ce eu aș purta pe mine echivalentul veniturilor lui pe câțiva ani, fără să mă întreb ce simte omul acela în fața mea. Nu pentru că ar trebui să-mi fie rușine de lucrurile pe care le am. Ci pentru că ar fi normal să-mi fie rușine dacă aș uita, fie și pentru o clipă, că omul din fața mea merită respect, nu o demonstrație a diferenței dintre lumile noastre. Asta înseamnă decență, cred. Asta înseamnă măsură. Asta înseamnă să înțelegi responsabilitatea funcției publice.

Dacă vrei să trăiești exclusiv după propriile reguli, să-ți afișezi bogăția și să te reprezinți doar pe tine, rămâi în mediul privat pentru totdeauna.

Dar dacă alegi politica, este necesar să înțelegi că reprezinți și omul bogat, și omul sărac, și omul sănătos, și omul bolnav. Și tu este necesar să înveți să îți păstrezi un echilibru în fața lor.

Nu înțeleg cum, în 35 de ani, atâtea generații de politicieni nu au învățat acest aspect. Și cum liderii vechi ai partidelor nu le explică celor care intră astăzi în politică o regulă atât de elementară. Nu poți pretinde că reprezinți suferința unui popor dacă nici măcar nu ai decența să nu-i afișezi permanent în față privilegiile tale.

Și acum ajung la aspectul care, pentru mine, depășește orice limită morală. Cum poți să ai pixul în mână și să semnezi o măsură care reduce sprijinul unui om cu dizabilități, al unui pensionar sau al unei familii sărace, când tu trăiești într-o lume în care câteva mii de euro reprezintă prețul unei perechi de pantofi? Cum poți vorbi despre austeritate unui om care își numără monedele la farmacie, când tu nu mai știi câte proprietăți ai? Voi vedeți cifre în buget. Oamenii văd zile în care nu mai au ce pune pe masă. Voi vedeți economii. Ei văd medicamente la care renunță. Voi vedeți reforme. Ei văd copii plecați, părinți îmbătrâniți în sărăcie și familii destrămate de sărăcie.

Mergeți într-un supermarket obișnuit și priviți un pensionar care pune trei iaurturi în coș, le calculează prețul și apoi pune unul înapoi pentru că este necesar să-i mai ajungă banii și pentru pâine. Aceea este România pe care ar fi necesar să o cunoașteți. Nu doar România recepțiilor oficiale, a restaurantelor exclusiviste și a vacanțelor luxoase.

Și după toate acestea vă mirați că oamenii vă disprețuiesc? Nu bogăția voastră îi doare cel mai tare. Ci suspiciunea că o parte dintre voi v-ați construit-o tocmai din banii care ar fi fost necesar să le facă lor viața mai bună. Nu faptul că voi trăiți bine este tragedia. Tragedia este că prea mulți români trăiesc rău, iar voi ați ajuns să considerați suferința lor o simplă statistică.

Un popor poate îndura multe. Poate accepta sacrificii, poate trece prin crize și poate înțelege vremurile grele. Dar nu poate accepta la nesfârșit să fie umilit de cei pe care i-a trimis să-l reprezinte.

Știți ce cred eu? Că în spatele acestei uri nu se află doar furie. Se află milioane de speranțe înșelate. Ani de muncă. Copilării trăite fără părinți. Bătrâneți petrecute în sărăcie. Vieți consumate așteptând ca România să devină, în sfârșit, o țară în care să poți trăi demn. Poate că poporul român nu vă urăște atât pentru ceea ce aveți, cât pentru tot ceea ce simte că a pierdut în timp ce voi vă îmbogățeați. Nu v-ați pierdut doar credibilitatea. Ați pierdut respectul unor oameni care, timp de 35 de ani, nu v-au cerut să faceți minuni. V-au cerut doar să nu-i furați, să nu-i mințiți și să nu-i abandonați. Și poate că a sosit momentul să înțelegeți că cea mai mare sărăcie a României nu este cea din buzunarele oamenilor, ci sărăcia morală a celor care au uitat pentru cine au primit puterea!

Și semnez acest text în calitate de om care nu a cunoscut niciodată sărăcia. M-am născut într-o familie cu venituri mult peste medie și am avut privilegiul de a trăi, întreaga viață, la un nivel de trai superior celui pe care și-l pot permite foarte mulți români. Nu scriu din frustrare. Nu scriu din invidie. Nu scriu pentru că mi-a lipsit ceva și nici pentru că aș avea vreo răfuială personală cu cei care au mai mult decât mine. Scriu tocmai pentru că, deși viața m-a ferit de sărăcie, nu mi-a luat capacitatea de a vedea suferința celor din jur.

Să trăiești bine și să nu-ți pese de cei care trăiesc rău nu este un semn al succesului. Este un semn al sărăciei sufletești.

Autoare: Cristina Isabela Lăpădătoni

Citiţi şi:
Opulență la aniversarea PNL: Consilierul lui Bolojan Marilen Pirtea s-a afișat cu un Rolex de 30.000 de euro în timp ce vorbea despre eliminarea privilegiilor
AUR: Nicușor Dan vorbește în numele creditorilor României și ține lecții despre democrație, în timp ce românii plătesc pentru dezastrul guvernărilor pe care le apără!
Georgescu v-a învins deja

 

yogaesoteric
22 noiembrie 202
6

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More