Rabindranath Tagore și Mihail Eminescu

„Soarele ne descoperă slovele; înțelegerea ne învață să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte și înțelesul lor!” (Sf. Nicolae Velimirovici)

Rabindranath Tagore

Deasupra Indiei monarho-politeiste, a civilizației și a culturii hinduse a răsărit în partea a II-a a veacului al XIX-lea, astrul care va străluci viu prin aura sa monoteistă peste marginile lumii. Întregul Arbore-Tagore a răspândit milenar lumina spiritului său protectoare a Artelor, Frumosului, Libertății creative dăltuindu-și harul cu opera Creatorului, tradiția și stilul nației. Întregul Arbore-Tagore a crescut milenar răspândind razele din Lumina primită peste veacuri.

„Poetul, ne spune Radu Boureanu în prefața cărții, s-a născut în țara rugăciunii, astfel întreaga-i operă poartă reflexul unei lumi spirituale străvechi și nuanțele unei duioșii umane nesecate. Biografii îi desenează profilul nobil, atitudinea mândră, hieratică, fără ostentație teatrală, subliniind trăsăturile unei inteligențe virile, ale unei atitudini hotărâte în fața vieții. Parcă întreaga călătorie plurimilenară a poporului său, experiențele și învățămintele ancestrale se condensează și se despletesc spre colorarea și conturarea unei opere vaste, profund naționale, profund umane, structurate pe virtuțile proverbelor și valorilor filosofice, etice, ale patrimoniului vechii culturi naționale indice.” (Rabindranath Tagore, Poeme, Culegere întocmită și tălmăcită de George Dan, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1967)

Spre a cunoaște calea ce urcă înspre universul creației dumnezeiesc inspirate, este necesar să pornești mai întâi dintru universul dumbravei copilăriei tale, de sub cupola tradiției străbune, prin labirintul culturii Duhului întru spiritualitate și comuniune, spre Lumina-Hristos-Adevărul revelat din care sunt și spre care sunt duse toate. Să simți, să atingi, să cânți și să vibrezi în armonie cu Natura!

Ciclul lui Rabindranath, The Crescent Moon – Luna în creștere, l-a închinat angelicei sale copilării cu inima pură, oglindindu-se în apele transparente, miraculoase ale lumii ce i se păreau a fi un basm miraculos. „Lumea asta e incredibilă și absurdă; în ea vorbesc stelele și se pleacă cerul pentru a-i încânta pe copii cu norii lui și curcubeiele, iar Rațiunea face zmeie din propriile ei legi.” (Rabindranath Tagore, Versuri, trad. George Dan, Ed. Tineretului, București – 1966)

Rabindranath Tagore – Prințul castei brahmane reflectat în prințul poeziei indice și universale, s-a adâncit în sufletul națiunii sale în toate stările ei, așa cum Eminescu – Profetul geto-daco-românilor s-a pogorât în sânul milenar al strămoșilor, pătrunzând cu inima sa în străfundurile cele mai adânci ale neamului pentru a-l lumina cu sufletul său cosmic prin flacăra luminii primită de la Lumina necreată – Părintele ceresc, ca pe o binemeritată binecuvântare!

Binecuvântare

„Binecuvântată această inimă plăpândă,
acest alb su
flet care a primit
sărutul cerului, să vină
pe-această stea de tină.
E drag copilului a soarelui lumină
și-i este dragă fața mamei sale.
El n-a-nvățat să-i fie silă
de argilă,
și să tânjească după aur…….
Cuprinde-l lângă piept și fericește-l!
El a veni
t în țara asta-anume,
din zeci de-ncrucișări de căi spre lume.
Nu știe nimeni
cum te-a ales pe tine din mulțime,
și a venit la ușa ta,
și ți-a prins mâna,
să-și afle calea sa.
Te va urma râzând și glăsuind,
și fără pic de îndoială
în inimioara-i de argint.
”

(Rabindranath Tagore, Poeme, Culegere întocmită și tălmăcită de George Dan, Editura pentru Literatură Universală, București – 1967)

Mihail Eminescu s-a asumat integral tradiției Neamului, respectiv termenului antic de „Cavalerul trac”, din care s-a reflectat ulterior și geamănul indic „Bushido” – Cavalerul samurai, înrolându-se cu toată ființa și persoana sa în Cruciada dacismului – marea zestre de spiritualitate și de mistică isihasto-carpatină – meridianul prin care se intersectează sfera cerească cu axa lumii zamolxiene, conducând astfel la înrudirea dintre marii profeți, marile genii ale lumii dincolo de spațiu și timp prin harul, cultura, trăirea religioasă și metafizica lor comună!

Mihail Eminescu

Povestea magului călător în stele

„În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc miriade s-mestecă, contra
g;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă în mărgele
Și sun cântări, ce vibră – se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei cobo
rî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s El și Dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare cu gândul tău întins
.”

(Prof. univ. dr. Mircea Popa, EMINESCU – Steaua din cumpăna neamului, în Eminescu, File rupte din Revista Cetatea Cavalerilor 2024, „Gala Eminescu” – Ed. a II-a, Antologie îngrijită de col. dr. Constantin Moșincat)

Genialul poet al Indiei brahmanisto-universale poartă în destinul său de mare profet întreaga călătorie arhimilenară a poporului său, înveșmântat în tradiția sacră, străveche, cu toate miturile, misterele ancestrale moștenite din patrimoniul spiritualității primordiale pelasge. Candela sufletului lui se aprinde de har și lumină vibrând în inima castă o muzică a eternității asemănătoare liturghiei noastre ortodoxe în care pulsează etern dogmatica Crezului!

„Rudra, o tu, cel ce mă înspăimânți, sfâșie acel văl negru și lasă raza mântuitoare a surâsului îndurării tale să străbată acea noapte de întuneric și să-mi deștepte sufletul! Călăuzește-mă din neființă la ființă, din întuneric la lumină, din moarte la nemurire.” (Rabindranath Tagore, Sadhana – Calea Desăvârșirii, Premiul Nobel pentru literatură 1913, în românește de Nichifor Crainic cu o prefață de Al. Busuioceanu, Ed. Stress, București, 1990)

Nu vi se pare această rugă metafizică a poetului asemănătoare cu cel mai pur crez creștin ortodox?

Inspirația e o poezie a Cântării, a Luminii, a Dorului, a Duhului, a Adevărului, a zborului precum pasărea miraculoasă a dimineții ce triluie cugetului poetului armonii fermecătoare!

Pasărea dimineții triluie

„Pasărea dimineții triluie.
De unde primește ea vestea dimineții
înaintea revărsării zorilor,
și când balaurul nopții încă
încinge cerul în negre, reci încolăciri?…

Spune-mi, pasăre a dimineții,
cum, prin îndoita beznă a văzduhului
și-a frunzelor, deschisu-și-a el cale
prin visurile tale,
el, crainicul din răsărit?…

Lumea nu te-a crezut când ai strigat:
Soarele a purces pe drumul său,
noaptea piere din hău!

Tu, cel ce încă dormi trezește-te!
Descoperă-ți fruntea și adastă
întâia binecuvântare a luminii
și triluie-n bucuria credinței,
triluie ca pasărea dimineții!
”

(Rabindranath Tagore, Poeme, op. cit.)

Mihail Eminescu, poetul prin excelență de lirism profetic, acordă armonia naturii patriei sale iubite, cu liturghia creației celeste care permanent o binecuvântă la stările sale sufletești, la dogoritoarea lui iubire ce cuprinde și mistuie totul fără a mistui și dragostea-rațiunea sa. „Dragostea, mărturisea colegul meu profesor-scriitor Nicolae Tudor, este pentru Eminescu rațiunea de a fi, rațiunea însăși a vieții, și el o mărește până la proporțiile unui mister cosmic.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu, Ed. Arefeană, București, 2005, p. 35)

Iubirea fie pământeană, fie cerească are puterea Dragostei dumnezeiești care te pătrunde, te transformă, te renaște, te transfigurează cu lumina și cântarea ei într-o făptură minunată în care ai impresia că toată măiestria lumii s-a concentrat în frumusețea persoanei iubite!

Veronica Micle

Cătră Veronica Micle

„Ah, cerut-am de la zodii
Dela-al sorții mele laur,
Dulcii sânului tău rodii
Și-al tău cap scăldat în aur.

Și-ale tale mâini de ceară –
Fruntea rece să-mi dezmierzi…
Fața albă–n părul galben
Și-ndărătnici ochi să vezi.

Și-astăzi tu de bună-voie
Fericită-n brațe cazi-mi
Capul tău plin de lumină
De-al meu umăr tu îl razimi.

Astăzi tu de bună-voie
îmi întinzi dulcea ta gură,
Soarta mi le-a dat pe toate –
Și-a iubi peste măsură!
” (M. Eminescu, Dragoste și poezie, ed. O. Minar, 1852 – Eminescologia lui Gh. Bogdan-Duică)

Punctul de maximă referință artistică îi creează în mirabila taină a inimii chemarea în stare pură, serafică, într-o împletire cu dumnezeiescul, care în lumea noastră creștin-ortodoxă se reflectă ca un pateric – convorbiri duhovnicești din care tresare spre un exercițiu teologic și gândire patristică curgerea filocalică ce irumpe, surâde și susură ca emoția, puritatea, sfințenia trăirii fiecărei clipe care nu mai apune, fiindcă se reflectă în fiecare zi ce vine și-n fiecare zi ce pleacă!

Cu fiecare zi a cugetului tău diafan adaugi un ieri al azurului, dar și un mâine al creației!

Cu fiecare mâine al lăuntrului tău adaugi o dimineață înrourată de zorii înflăcărați ce surâd ca o mireasmă sublimă, într-o cromatică boreală precum curcubeiele răsfrânte în undele suave a miraculoaselor flori de câmp ce se leagănă rotund, ondulat, deplin mângâios răsfrângându-se clipă de clipă într-o lumină serafică, dalbă ce se repetă în frumuseți marianice dumnezeiești!

„Lumină, lumina mea!…

Lumină, lumina mea!
Lumină care umpli o lume,
care săruți luminile ochilor,
care-ndulcești atâtea inimi, lumină!
Lumina, iubit-o, îmi dănțui-n amiaza vieții!
Lumina îmi atinse toate strunele iubirii!

Și cerul se deschise, și galopă sălbatic vântul,
și-n hohote de râs se lumină Pământul!
Și fluturii-și întinse velele
pe Marea Luminii!

Și, albe, iasomiile,
Și, albi, crinii
țâșniră cu miile
pe cretele talazurilor de lumină!
Lumina, iubito, își scutură pe fiecare nor
scânteietoarea-i pulbere de aur fină,
și-mprăștie puzderia-i de nestemate!

O desfătare freamătă din frunză-n frunză,
draga mea, și fără de măsură-i bucuria!
Albastrul fluviu-al cerului își revarsă tăria
deasupra, peste maluri
și-n vuitoare valuri,
din sineși, șuvoi-n afară, voioșia!…
”

(Rabindranath Tagore, Versuri, op. cit.)

Profetul nostru Mihail Eminescu și-a brodat harul geniului întru frumosul frumuseții veșnice – alfa și omega – Dumnezeirea în echilibrul ființării, schițând și veșnicind frumusețea sa creatoare și apologetică precum o mare peste nemărginire sau un curcubeu peste boreala lui dăinuire…….

„Eminescu vorbește la zi, mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al ființării, despre relația dintre creat și ne-creat, dintre a fi și a nu fi, dintre lumea fizică și cea spirituală, dar și despre cea care le cuprinde pe ambele fiind dincolo de ele, despre necesitatea imperioasă a păstrării echilibrului dintre lumi și ne-lumi, dintre ne-lumi și Logos, dintre Logos și starea de ascundere tainică în care absolut nimic nu se mișcă.” (Andrei Vartic, Timpul lui Eminescu, Ed. Vicovia 2008, p. 18)

Gândul mă face să cred că profetul-poet l-ar fi citit pe Dionisie Areopagitul, părintele dacic al calendarului ceresc.

Genialul poet și profet a atins desăvârșirea întru creația sa literară și înțelepciunea spirituală ca o misiune de credință ortodoxă, împletind cele două vocații sacerdotale filosofia și literatura într-o lumină filocalică. A cântat, aș putea spune, filosofia sa erudită, socratică într-o mistică melodioasă, ce curge lin, repede și tumultos revărsându-se necontenit înspre imanent și zenit.

„Memento mori (Panorama deșertăciunilor)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopții întunerec – înstelatul rege maur
Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre valuri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Und
e-n ramurile albe o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preumblă în lungi haine de lumină,
Unde-i viața cu-aripi verzi și cu chipul ei frumos……
Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată…….
” 

(Eminescu, Poezii, Editura Pentru Literatură, București-1965)

Gena tatălui său Debrendanath Tagore, un mare reformator religios, conducătorul bisericii monoteiste indiene, inima mamei lui Sarada Devi – cu mireasmă exotică asemeni florii mistice de lotus și tulburătoare auroră Marinalini Devi, soția sa l-au înălțat pe aripile exotismului din care s-a întrupat genul literar: tagorismul – muzica lirică răsfrântă în melodii de ritmuri și-n armonii de rime ce-și trage seva din trimilenarele Upanișade pelasge ce au susurat imnurile Vedelor ce l-au fascinat și încântat și pe profetul nostru Eminescu, dăruindu-l astfel pe Rabindranath Tagore poporului indic ca pe un mare vizionar, un strălucit filosof și un eminent poet al Artei cuvântului. „Cuvântul vine muzical, ideea întreagă vine cu un cântec popular sau își creează muzica ei nouă. Adeseori poetul inventează muzica întâi și în urma ei vine și cuvântul. Vine bucuria!” (Al. Busuioceanu, prefață la Sadhana – Calea Desăvârșirii, Ed. Stress, 1990)

„Bucuria, mărturisea Arhiepiscopul Justinian Chira, este starea sufletească pe care o simți cum vibrează în tine.” (Crinii Țarinii 2 – Trăiți Frumos și-n Bucurie, Sfânta Mănăstire Putna, 2024)

„Ea, Bucuria…….

Ea, Bucuria, aleargă din patru zări de lume
să-mi zămislească trupu-anume.
Luminile cerului au sărutat-o, sărutat-o, zi de zi,
până când ea, Bucuria, se trezi!

Florile grăbitelor veri suspinau în răsufletul ei,
și șoaptele vânturilor și clipocitul apelor
fremătau și susurau în mișcările ei.
Patima culorilor crescând învăpăiate
în nori și-n păduri zvâcneau în inima ei,
iar cântecul viu al lucrurilor toate
prin mângâierea lor îi neteziră
trăsăturile abia conturate.

Ea, Bucuria, îmi este mireasă,
ea și-a aprins lampa-i frumoasă
la mine în casă.
”

(Rabindranath Tagore, Versuri, op. cit.)

Mihail Eminescu a trăit românimea ca pe o stare de spirit în toată plenitudinea ei, în ființialitatea crucii națiunii sale atât pe verticală cât și pe orizontală, simțind astfel spiritul dacoromân, calitățile sau atributele esențiale ale spiritualității și ale sufletului vlahilor în istorie, considerând că gena acestui neam ancestral ființează imperios prin jertfă, iubire și frumusețe, virtuți supreme în care se prind, se aprind și se cuprind toate stările ca într-o Liturghie cosmică!

Profetul Eminescu, știind că lumea, cosmosul e făcut din frumos prin Voia Frumuseții Frumosului – Dumnezeu-Treime, sufletul i s-a înălbit de floare, amirosind inima mai sus, acolo unde cerul a coborât în fiece petală, în corola vieții sale înmiresmând vatra străbună unde se întâlnesc raza soarelui, ploaia mănoasă, dorul, ruga, natura și cântecul cu pământul roditor!

Mihail Eminescu a versificat unele idei din Rig-Veda și Upanișade din comoara pelasgă moștenită și de prințul de castă – prințul poeziei Rabindranath Tagore, dar multe idei sunt revelații pure din taina ființării zidite în logosul limbii geto-daco-române, din răsunetele Logosului, din cântarea Duhului Sfânt prin care se prelinge harul creației. „Acolo, în vechimea vechimii e izvorul apei vii, acolo e taina rostului ființării pe care omul l-a pierdut îndepărtându-se prea mult de el. Acolo mai încă stau arheii, stâlpii acestei ființări.” (Andrei Vartic, op. cit.)

Acolo, în stăvechimea marii Indii și a Daciei Mari, prin rostul acelei ființări a creat Hristos ca o chemare poeții, profeții întru frumos!
Întru Iubire!
Întru armonia dintre Libertate și Adevăr!

Întru străvechimea Creației dumnezeiești care renaște în fiecare dimineață, reîntorcându-se pururea la melodia esențială a cântării sale, purcedere vibratoare din Logos-inima și sufletul marilor Poeți!

Există un fir călăuzitor al infinitului luminii din Lumină, Cuvântul-Logosul care dă, prin harul Vieții, viață creației-artistice de-a lungul veacurilor, transmițând dincolo de orizontul eroului (poetului) strălucirea autorului, aurora geniului, aura profetului, dar și prietenia peste timp și spațiu într-o inefabilă cinstire și o sublimă evocare a arhetipului.

„Când tu ai răsărit, o, Poet-Univers

Când tu ai răsărit, o, Poet-Univers,
pe orizontul Engliterei,
această insulă împresurată de oceane
te-a cuprins la sânu-i
ca pe cel mai luminos
tezaur
al inimii sale, și sărutându-ți înalta frunte,
te-a-nconjurat cu brațele codrilor ei rămuroși
te-a-nvăluit în mantia-i de mistice pâcle,
păstrându-te pentr-o clipă
printre dănțuitoarele zâne
din grădina lucind de flori sălbatice
și frunzișuri umede!

Scoarța scorojită a-mpăduritei insule
nu se trezise încă
la imnul laudelor tale,
O, So
are al Poeților!
Apoi tu, pe-ndelete, ai atins
zenitul gloriei din cerul amiezii,
și ai urmat solemnul gest tăcut
al infinitului,
trecând de orizontul tău din veac în veac
și așezându-te-n sfârșit în tronul glorios
din centrul firmamentului creației umane.

Și astfel gloria ta este slăvită
sub frunzele tremurătoare de cocotieri,
la țărmurile Oceanului Indian,
după veacuri.
”

(Al treilea centenar al lui Shakespeare, 1916, Rabindranath Tagore, Poeme, op. cit.)

„Cărțile

Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș
fi iubit atât – cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
– Destul că simt – tot ție-ți mulțumesc!
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da… Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu
-a ta zâmbire, dulce, lină clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înțelept… cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg;
Ș-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ține…
Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e mo
dest și totuși foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii – tot înțelept îmi pare.
Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l știe orișicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață
Și decât tine mult mai mult mă-nvață!
”

(Eminescu, Poezii, Editura Pentru Literatură,1965)

Autor: Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu, teolog

Citiți și:
Dostoievski și Eminescu – Genii ale Ortodoxiei universale (partea I)
Când Einstein l-a întâlnit pe Tagore: Conversaţia istorică a două mari genii despre religie şi știință

 

yogaesoteric
22 noiembrie 2026

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More