Apariția și continuarea declanșării de „revoluții colorate”

Astăzi s-a uitat în mare măsură faptul că aventurismul imperial al Washingtonului după 11 septembrie nu s-a limitat la intervenții militare. Un element central al „agendei libertății” a administrației Bush – sub auspiciile căreia s-au purtat războaie devastatoare în Afganistan, Irak și în alte părți – a fost sprijinul deschis acordat loviturilor de stat conduse de societatea civilă în întreaga fostă Uniune Sovietică, în țările Pactului de la Varșovia și în Iugoslavia. Cetățenii din aceste regiuni și din întreaga lume continuă să trăiască cu consecințele distructive ale acestei interferențe. Războiul prin intermediari din Ucraina, aparent fără sfârșit – și tot mai intens – este o moștenire deosebit de dureroasă.

Înființarea, în 1983, a Fundației Naționale pentru Democrație (NED) – o agenție a guvernului SUA însărcinată în mod explicit să desfășoare în mod deschis ceea ce CIA făcea odinioară în secret – a marcat începutul unei noi ere a „loviturilor de stat fără spionaj”. Colaborând strâns cu USAID și cu Open Society Institute al lui George Soros, NED a furnizat ulterior finanțare, instruire și sprijin material ONG-urilor, mijloacelor de informare „independente”, grupurilor de opoziție și altor inițiative de schimbare de regim din întreaga lume.

După 11 septembrie, NED și aliații săi au elaborat un plan extrem de ingenios și eficient din punct de vedere al costurilor pentru răsturnarea guvernelor incomode – fie ele de stânga, naționaliste sau chiar foste marionete ale SUA care ieșiseră din rând. În luna octombrie a anului precedent, liderul iugoslav de lungă durată Slobodan Milošević fusese înlăturat de la putere, o mișcare pe care Washington Post a descris-o în termeni grandioși drept „un efort extraordinar al SUA de a detrona un lider străin, nu prin operațiuni secrete de tipul celor pe care CIA le desfășura odinioară în țări precum Iranul și Guatemala, ci prin tehnici moderne de campanie”.

În fruntea mișcării anti-Milošević se afla Otpor! (în traducere din sârbă, Rezistență!), un grup rebel de tineri activiști finanțat de NED. Printr-un amestec de nesupunere civilă, rezistență nonviolentă, concerte rock, teatru de stradă și graffiti, aceștia au stârnit o opoziție publică masivă împotriva președintelui iugoslav. Când rezultatele oficiale au indicat victoria lui Milošević în ziua alegerilor, o „numărare paralelă a voturilor”, finanțată de NED, a pretins că dovedește o fraudă masivă și a scos milioane de oameni pe străzile din Belgrad pentru a cere pașnic demisia președintelui. Milošević a capitulat apoi în fața unei puteri populare aparent copleșitoare.

Lupta presupus eroică a grupului Otpor! și a altor grupuri anti-Milošević susținute de SUA a fost imortalizată într-un „documentar” elaborat: „Bringing Down a Dictator”. Răsturnarea lui Milošević a oferit un model precis pentru viitoarele „revoluții colorate” – numite astfel deoarece activiștii susținuți de imperiu care au condus aceste lovituri de stat ale mulțimii adoptau frecvent culori specifice pentru steagurile, siglele și logo-urile lor. Inițial, oficialii americani s-au asociat cu ușurință și în mod public cu aceste răsturnări de regim. În același timp, mass-media mainstream au publicat în mod regulat reportaje de investigație extrem de revelatoare cu privire la revolte, care analizau în detaliu rolul coordonator al Washingtonului și cheltuielile financiare adesea enorme.

Cu toate acestea, politicienii, comentatorii și jurnaliștii au prezentat invariabil revoluțiile colorate ca fiind, în ultimă instanță, revolte spontane ale forțelor liberale și progresiste, cu nemulțumiri legitime, care tânjeau după democrație și libertate. În realitate, acestea au dat naștere, aproape fără excepție, unor guverne corupte și represive, care au guvernat prin intimidare și brutalitate, inclusiv prin asasinate politice. Regimurile postrevoluționare au pus, de asemenea, în aplicare, în mod tipic, privatizări pe scară largă și alte „reforme” devastatoare care au distrus nivelul de trai al cetățenilor obișnuiți, supunând țările lor UE, FMI, NATO, Organizației Mondiale a Comerțului și altor mecanisme de subjugare economică, militară și politică occidentală.

Răsturnarea lui Slobodan Milošević, orchestrată de NED, este supranumită „Revoluția buldozerului” datorită scenelor iconice în care un încărcător frontal i-a ajutat pe agitatorii antiguvernamentali să ocupe clădirile guvernamentale. Însă șoferul acestuia s-a întors rapid împotriva „revoluției”. „Terapia de șoc” care a urmat a decimat economia de piață mixtă a Iugoslaviei, a dus la falimentul afacerii sale independente, care până atunci fusese de succes, și l-a împins în faliment. Și-a câștigat traiul cu greu din ajutoarele sociale modeste acordate de stat pentru tot restul vieții. Pentru majoritatea participanților, revoluțiile colorate ulterioare au reprezentat, de asemenea, o lecție de prudență în ceea ce privește dorințele proprii.

„Impuls extern”

În februarie 2005, președintele George W. Bush a ținut un discurs grandios la Bratislava, în Slovacia. El a lăudat faptul că s-au înregistrat „recentele repere din istoria libertății”. Printre acestea se numărau Revoluția Trandafirilor din Georgia din noiembrie 2003, Revoluția Portocalie din Ucraina din anul următor și Revoluția Violetă din Irak de o lună mai devreme. „Avansul libertății este rodul muncii concentrate a mai multor generații”, a declarat Bush. El și-a îndreptat privirea spre Moldova și, „inevitabil”, spre Belarus, care „într-o zi se vor alătura cu mândrie comunității democrațiilor”.

„În cele din urmă, chemarea libertății ajunge la fiecare conștiință și la fiecare suflet. Și, într-o zi, promisiunea libertății va ajunge la fiecare persoană și la fiecare națiune.”

Prefacerea forțată a Moldovei într-o colonie de facto a UE și SUA, caracterizată de o corupție uluitoare, a durat mulți ani. Belarus, pe de altă parte, rămâne încăpățânat de rezistent la „promisiunea libertății”, așa cum este ea definită de Bruxelles, Londra, Washington și alte centre ale puterii imperiale. Cu toate acestea, încrederea președintelui Bush era justificată. Valuri de tulburări insurecționale, declanșate de „agenda libertății” a administrației sale, au măturat sistematic anumite guverne inamice, unul după altul, în fiecare an de la inaugurarea sa. Într-adevăr, la câteva săptămâni după discursul lui Bush, liderul Kârgâzstanului, insuficient de pro-occidental, a căzut victimă unei alte revoluții colorate.

El nu avea să fie ultimul. Revoluțiile colorate anterioare subliniaseră cu entuziasm importanța tehnicilor de rezistență nonviolentă – multe dintre ele dezvoltate de Gene Sharp, care a avut legături strânse cu armata și serviciile secrete americane pe tot parcursul vieții sale. Cu toate acestea, armata de schimbare a regimului din Kârgâzstan, creată de NED, numită KelKel – inspirată direct din Otpor! – a atacat ofițeri de poliție, a incendiat clădiri guvernamentale și a comis chiar și atentate cu bombă. Agresivitatea lor a fost încurajată și promovată în mod activ de posturile locale de televiziune finanțate de SUA. O astfel de agresiune a devenit ulterior semnul distinctiv al revoluțiilor colorate.

Faptul că revoluțiile colorate constituiau o armă formală de război în arsenalul imperiului de după 11 septembrie a fost demonstrat de arhiconservatorul Max Boot la sfârșitul lunii decembrie 2004. El a vorbit cu entuziasm despre modul în care Revoluția Portocalie din Ucraina, care adusese la putere un guvern pro-occidental cu doar câteva zile înainte, fusese unul dintre „cele mai inspiratoare evenimente” ale acelui an. Boot a proclamat „triumful” și „miracolul” revoluției pentru a risipi „ideea ciudată, încă răspândită în multe universități occidentale și Ministere de Externe, că democrația este un bun de lux potrivit doar pentru țările bogate”.

„Aceste revoluții demască caracterul gol al clișeului conform căruia «democrația nu poate fi impusă de străini»…… uneori, atunci când este vorba de o dictatură bine înrădăcinată, acest fapt necesită intervenții militare de felul celor care au avut loc în Irak și Afganistan. Regimurile mai fragile pot fi răsturnate de propriul popor, dar chiar și acestea au adesea nevoie de un mic impuls din exterior……. Nu a fost nimic rușinos în intervenția SUA în Ucraina.”

Boot s-a lăudat că Washingtonul cheltuise 58 de milioane de dolari pentru promovarea democrației în Ucraina în ultimii doi ani. El a propus acordarea către Kiev a unei aderări accelerate la NATO și la UE pentru a duce la bun sfârșit Revoluția Portocalie. „Între timp, trebuie să aplicăm lecțiile învățate din Ucraina și în alte părți”, a îndemnat Boot, sugerând că „un candidat evident pentru o schimbare similară de regim este Iranul”. El a explicat: „Este greu de imaginat o prioritate mai importantă decât răsturnarea mullahilor” și a încurajat administrația Bush să acorde prioritate „eliberării Iranului”.

„Ajutorul USAID”

Un asemenea zel revoluționar domnea la acea vreme încât, în ianuarie 2006, USAID a publicat chiar o revistă pe hârtie lucioasă, Democracy Rising, care detalia rolul central al Washingtonului în instigarea revoltelor populare în locuri îndepărtate precum Afganistanul, Gaza și Libanul. Secțiunile dedicate revoluțiilor colorate anterioare erau pline de pasaje uimitor de sincere. O secțiune despre Revoluția Trandafirilor din Georgia, din noiembrie 2003, descria modul în care NED a finanțat instruirea „avocaților, judecătorilor, jurnaliștilor, parlamentarilor, reprezentanților ONG-urilor, liderilor partidelor politice și altor persoane” locale în vederea schimbării regimului.

Scopul declarat al acestei investiții era acela de a „face georgienii să simtă că ar trebui să controleze guvernul”. Revoluția Trandafirilor „a reprezentat punctul culminant al acestor eforturi”. Unul dintre beneficiarii sprijinului financiar american a remarcat: „Fără sprijinul străin, nu sunt sigur că am fi putut realiza aceasta fără vărsare de sânge”. Câteva pagini au fost dedicate Revoluției Portocalii. Se menționa cum mii de jurnaliști ucraineni au fost instruiți în „jurnalism de investigație”, cu finanțare din partea NED și USAID.

Un fost participant a declarat pentru Democracy Rising că această finanțare „a creat senzația că și alții se aflau «în tranșee» alături de ei”. În același timp, organizația Freedom House, afiliată NED, a umplut casele ONG-urilor „care promovează educația electorală, mobilizează alegătorii la urne și monitorizează alegerile”. Aceste organizații „au organizat, de asemenea, întâlniri, petreceri pentru tineri, concerte rock și karaoke pentru a atrage tinerii alegători” și „au difuzat spoturi de interes public pe canalele de televiziune pentru a-i informa pe oameni cu privire la dreptul lor de vot”. În același timp, „formatori în domeniul democrației din Serbia, Slovacia, Rusia și Croația” au fost aduși cu avionul în țară.

În al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Ucraina, ONG-urile finanțate de NED au susținut că au fost inundate cu zeci de mii de sesizări de fraudă provenite de la secțiile de votare din toată țara, în timp ce sondajele lor la ieșirea de la urne indicau o manipulare pe scară largă care l-a privat pe candidatul pro-occidental Viktor Iușcenko de o victorie zdrobitoare. Protestele masive, însoțite de greve generale organizate de opoziție, de nesupunere civilă pe scară largă și de ocuparea clădirilor guvernamentale, au forțat repetarea alegerilor. Un oficial al unui think tank finanțat de SUA a remarcat:

„Asistența USAID în realizarea sondajului a fost absolut vitală – rezultatele sondajului de după al doilea tur au scos oamenii în stradă.”

În ciuda entuziasmului și a încrederii manifestate de revista Democracy Rising, aceasta a fost publicată într-o perioadă în care revoluțiile colorate, atât la nivel de stat, cât și la nivel public, erau privite din ce în ce mai mult cu ostilitate și neîncredere în întreaga lume a Sudului Global. În orice caz, rezultatele radicale promise de liderii și susținătorii revoluțiilor colorate au eșuat, în timp ce retorica SUA privind angajamentul regimurilor pro-occidentale rezultate față de democrație și libertate s-a dovedit a fi o înșelăciune perversă.

În Ucraina, Iușcenko, instalat de SUA, a impus măsuri de austeritate economică, a redus reglementările și cheltuielile sociale, a salvat bănci implicate în activități criminale, a deschis industriile de stat și resursele naturale jefuirii străine, a atacat drepturile vorbitorilor de limbă rusă și a început să pregătească țara pentru aderarea la NATO, aspect de care populația se temea. La doar nouă luni de la preluarea mandatului, guvernul său de coaliție – format din activiști ai Revoluției Portocalii – s-a prăbușit din cauza luptelor corupte pentru putere cu oligarhii ucraineni aflați în conflict, pentru controlul asupra principalelor mijloace de informare în masă și a activelor industriale.

Iușcenko a fost înlăturat de la putere în urma alegerilor prezidențiale din ianuarie 2010, clasându-se pe locul al cincilea în primul tur, cu doar 5,5% din voturi. Așa cum se lamenta, ani mai târziu, ziarul american Foreign Policy, toate revoluțiile colorate atât de lăudate de administrația Bush s-au dovedit a fi „teribil de dezamăgitoare”. De fiecare dată, „corupția elitelor a continuat neabătut”, iar „promisiunile privind transformări radicale nu s-au concretizat niciodată cu adevărat”. „Problemele care au caracterizat regimurile anterioare au început curând să descrie și guvernele create de revoluțiile colorate.”

„Afaceri revoluționare”

Este o afirmație destul de modestă. În Georgia, Mikheil Saakashvili, protejatul de lungă durată al lui Soros, a acumulat putere unilaterală în domenii-cheie ale politicii, înainte de a-și folosi fără rușine poziția pentru a-și hărțui și încarcera rivalii din mediul de afaceri și din politică. Victimele lui Saakashvili au fost violate și/sau torturate în închisoare; suferința lor a fost filmată pentru a fi difuzată în prime-time pe posturile locale de televiziune. Rămân întrebări serioase cu privire la implicarea sa personală în mai multe decese suspecte, inclusiv cele ale unor miniștri ai guvernului. A fost demis din funcție prin vot în octombrie 2012, în ciuda eforturilor susținute ale NED.

Revoluția Lalelelor din 2005 din Kârgâzstan l-a adus la putere pe Kurmanbek Bakiev, care a condus țara ca pe un fief personal timp de cinci ani. Rudele lui Bakiev au obținut profituri exorbitante din privatizările, dubioase din punct de vedere legal, ale industriilor de stat. De exemplu, familia sa a încheiat un acord extrem de controversat, în valoare de 1,8 miliarde de dolari, pentru furnizarea de combustibil către o bază militară americană locală – o sumă apropiată de întregul PIB al Kârgâzstanului din 2003. La rândul său, fratele lui Bakiyev a condus aparatul de securitate din Bișkek – arestările arbitrare, condamnările pe nedrept, tortura și asasinarea activiștilor din opoziție, a jurnaliștilor și a politicienilor au devenit o practică obișnuită.

Bakiyev însuși a fost alungat nu numai din palatul prezidențial, ci și din Bișkek în aprilie 2010, în urma unui masacru al protestatarilor anticorupție în care au fost uciși până la 100 de oameni și cel puțin 450 răniți. Kârgâzstanul a intrat apoi într-un deceniu de haos economic și politic, cu numeroase guverne prăbușindu-se pe parcurs. Cel mai liber și mai stabil stat din Asia Centrală înainte de Revoluția Lalelelor și-a redobândit doar o aparență de stabilitate abia în 2020 – în urma unei alte lovituri de stat anglo-americane.

O figură-cheie în acele revolte a fost ambasadorul britanic, Charles Garrett. Acesta a venit la Bișkek din Macedonia, unde, așa cum a dezvăluit jurnalistul Kit Klarenberg încă din aprilie 2016, a orchestrat așa-numita „revoluție colorată”. Transcrierile unor înregistrări telefonice obținute ilegal și editate în mod înșelător, care păreau să implice oficiali guvernamentali în crime șocante, au provocat proteste masive, însoțite de incendii pe scară largă și ciocniri brutale între demonstranți și poliție. Garrett a distribuit bani din fondurile sale diplomatice către ONG-uri și activiști implicați în tulburări, încurajându-i să provoace haos în masă.

Fundațiile Open Society ale lui George Soros, NED și USAID au participat, de asemenea, la „revoluția colorată”. Unii demonstranți purtau chiar cu mândrie tricouri cu inscripția „Armata lui Soros”. În ciuda unei reacții masive de opoziție din partea opiniei publice, tulburările au paralizat economia și statul macedonean, ducând la instalarea unui guvern obstinat pro-occidental, periculos de disfuncțional, care s-a angajat în corupție la scară industrială, a închis oponenții politici pe baza unor acuzații nefondate și a schimbat numele țării în ciuda opoziției generalizate. În același timp, problemele economice existente, inclusiv exodul masiv al creierelor, au fost semnificativ agravate.

Rezultatele invariabil dezastruoase ale revoluțiilor colorate au contribuit cu siguranță la faptul că oficialii de la Casa Albă s-au distanțat brusc și decisiv de întreaga inițiativă, chiar înainte de încheierea celui de-al doilea mandat al administrației Bush. „Agenda libertății” a fost uitată în tăcere. Președintele – care, în octombrie 2004, autorizase în mod deschis sprijinul financiar pentru activiștii opoziției din Belarus și lăudase odată public Revoluția Trandafirilor ca model pentru întreg Caucazul și Asia Centrală – a mers până acolo încât a negat chiar și faptul că SUA ar fi fost implicate în „afacerea revoluționară”.

„Realitate alternativă”

Revoluțiile colorate au continuat neîntrerupt de atunci, aceleași strategii fiind folosite la nivel mondial – cu grade diferite de succes. Pe tot parcursul acestei perioade, guvernele non-occidentale – în special China, Iranul și Rusia – au devenit din ce în ce mai vocale în condamnarea și rezistența față de revoluțiile colorate și, în unele cazuri, au adoptat legi menite să restricționeze activitățile ONG-urilor finanțate din străinătate pe teritoriul lor. Cu toate acestea, mass-media mainstream a adoptat de multă vreme o tăcere rigidă cu privire la complicitatea Washingtonului în destabilizarea din străinătate impulsionată de societatea civilă.

Într-un exemplu frapant al acestei modificări de paradigmă, ziarul The Guardian a publicat un raport revelator în noiembrie 2004, chiar înainte ca Revoluția Portocalie să se fi încheiat, dezvăluind „campania SUA din spatele tulburărilor de la Kiev”. Ziarul a afirmat fără echivoc că revolta a fost „o creație americană, un exercițiu sofisticat și conceput cu măiestrie în domeniul brandingului occidental și al marketingului de masă, utilizat în patru țări pe parcursul a patru ani pentru a salva alegeri trucate și a răsturna regimuri nedorite”. NED, Departamentul de Stat și USAID au fost toate numite drept vinovate.

Dar să trecem la iulie 2015: un articol din The Guardian despre desemnarea de către Rusia a NED ca fiind agent străin s-a bazat, în mod surprinzător, pe un scurt citat de pe site-ul oficial al organizației care-i descria activitățile. Între timp, Revoluția Maidan îl răsturnase pe președintele ucrainean Viktor Ianukovici în februarie 2014 și adusese Kievul în stare de război cu Moscova. Implicarea incontestabilă a Washingtonului a fost negată cu vehemență de mass-media mainstream la acea vreme – și a fost negată de atunci încoace.

După izbucnirea războiului prin intermediari din Ucraina, în februarie 2022, The New York Times i-a atacat cu înverșunare pe jurnaliștii independenți, denunțând „teoria conspirației” conform căreia Maidanul a fost orchestrat de SUA ca fiind o „realitate alternativă” și „dezinformare rusă”. Aceasta s-a petrecut în ciuda faptului că fiecare figură proeminentă a Maidanului – inclusiv cei care au inițiat demonstrațiile – a primit finanțare de la NED sau USAID, liderii organizațiilor finanțate de SUA din țară își anunțaseră public intenția de a-l răsturna pe Ianukovici cu ani în urmă, iar numai NED a cheltuit 20 de milioane de dolari în țară în 2013.

După izbucnirea războiului în Ucraina, NED a șters înregistrările privind finanțările acordate Ucrainei – o listă a investițiilor sale într-o gamă largă de inițiative din țară, derulate de-a lungul mai multor ani, dintre care multe au avut ca țintă finală Rusia. La jumătatea anului 2024, organizația a luat măsura fără precedent de a elimina înregistrările privind finanțările sale la nivel mondial. Astăzi, scurte mențiuni referitoare la diverse regiuni geografice descriu, în termeni vagi, obiectivele locale specifice ale organizației și sumele totale cheltuite. Întrebările esențiale privind locul și scopul rămân fără răspuns.

Trecerea NED în clandestinitate face mai dificilă urmărirea și demascarea revoluțiilor colorate contemporane – dar nu o face imposibilă. În septembrie 2025, au izbucnit revolte în masă în Nepal. Principalele agenții de știri, fără excepție, au prezentat agitația incendiară ca pe o erupție spontană de protest a „Generației Z” nemulțumite din țară, motivată de corupție, șomaj și cenzura statului asupra rețelelor de comunicare virtuală. Aproape că nu s-a menționat nimic despre infracțiunile grave comise de demonstranți, inclusiv atacurile incendiare asupra parlamentului nepalez și a reședinței oficiale a prim-ministrului, care i-au forțat pe rezidenți să fugă cu elicopterul.

Pe baza informațiilor disponibile publicului, erau evidente semne clare ale unei revoluții colorate. O organizație neguvernamentală care a organizat protestele – Hami Nepal – avea legături clare cu organizații cunoscute ca beneficiind de finanțare din partea NED. Dezvăluiri ulterioare au documentat pe larg faptul că, în anii care au precedat lovitura de stat, NED și USAID au cheltuit sume considerabile pentru instruirea tinerilor cetățeni nepalezi în tehnici de protest, înființarea de ONG-uri și partide politice, precum și exprimarea preocupărilor cu privire la probleme precum corupția.

Este evident că „agenda libertății” de după 11 septembrie nu s-a încheiat niciodată cu adevărat.

Citiți și:
Etapele revoluției colorate și unde se află America
Tirania ‒ Modelul american pentru „democrație”
„Europa rămâne ultima fortăreață a stângii globaliste”: Tăierea finanțărilor USAID prăbușește regimurile progresiste din America Latină

 

yogaesoteric
16 octombrie 2026

 

Also available in: