„Știați că?” ‒ Puterea financiară

„Zona City a Londrei este districtul financiar istoric, ce găzduiește atât Bursa de acțiuni, cât și Banca Angliei. Zgârie-norii moderni ai corporațiilor se înalță deasupra aleilor medievale. Restaurantele și barurile elegante sunt frecventate de angajați ai marilor companii. Turiștii vizitează catedrala Sf. Paul, un reper arhitectonic din secolul XVII, urmăresc istoria orașului în Muzeul Londrei și se bucură de spectacolele din enormul centru artistic Barbican.”

Acesta este o descriere, pe care am găsit-o la un moment dat, a City-ului londonez – centrul financiar al Marii Britanii și, cum spun unii, chiar al lumii ‒ și cam tot ce se găsește despre oraș în materie de informație. Și e o glumă atât de bună, pe cât e de păcat că prea puțini o gustă!

Acum, să deschidem o rubrică „Știați că?”, în aceeași notă a unor curiozități turistice, dacă vreți, cu precizarea necesară că acestea vor fi, pentru mulți, niște noutăți absolute…

Știați că City-ul financiar al Londrei, ca și cel newyorkez, de altfel, nu se află sub administrarea primarului orașului Londra și a niciunui organ ales, local sau național? Organismele statului sau cele locale nu au nicio autoritate acolo, fiind administrat de marile bănci private, reunite într-un consorțiu, care a produs un consiliu, și care bănci private controlează și Banca Angliei. Care Bancă a Angliei, deși are o denumire „oficială” ce sugerează că ar fi a Angliei – iar o glumă bună! ‒, este privată și controlează politica financiară a Marii Britanii și nu numai. Iar politica financiară este cea mai importantă dintre politicile publice, după cum ar putea spune orice economist.

Știați că City-ul londonez nu se află sub suzeranitatea statului, a Marii Britanii, iar regina are nevoie de aprobare pentru a intra acolo? City-ul londonez are o autonomie completă, este independent în raport cu orice autoritate. E un aspect recunoscut… dar nu și cunoscut.

Unii se vor grăbi să spună că este „un stat în stat”, după o expresie consacrată, poate asemănându-l cumva cu Vaticanul, al cărui statut este însă de stat independent. Nu, nu, nu e un stat în stat, e un stat deasupra statului! În fapt, neputând eluda caracterul ironic al întregii „mașinațiuni”, e necesar să recunoaștem că frumoasa teorie „democratică” a separării puterilor în stat funcționează exclusiv doar aici, cu toate că nu cuprinde și puterea financiară, și doar într-un singur sens: puterea financiară este cu adevărat independentă de puterile legislativă, executivă sau de justiție, însă le determină pe toate celelalte, cum, iarăși, orice economist cât de cât „cultivat” ar fi în măsură să recunoască.

Începeți să înțelegeți cu ce avem de-a face aici? Se conturează? Mai așteptați puțin, că venim spre casă, mici conspiraționiști ce sunteți, sau sunteți pe cale să deveniți! Ajungem curând la „domnul Isărescu”, marele maestru, cu a sa domnie de 30 de ani la Banca… Națională a României (care nu e nici națională și nici a României). Dar mai întâi să povestim, tot în nota curiozităților și a ineditului, despre un Isărescu mai mic… dar mult mai mare.

Alan Greenspan provenea tot din România, din părinți evrei… dar ce surpriză!, născuți în România. El a fost șeful Rezervei Federale vreme de… 18 ani. Cu alte cuvinte, cât a vrut el, sau consorțiul bancar care l-a numit. De la Reagan la Bush senior. Se schimbau ăștia, stânga – dreapta, democrați – republicani, se jucau de-a politica… „democratică”, nu încape vorbă!, absolut „democratică”. Dar Greenspan era recunoscut – de către cei care citiseră ceva cărți de economie politică cu vădit interes ‒, drept „cel mai influent om din America”. Asta pentru că din pixul lui plecau zilnic 4.000 de miliarde de dolari în diferite direcții. Iar direcțiile nu erau alese de politicieni… Hai să fim serioși! Să rămânem „democrați”, dar să devenim serioși. Asta dacă se poate…

Ei, Greenspan ăsta, prin 1987, emite niște declarații „foarte imprudente”, cum au spus economiștii, pentru că îl durea în… pix (tot pixul ăla), care fac ca bursele să o ia la vale. Nu erau deloc „imprudente”, ci bine calculate, dar e o altă discuție…

Atunci „analiștii” – pentru că și la americani e plin de analiști, cum probabil știți, mici „știe tot” ‒, încep sporovăiala aceea infernală, caracteristică „regimurilor democratice” și față de care poți să ai o singură certitudine: aceea că nu rezolvă niciodată nimic, ba duce totul în derizoriu (ăsta este și rolul său, dacă mă întrebați pe mine). Așa ajunge să se pună problema (printre multe altele, evident, idei și perspective ale „analiștilor”), demiterii lui Greenspan. Acesta este momentul în care analiștii, în infinita lor inteligență și incontestabila clarviziune de până atunci, fac o mare descoperire: pe Greenspan nu poate să-l demită nimeni. Sau doar el, dacă mă întrebați pe mine. Alan Greenspan era mai inamovibil decât orice judecător și mai independent decât orice putere în stat. Nici Papa nu-l egala în lumea catolică. Casa Albă nu-l putea demite, Congresul nu-l putea demite… Pentru că nici nu-l controlau, evident. Hai că deveniți mici conspiraționiști și o să fiți judecați de întreaga „societate democratică”, dacă veți începe să vă exprimați ca atare, cu asemenea realități și fapte. Fugiți de aici, cât mai aveți timp!

Eu v-am avertizat, dar dacă nu ați plecat, până să ajungem acasă, la „marele maestru Isărescu”, mergem și prin China, ca să vedeți cum „se leagă”. Alan Greenspan, deși american și cel mai puternic dintre ei, nu iubea nici „democrația”, cu ale sale „drepturi ale omului”, nici multipartidismul, nici „economia de piață liberă”, iar pe „civilizația democratică occidentală” nu ar fi pariat, precum confratele său Roman pe agricultura românescă, din același motiv pentru care Roman a dat la gunoi o industrie care concura Vestul în multe domenii: era învechită. Cum, nu iubea nici curcubelul?!, vor țipa sensibilizați useriștii… Nu, dar nici trandafirii, nici elefantul și nici măgarul din SUA… Iubea China partidului unic și al controlului absolut. Și asta cu o mare și ardentă pasiune financiară (nici nu putea fi altfel la el). Ca și un alt intelectual evreu american de un mare rafinament și cu o carieră fabuloasă în SUA, Henry Kissinger, fost ministru de externe al SUA („secretar de stat”), prefera China comunistă care, pe amândoi, i-a umplut de bani. Și când zicem bani, zicem miliarde de dolari.

L-ați auzit probabil pe fostul președinte Donald Trump cum urla că afacerile americanilor au fost furate de China, care a sedus corporațiile cu corpul său și formele sale economice foarte apetisante. Nu, nu, Trump o știe prea bine, dar nu ar fi putut să o spună: doi mari intelectuali evrei au făcut asta. Henry Kisinger l-a „consiliat” pe președintele Ciu En-lar, Alan Greenspan pe primul-ministru Ciu Rongji, cu care au fost „pretini”, sau, mă rog, „ca frații”. Firma de consultanţă a lui Kissinger, făcută la bătrânețe, la pensie, „Kissinger and Associates” a dus în China marii investitori americani, care au făcut acolo investiţii directe de niște zeci de miliarde de dolari anual, în primii ani. Cu alte cuvinte, au plantat un capitalism cum le place lor cel mai mult, socialist, sub control, dirijat, centralizat. Pentru că, ce este acela un „comunism”? Un „comunism” este capitalismul statului, în sensul că statul deține întregul capital, și este fenomenul spre care tinde „natural” orice capitalism: prin fuziunile despre care tot auzim (Mercedes cu BMV, Honda cu Nissan, spre exemplu, dar mai ales băncile), care duc, inevitabil, la monopol, adică la „comunism”. Cine spune că anume comunismul a fost proiectat să lucreze „în slujba omului” – după expresia care vă sună familiar încă – nu știe despre ce vorbește. A fost proiectat să lucreze în slujba capitalului, ca și „omul” din interiorul sistemului său. Uite așa nu mai avem nicio surpriză când aflăm că marii bancheri au sprijinit financiar revoluția bolșevică și pe Lenin. Nu-i așa?… Hai că se leagă!…

Dar ce ne interesează pe noi de americani și de englezi și de chinezi?! Pentru că… toate se leagă.

Prin 1990, primăvara, Mugur Isărescu, pe când abia… înmugurea la Banca Națională, trimite o scrisorică „de amor” ghebos, adică cu plecăciuni în fața „licuriciului” cel mare, către Rezerva Federală. În epistolă povestește, la timpul viitor, cum, prin puterile sale, va racorda finanțele și implicit economia României la sistemul mondial „frățesc”. Scrisoarea a fost desecretizată de americani din greșeală și apoi din nou secretizată. În realitate, scrisorica era un jurământ de loialitate, altul, și promitea… exact ce a realizat. Adică imitarea în România întru totul a modelului american și britanic, cel al finanțelor ca putere în stat pe deplin independentă, peste toate celelalte, lipsită de orice control social, și politic, bineînțeles, care determină cadrul general al celorlalte politici, al tuturor.

Nu e niciun secret. De fapt, sau, mai bine spus, e unul dintre acele secrete care dau fiori de plăcere și mândrie anumitor personaje prin faptul că se află „ascuns”… în văzul tuturor (acesta este unul dintre aspectele care îi face să se simtă superiori).

„Banca Națională a României este o instituție publică independentă.” Asta este scris în Statutul Băncii Naționale a României. Ultima lege care reglementează acest statut a fost emisă în 2004.

Ar putea fi un document important? Ar putea să ne intereseze și pe noi, „cetățenii”? Analiștii, prompteriștii, comentatorii nu au vorbit nimic niciodată despre asta. S-ar putea să fie important pentru „democrația funcțională” despre care vorbește Pârvulescu, pentru că articolul 3 detaliază ce înseamnă „independența” Băncii Naționale pe care statutul o subliniază încă din primul articol: „În îndeplinirea atribuțiilor, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate”. Nici nu cere, nici nu primește instrucțiuni de la nimeni!… Și cu toate astea, nu l-ați auzit niciodată pe Pârvulescu, cunoscătorul tuturor celor democratice din această lume, a celor văzute și știute, spunând: „Stați puțin, dar Banca Națională a României se află în afara CONTROLULUI DEMOCRATIC”. Ar fi cazul să fie șocat și oripilat. Dar nu este. Nicio autoritate publică nu poate să-și permită să dea măcar un singur sfat Băncii Naționale! Să fie clar!

Însă, afiliată FMI și Băncii Mondiale, așa cum spune în scrisoarea amintită chiar Isărescu, Banca Națională a „reformat sistemul economic și bancar din România”, a decis toate privatizările și toate celelalte măsuri, pe scurt a îngropat și vândut economic România, a patronat, printre altele, întregul sistem al „creditelor neconcurențiale”, spre exemplu, care au produs „miliardarii de carton”… S-a vorbit atât de mult despre un „proiect de țară” pe care politicieni impotenți nu au reușit să-l producă?… Banca Națională a avut unul… foarte reușit! Isărescu l-a dus la îndeplinire.

În vreme ce atenția „opiniei publice” a rămas concentrată pe un trepăduș politic sau altul, care se juca de-a politica în parcul distracțiilor populare, cu o domnie de 30 de ani, de împărat, Isărescu s-a ținut de plan, de „proiectul de țară”, al său și al bancherilor internaționali, cei care controlează Banca Angliei și a Americii și mișcă „capitalismul bun” pe harta lumii. Banca Națională este cea care a schimbat totul în România din 1990 încoace, iar de Banca Națională niciun politician român nu se poate atinge măcar. Iar asta e o realitate, un fapt, și nu pălăvrăgeală „democratică” cu care sunteți obișnuiți. Nu-i așa că înțelegem altfel „democrația” acum și nu putem decât să o păstrăm între ghilimele?

Ar mai fi multe de spus… Mai mult decât demnă de remarcat este o uluitoare performanță a media, altfel „liberă și independentă”, care constă nu numai în deturnarea atenției de la un element, o realitate absolut fundamentală pentru înțelegerea vieții economice, politice și sociale, dar și în păstrarea publicului în ignoranță legat de toate aceste aspecte, care rămân necunoscute, preferate fiind „curiozitățile turistice”, precum cele legate de City of London, de la care am plecat.

Iar concluzia e dată de genialul Eminescu și e mai potrivită decât oricând:

„Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi…”

Autor: Cristian Pătrașcu

Citiți și:
Preliminariile unei morţi prea grăbite. Constantin Cojocaru despre rezerva de aur a României (I)
Lucian Isar: Când va pleca Isărescu din funcție vor apărea multiple surprize și martori dornici să clarifice istoria aurului

yogaesoteric
5 noiembrie 2021