Ucraina – războiul controlat și frica ce îl însoțește

Pe 23 octombrie, revista americană The Atlantic a publicat un articol cu un subtitlu care merită citit de două ori: „Directorul CIA, John Ratcliffe, conduce un serviciu secret aflat în război cu Rusia”. Așadar, războiul acesta îl poartă un serviciu concret al Statelor Unite – nici „Ucraina”, nici măcar „Occidentul” într-un sens vag. Steven Starr, care a predat la Universitatea din Missouri și este membru al Los Alamos Study Group – o organizație care se opune modernizării arsenalului nuclear american –, a preluat această afirmație într-o discuție cu Pascal Lottaz, gazda emisiunii „Neutrality Studies”. El adaugă că New York Times descrisese deja cum generali americani de la Wiesbaden, în landul Hessa, participă la planificarea țintelor și transmit informațiile partenerilor ucraineni, ca aceștia să-și poată „alege” țintele.

Faptul e remarcabil, deși nu are nimic secret. Remarcabil e că se publică, și încă în două dintre cele mai prestigioase publicații ale țării, în timp ce relatările zilnice vorbesc, neabătut, despre atacurile „Ucrainei” asupra Rusiei. Lottaz pune întrebarea care decurge de aici: de ce publică Occidentul însuși felul în care funcționează, de fapt, lanțul de comandă? Răspunsul meu: pentru că alianței nu-i strică. Publicarea ajută părțile implicate să se înțeleagă între ele, le spune și propriilor oameni, și adversarului cine răspunde de ce și creează o obișnuință. Cine vrea să citească despre asta poate s-o facă. Cine nu citește aude în continuare că „Ucraina” atacă. Avem de-a face cu o împărțire a sarcinilor în comunicare, departe de orice scurgere de informații.

Întrebarea greșită

Starr face aici un pas pe care nu vreau să-l urmez. El vede o CIA scăpată „de sub control”. Motivul: președintele Trump i-a cerut public lui Zelenski să înceteze atacurile cu drone asupra rafinăriilor rusești, iar atacurile, în loc să înceteze, s-au înmulțit. De aici concluzia lui: dacă un serviciu secret poartă un război fără acordul președintelui, sistemul e mai mult decât defect. Totodată, recunoaște că nu știe dacă totul nu e, de fapt, o operațiune psihologică – o punere în scenă menită să creeze impresia că Trump nu mai are niciun cuvânt de spus. Și ajunge la speculații despre starea cognitivă a președintelui, ba chiar a ultimilor doi președinți.

Explicația aceasta nu rezolvă nimic; doar personalizează problema. Mută întrebarea dinspre structura sistemului spre conștiința unor persoane: un serviciu care „a scăpat de sub control”, un președinte care „nu mai gândește limpede”. Contraargumentele le furnizează chiar Starr. Sateliții care livrează datele de recunoaștere țin de National Reconnaissance Office, o agenție subordonată Departamentului Apărării, și nu de CIA. Prin urmare, Pentagonul lucrează mână în mână cu serviciile secrete. Cei care trag în aceeași direcție în Pentagon, în serviciile secrete, în industria de armament și în statele majore de la Wiesbaden n-au motive să se plângă de vreo pierdere a controlului: au în față un aparat care funcționează.

Apelul public al lui Trump devine atunci, departe de a dovedi neputința, o acțiune în interiorul acestui aparat: un semnal către alegători, către adversari, către aliați. Dacă vorbește serios contează mai puțin. Contează că, în practică, nu se modifică nimic. În discuție apare o imagine potrivită: a te concentra pe Trump e ca și cum ai privi apa care se scurge în canalizare și ai uita de gravitația care o trage acolo. Apa n-are vreo voință să se scurgă; își urmează cursul. Se potrivește aici vorba lui Frank Zappa, după care politica ar fi departamentul de divertisment al complexului militar-industrial. Iar Trump, se spune, se pricepe destul de bine la asta: „Poftim Hollywoodul vostru, în timp ce noi facem oricum ce avem de făcut.”

Intermediarul și butonul de reglaj

Ce este, atunci, gravitația? În discuție, mai ales Lottaz dezvoltă o idee cu care Starr e de acord și care mi se pare cea mai importantă din tot schimbul de opinii. Un stat aflat în război cu Rusia fără ca Occidentul însuși să fie parte la conflict îndeplinește o anumită funcție pentru acest Occident. Ucraina nu e membră NATO. De aceea, conflictul de acolo poate fi dozat: intensitatea poate fi crescută, apoi redusă. Se lovește, se face o ofertă, se lovește din nou. Dacă același război s-ar purta pe teritoriul unui stat NATO, totul ar deveni pe loc o chestiune de „totul sau nimic”, pentru că ar intra în joc articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord – clauza de apărare colectivă, potrivit căreia atacul asupra unui aliat e considerat atac asupra tuturor. Fie articolul se aplică, și atunci izbucnește marele război, fie nu se aplică, și atunci alianța a demonstrat că promisiunea ei fundamentală nu ține.

Starr subliniază că articolul a fost dintotdeauna mai puțin limpede decât pare și că mulți n-au crezut niciodată că SUA ar apăra Parisul sau Bruxelles-ul cu arme nucleare.

De aici rezultă o configurație structurală de interese, pe care nu e nevoie s-o încărcăm moral. Occidentul are interesul să păstreze acest „proxy”, pentru că îi permite un tip de război controlabil. Rusia, dimpotrivă, are interesul să i-l ia Occidentului ca bază de operațiuni: să-și asigure teritoriul pe care îl poate controla și să lase restul, prin neutralitate, fără potențial de zonă de desfășurare. Asta explică ce sunt, de fapt, ofertele de negociere ale fiecărei părți. Occidentul cere un armistițiu, pe care Moscova îl citește ca pe un răgaz de reînarmare pentru adversar – Lottaz amintește experiența Acordurilor de la Minsk, care tocmai asta i-au oferit adversarului. Rusia cere un acord cuprinzător, care să răspundă cerințelor sale de securitate, așa cum le formulase deja, amintește Starr, în proiectele de tratat din 2021, respinse categoric de SUA și NATO. Niciuna dintre poziții nu se explică prin bună sau rea-credință; ambele decurg din locul pe care fiecare parte îl ocupă în joc.

Lottaz pune o întrebare complementară: dacă Ucraina nu mai poate juca rolul de pion, cine îi ia locul? Moldova, Georgia? Un stat NATO, cum ar fi Polonia, nu se pretează, din motivul de mai sus. Starr răspunde evaziv: SUA sunt hotărâte să învingă Rusia și China, dar nu există un scenariu simplu. Modelul care se conturează seamănă mai degrabă cu un circuit de reglaj decât cu un plan deliberat: cât timp există un intermediar pe care îl poți da mai tare sau mai încet, războiul rămâne controlabil – cel puțin din perspectiva celui care ține mâna pe buton.

Cum se rotește butonul

Războiul dronelor ilustrează foarte clar aceasta. Starr citează – și precizez explicit că sunt datele lui, pe care nu le-am verificat – 7.000 de drone în martie, între 900 și peste 1.000 pe zi în octombrie, adică în jur de 30.000 pe lună, și vorbește despre rafinăriile lovite și despre relatări potrivit cărora Rusia ar fi pierdut 40 la sută din exporturile de țiței. Cât de exacte sunt toate acestea în detaliu e, logic vorbind, secundar. Important e tiparul. Fiecare pas rămâne puțin sub pragul de la care butonul n-ar mai putea fi rotit, iar pragul însuși urcă mereu. Ieri, o rafinărie era o țintă plauzibilă; azi sunt zeci; mâine poate veni rândul fabricilor de drone din Europa. Rusia a publicat deja o listă cu astfel de producători, pe care, potrivit lui Starr, figurează chiar și Israelul, și a declarat explicit că orice blocadă a Kaliningradului – exclava sa de la Marea Baltică, greu de aprovizionat atât pe uscat, cât și pe mare – ar fi un act de război. În Europa, între timp, nave rusești sunt deja reținute în Marea Baltică – se vorbește de opt sau nouă cazuri –, iar un serial de televiziune britanic simulează un atac convențional asupra Kaliningradului și Murmanskului, la finalul căruia Rusia ripostează nuclear. Așa se exersează ceea ce se vrea să prindă rădăcini, ca posibilitate, în conștiința celor implicați și a telespectatorilor.

Frica din interior

Un război dozat costă. Costă bani, materiale, personal specializat și, mai ales, sprijin politic, iar nota de plată o achită cei care n-au nimic de câștigat. Ajungem astfel la a doua latură a problemei, pe care Starr o înșiră la mijlocul discuției, aproape în treacăt, și care pentru mine e la fel de importantă.

În Germania, examinarea medicală de recrutare a tinerilor de 18 ani redevine obligatorie; cine vrea să plece din țară pentru mai mult de trei luni este necesar să anunțe autoritățile, iar serviciul militar obligatoriu e din nou în discuție.

În Marea Britanie, populația e îndemnată să-și facă provizii de alimente și apă pentru trei luni. În Statele Unite, Pentagonul a anunțat un program numit „Fortress”, potrivit căruia fiecare bază militară importantă de pe teritoriul continental este necesar să poată funcționa cel puțin 90 de zile independent de rețelele locale de electricitate, apă, combustibil și comunicații – cu reactoare nucleare transportabile, rețele de rezervă și stocuri uriașe –, iar fabricile civile să fie pregătite să treacă, la nevoie, la producția de armament. Starr subliniază ce lipsește din aceste planuri: ele protejează bazele militare, populația rămâne pe dinafară. La asta se adaugă exercițiul armatei americane de săpare a unor gropi comune improvizate, pe care Scott Ritter, fost inspector american pentru dezarmare, îl interpretează altfel decât versiunea oficială. Potrivit lui, exercițiul privește recuperarea cadavrelor din rândul civililor, pentru a preveni epidemiile – soldații căzuți la datorie n-au de-a face cu el.

Mai e un termen care explică orice nepotrivire: „războiul hibrid”. Dacă undeva ceva explodează sau se strică, e războiul hibrid al Rusiei – ironizează Lottaz în discuție –, la fel cum, până la urmă, și tema nefăcută a copilului o fi mâncat-o câinele. Populațiile occidentale învață astfel că sunt deja atacate de ceva ce nu pot nici înțelege, nici cuprinde, în timp ce drone produse în Europa lovesc adânc în Rusia. Narațiunea victimei ascunde faptul că atacatorul ești chiar tu și face plauzibile cheltuielile de război.

De ce cele două merg împreună

Cine pune cele două aspecte unul lângă altul vede că sunt fețele aceluiași fenomen. Războiul controlat în exterior are nevoie de un climat de amenințare în interior. Poate fi purtat doar cât timp propria populație acceptă cheltuielile cu înarmarea, dezbaterile despre serviciul militar obligatoriu și tăierile din alte bugete – iar asta merge cel mai bine prin frica de un adversar care, chipurile, e deja la ușă. La rândul ei, frica are nevoie de un obiect care să-i dovedească temeiul, iar războiul prin intermediar i-l livrează continuu. Cele două se susțin reciproc și sunt susținute de aceleași interese.

Starr enumeră alternativele într-o listă care e, totodată, un bilanț – și pe care o consider partea cea mai sinceră a contribuției sale. Cu opt miliarde de dolari s-ar putea asigura alimentarea cu energie electrică a Cubei, iar cu 23 de miliarde întreaga rețea ar putea trece la surse regenerabile, după datele lui; SUA cheltuiesc în schimb mult mai mult doar pe câteva bombardiere B-2. Potrivit lui Starr, China a construit în jur de 50.000 de kilometri de cale ferată de mare viteză, SUA în jur de 80, iar gropile din șoselele americane pe care circulă el însuși sunt dovada zilnică a acestui decalaj. Starr îl invocă pe Michael Hudson, care distinge între capitalismul industrial, ce investește în infrastructură, și capitalismul financiar, în care totul se învârte în jurul finanțelor, asigurărilor și imobiliarelor, și care vede în trecerea de la primul la al doilea drumul pe care SUA și-au pierdut baza industrială. Asta explică și de ce Occidentul n-ar fi deloc în stare să poarte marele război pe care îl simulează necontenit în propria imaginație: lipsesc forța de muncă calificată, capacitățile de producție și materiile prime, iar până și dronele, atât de ușor de fabricat, consumă o bază industrială care se subțiază rapid. Un război pe care nu-l poți câștiga poate fi doar administrat, iar celor care îl plătesc trebuie să li se spună că e inevitabil.

Unde e limita

Mecanismul de dozare funcționează doar cât timp adversarul joacă după reguli. Lottaz o formulează astfel: Rusia încasează loviturile pentru că își urmează propria strategie în Ucraina, acționează metodic, nu mai cade în capcana unui nou Minsk și îi ia Occidentului Ucraina ca monedă de schimb. Starr e, în esență, de acord. Aici se află limita dozării. Ea depinde de faptul că cealaltă parte se abține de la un răspuns care ar depăși pragul acceptabil.

Starr se teme că se va ajunge acolo: o dronă care lovește Kremlinul, doborârea unui avion de pasageri rusesc, o operațiune sub steag fals – o faptă atribuită adversarului, deși vine din propria tabără sau de la un terț. Aceasta e temerea lui, pe care nu o preiau drept concluzie. El însuși recunoaște că a devenit între timp suspicios față de orice știre și că, în loc să se întrebe dacă e adevărată, se întreabă de ce o aude tocmai acum. Atitudinea e cât se poate de rezonabilă, însă nu ține loc de analiză.

Rămâne, așadar, o altă întrebare decât cea despre cine trage sforile din culise și dacă e întreg la cap. Ce se petrece când butonul se blochează? A fost frica din interior doar un accesoriu al unui război controlabil sau și-a căpătat demult o viață proprie, care continuă și atunci când războiul nu mai poate fi controlat?

PS (6 noiembrie)

După ce am scris textul, am ascultat discuția dintre Alastair Crooke, fost diplomat britanic și expert în Orientul Mijlociu, și Glenn Diesen. Crooke confirmă ce spune Starr despre CIA: agenția poartă războiul împotriva Rusiei pe cont propriu, iar rugămintea lui Trump de a cruța rafinăriile n-a modificat nimic. Crooke aduce însă în discuție un mecanism care îmi completează interpretarea. CIA acționează pe baza așa-numitelor „Presidential Findings” – autorizații prezidențiale care se acumulează de-a lungul deceniilor și rămân în vigoare cât timp niciun președinte nu le abrogă. Dacă cererea publică a lui Trump e serioasă sau ține de împărțirea rolurilor nu se poate stabili din afară. Oricum, nu e nevoie de niciun ordin: ajunge ca nimeni să nu revoce autorizațiile. Atunci însă butonul n-ar mai fi rotit de o singură mână. Crooke relatează că o încercare de a limita raza de acțiune a dronelor prin Starlink a fost anulată după două zile. E afirmația lui, pe care n-am verificat-o. Dacă e adevărată, înseamnă că butonul e rotit din două direcții.

Autor: Dirk Ellerbrock – analist și comentator geopolitic

Citiți și:
Trupele europene în Ucraina vor fi ținte, avertizează Moscova. Vor fi și soldați români
Cățelul lăsat la ușă, care plătește consumația la Abu Dhabi

 

yogaesoteric
21 noiembrie 2026

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More