Abuzurile incalificabile din procesul lui Gregorian Bivolaru confirmă decizia autorităţilor suedeze de a-i acorda mentorului MISA statutul de refugiat

de Decebal Avramescu
 

Procesul lui Gregorian Bivolaru de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în mod evident, pentru orice observator corect, un fel de farsă judiciară de prost gust, fiind o însăilare de abuzuri extrem de grave, care în mod normal ar fi fost cu totul imposibile la cel mai înalt for al justiţiei dintr-un stat de drept. Întregul traseu al acestui proces arată fără nicio dificultate că el a fost încă de la început un fel de caricatură, care nici măcar de faţadă nu a reuşit să acopere faptul că se îndrepta din start spre un deznodământ dinainte stabilit, de condamnare a liderului MISA, la ordin politic. Implicarea Serviciilor Secrete din România (SRI) a fost evidentă, întrucât pe parcursul procesului, mandatele de urmărire folosite de Parchet aveau menţiunea de „secrete de stat care pun în pericol siguranţa naţională”, pentru ca în final să constatăm că totul a fost instrumentat în direcţia unei banale infracţiuni de drept comun.

Pentru o imagine mai clară asupra desfăşurării discreţionare a acestui proces, este util să evidenţiem pe scurt câteva dintre cele mai grave abuzuri săvârşite de autorităţi. Astfel, după ce faptele de care a fost acuzat Gregorian Bivolaru au fost analizate cu minuţiozitate timp de aproape opt ani de două instanţe, cea de la Sibiu şi cea de la Alba-Iulia, Gregorian Bivolaru a fost achitat de toate acuzaţiile care îi fuseseră aduse. Totodată, aceste cercetări judecătoreşti care fuseseră realizate până atunci au scos în evidenţă faptul că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a realizat grave abuzuri şi ilegalităţi cu ocazia instrumentării acestui dosar. De exemplu, aşa-zisele probe fuseseră obţinute şi depuse neprocedural; o parte a martorilor propuși de Parchet au declarat că, de fapt, au fost amenințați, șantajați și constrânși de către organele de anchetă pentru a da declarații mincinoase; așa-zisele părți vătămate au fost practic vânate, amenințate, obligate fizic și moral să declare false fapte și situații complet neadevărate, spre a fi apoi folosite împotriva lui Gregorian Bivolaru. De asemenea, Parchetul a folosit (manipulat) martori care sunt de fapt rude de gradul I cu presupusele părți vătămate și care au interes material (oneros) direct în cauză; rapoartele de așa-zisă constatare tehnico-științifică în domeniul psihologiei, ce au fost utilizate ca așa-zise probe, au fost obținute de către Parchet nelegal si neprocedural, fără a exista niciun interviu direct al subiecților și nefiind, așa cum era firesc, semnate de către un specialist în domeniu.

Parchetul a atacat însă deciziile celor două instanțe prin recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unde, completul de judecători format din Ionuţ Matei, Ioana Bogdan şi Cristina Rotaru casează cele două hotărâri anterioare de la Sibiu şi Alba-Iulia sub motivația sarcastică că în felul acesta îi dau posibilitatea lui Gregorian Bivolaru „să se apere”. Pentru ce mai avea el nevoie să se apere din moment ce deja fusese achitat de două ori?!

Parchetul a venit la ÎCCJ cu o nouă „probă”, ce consta în înregistrarea de către SRI a unor convorbiri telefonice din anii 2002-2003, interceptări care erau însă nelegale. Aceste interceptări fuseseră realizate înaintea începerii urmării penale şi invocau un mandat privitor la siguranţa naţională, fiind considerate „secret de stat” de către Parchet. Iată însă că acum „secretul de stat” a fost aplicat unor infracţiuni de drept comun! Mai mult decât atât, procurorii nici măcar nu au putut dovedi că cei care vorbeau la respectivele numere de telefon erau chiar Gregorian Bivolaru şi Dumitru Mădălina, pentru că respectivele cartele aparţineau unor cu totul alte persoane. În plus, tot acest demers încalcă flagrant dreptul elementar al cetăţenilor la o viaţă privată.

Este evident că în acest caz Parchetul a procedat exact ca pe vremea dictaturii comuniste, când personajele incomode pentru regim erau „puse la punct” înscenându-li-se prin intermediul Securităţii dosare de drept comun. De altfel, este deja dovedit încă din anul 2011 de către Tribunalul Bucureşti că în perioada comunistă Gregorian Bivolaru a fost persecutat politic, fiind în acea vreme condamnat şi închis de către regimul ceauşist la spitalul-închisoare Poiana Mare.

Revenind la traiectoria dosarului la ÎCCJ, reamintim că hotărârea de casare dată de judecătorii ÎCCJ a fost apoi contestată de către avocaţii domnului Bivolaru, dar – surpriză – legalitatea adoptării acestei decizii este repartizată spre analiză acelorași judecători care au formulat-o! Încălcând grav dispozițiile Codului de procedură penală, dar și prevederile exprese europene cu privire la dreptul la un proces just și imparţial, cei trei judecători nu ţin cont de cazul de incompatibilitate al acestei situaţii şi – aşa cum era şi de aşteptat – îşi revalidează propria decizie anterioară, respingând contestaţia apărării. Mai mult decât atât, cauza este apoi repartizată pentru rejudecare la același complet, care prin abuzurile deja înfăptuite practic se antepronunţase în acest proces!

La desfăşurarea termenelor de judecată care au urmat, mascarada judiciară a continuat. Martorii Parchetului (ai acuzării) au fost în mod constant favorizați, tratați civilizat, deseori fiind în mod voit orientați de către judecători să dea declarații vădit exagerate, mincinoase care erau defavorabile lui Gregorian Bivolaru. În schimb, martorii apărării au fost în mod sistematic intimidați, ironizați, hărțuiți şi amenințați direct sau indirect că vor fi acuzați de săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. De asemenea, judecătorul Ionuț Matei, preşedintele completului, a avut mai mereu o atitudine dispreţuitoare, profund neprofesională față de avocații lui Gregorian Bivolaru, pe care deseori i-a interpelat pe un ton dur, i-a întrerupt din pledoarii, i-a ironizat, i-a admonestat şi le-a limitat în mod drastic posibilitatea de a adresa întrebări firești, pertinente martorilor, respingând fără temei marea majoritate a întrebărilor esențiale, care tindeau să demonstreze nevinovăția lui Gregorian Bivolaru. De asemenea, aşa-zisele probe ale Parchetului au fost permanent oferite jurnaliştilor spre a fi difuzate prin mass-media, scontându-se în felul acesta obţinerea unei puternice reacţii de ostilitate a opiniei publice pentru a masca în felul acesta abuzurile grosolane care erau înfăptuite. S-a insistat pentru aceasta pe detalii cât mai picante, cu priză la public, plasând în contextul MISA/Bivolaru „ştiri-bombă” gen „au fost descoperite vibratoare şi biluţe anale”. În acest caz, de exemplu, respectivele obiecte nu aparţinuseră în realitate nici uneia din părţile implicate în proces şi ca atare nu aveau absolut nicio relevanţă în cauză, dar aceasta nu mai conta pentru presă.

Un alt abuz deosebit de grav a fost cel legat de realizarea comisiei rogatorii. În primele faze ale procesului de la ÎCCJ, completul de judecători a refuzat timp de mai multe luni să se pronunţe cu privire la cererea lui Gregorian Bivolaru de a fi audiat în Suedia prin comisie rogatorie, pentru motivul că nu a dovedit ce statut are în Suedia. Acesta era însă un motiv ridicol și absurd pentru că statul român a fost parte în procesul în care s-a decis respingerea cererii de extrădare a lui Gregorian Bivolaru de către Curtea Supremă din Stockholm în anul 2005 şi în care s-a arătat explicit statutul de refugiat politic al acestuia. În cele din urmă, instanța a admis totuşi această cerere, după mai mult de şase luni de la formularea ei, dar a respins, fără niciun temei sau motivație legală, cererile avocaților apărării de a formula la rândul lor întrebări pentru Gregorian Bivolaru, în condiţiile în care întrebările instanţei erau clar orientate nu spre aflarea adevărului, ci spre incriminarea inculpatului. Abuzurile însă nu s-au oprit aici, căci în cele din urmă cei trei judecători au anulat întregul demers de înfăptuire a comisiei rogatorii pe motiv că … durează prea mult, deşi timp de şase luni tocmai ei fuseseră aceia care au amânat decizia în ceea ce privește constituirea acestei comisii. Ca o culme a aroganţei, judecătorul Ionuţ Matei a admonestat şi autorităţile judiciare din Suedia, afirmând în şedinţa publică de judecată că durata excesivă a derulării etapelor realizării acestei comisii rogatorii reflectă din partea acestora „superficialitate şi lipsă de seriozitate”.

Și finalul procesului a fost marcat de un alt mare abuz. Judecătorul Ionuţ Matei a realizat chiar înaintea ultimului termen de judecată o conferinţă de presă prin care a indus, cu ajutorul mass-media, o puternică reacţie de ostilitate publică faţă de Gregorian Bivolaru, afirmând că a fost grav ameninţat printr-o scrisoare să dea o „soluţie blândă” în acest proces. El nu a prezentat nicio dovadă că cel pe care tocmai îl judeca ar fi cu ceva vinovat de ameninţarea pe care o reclama, dar este naiv să credem că nu şi-a dat seama că va produce exact această impresie. Din acest motiv, este mult mai plauzibil să credem că aceasta este de fapt ceea ce el a şi urmărit. În plus, prin această acţiune putem spune că Ionuţ Matei practic s-a antepronunţat, într-un mod complet neprocedural, înainte de a asculta pledoariile finale ale avocaţilor apărării. Privind lucrurile cu luciditate este uşor de înţeles că în realitate acest judecător a pregătit în felul acesta şi mai temeinic terenul pentru ca opinia publică, asmuţită de jurnaliştii aserviţi, să perceapă ca absolut legitimă nedreptatea pe care tocmai urma să o săvârşească.

Este uşor să constatăm acum faptul că toate aceste grave abuzuri, persecuții și ilegalități exercitate de autorităţile române împotriva lui Gregorian Bivolaru confirmă întru totul decizia Curţii Supreme de Justiţie din Suedia, care a hotărât în anul 2005 să respingă cererea de extrădare a mentorului MISA formulată de către statul român și să-i acorde acestuia statutul de azilant politic. Astfel, instanţa suedeză stabilise că: „Există riscul ca Gregorian Bivolaru, din cauza convingerilor sale religioase, să fie supus unor persecuţii foarte grave şi să nu fie supus în România unui proces corect”. În anul 2005 această decizie usturătoare a autorităţilor suedeze părea că generează premisele unor transformări. Astfel, primul-ministru român din acea perioadă, Călin Popescu Tăriceanu declara public în legătură cu acordarea statutului de azilant politic lui Gregorian Bivolaru că „Aceasta este dovada cea mai pregnantă că în România justiţia nu funcţionează”. De asemenea, Dan Lupaşcu, fost preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii spunea că „Asta trebuie să ne pună pe gânduri pe toţi”. După opt ani de la aceste declaraţii observăm că ele nu au fost decât vorbe în vânt şi că, de fapt, autorităţile suedeze au avut perfectă dreptate să-şi exprime scepticismul cu privire la constituirea în viitorul apropiat a unui aparat de justiţie veritabil în România.

Citiți și:

Ionuț Matei – campion al abuzurilor, discriminărilor şi lipsei de bun-simţ (1)

Cazul Gregorian Bivolaru – un record al rezistenţei faţă de abuzurile autorităţilor statului român şi ale presei aservite

 

yogaesoteric
26 iunie 2013

 
 
 

Also available in: English

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More