Adevărata faţă a lui Churchill
de Ioan Ispas
Pentru români, numele lui Churchill este asociat cu Ialta şi cele 90 de procente influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi, el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Ialta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ) a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României şi nu numai.
Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World., editura The Rivers Press, N.Y., 2008.
Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul Burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în Parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.
Dar avea două probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte reckless and dismal judgement (judecată nesăbuită şi sumbră) (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul Burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de război modern. Burii călare l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămadă de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de buri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi răniţi, s-au predat. Burii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru că l-a convins pe prietenul său, căpitanul Holdane, să nu se întoarcă atunci când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste burii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit să evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.
În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost, între anii 1924 – 1929, Chancellor of Exchequer (ministru de Finanţe), dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce? Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu erratio judgement. Este dată ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb, care a provocat un dezastru în Marea Britanie.
Churchill era un tip răzbunător. Este dat exemplul când, rugat să ţină un discurs în 1947, la aniversarea celor 80 de ani ai lui Baldwin, a spus „ Era mai bine pentru patria noastră dacă nu s-ar fi născut ”.
Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli. Prima, când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată. În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: „Vasele nu luptă cu forturile”. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fără trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.
După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre această idee a sa la o întâlnire cu presa străină, şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale, au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă prim ministrul Chamberlain.
Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone de plasament.
Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea a fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.
Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre.
În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului. Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 de marinari francezi fără apărare.
Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au căzut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.
I-a trimis înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.
La Ialta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost daţi afară din case, iar 2 milioane au murit în timpul acestui exod.
În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a „lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.
La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee prezintă memoriul (pag. 58) care însoţea raportul în cartea sa Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox, apărută în 1982 în editura E.P. Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca să justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor: de a distruge 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un milion.
A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.
La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.
De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Ialta, a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile să se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumină, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor – refugiaţi, femei, copii, batrâni – nu se ştie exact, dar este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504 oameni.
Propunerea lui Churchill, acceptată de F. D. Roosevelt la Casablanca în 1943, de a bombarda civilii din oraşe, a devenit o doctrină militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi în prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare, ci oraşele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.
Această „iniţiativă ” a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luaţi prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.
După cum se ştie, România avea pregătită linia fortificată de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi în Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită „iniţiativei” lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe această linie n-a mai avut suficientă motivaţie. Deşi participanţii actului de la 23 august 1944 nu invocă explicit aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea trădării comise.
Începând cu primul bombardament asupra Bucureştiului, din 4 aprilie 1944, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.. Denise Basdevant în cartea sa Against Tide and Tempest: the Story of Romania, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: „În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că dacă trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi dacă ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să ducă războiul de eliberare împotriva nemţilor pentru independenţa României sau contra ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armata Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.
Dar, Armata Roşie poate să înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtătoare de împilare şi subjugare a poporului român.
Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.
Perfidia ruşilor este evidentă: ei au cerut americanilor să bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poată opta: bombe în continuare sau „frumoasele” perspective ale capitulării. Probabil că aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa „bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august: bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.
Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi, Radio Londra anunţa cu cinism că a trimis ouă roşii de Paşti românilor.
În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera creştin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania Păstraţi Anglia albă!.
Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill, om de stat sau războinic şef?
Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască într- o siguranţă mai mare. Pentru un războinic, obiectivul este victoria. Churchill, în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în Parlament, a declarat că obiectivul său este Victorie cu orice preţ! (pag.405).
La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F. D. Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată. În 1944, la Quebec, Churchill şi F. D. Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.
Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostaticilor a fost preţul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângerea Germaniei, au fost trimişi în lagărele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.
Şi această „iniţiativă” a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi la cel de lungă durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.
Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri, şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în Guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, când a plecat din Guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protecţie. Lunga şi brilianta carieră politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.
În istoriografia noastră a rămas acreditată ideea că la Conferinţa de la Ialta, de comun acord, cei trei protagonişti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Ialta. Churchill s-a dus la Moscova, fără F. D. Roosevelt, care n-a putut să vină, în octombrie 1944, şi fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea graniţei de est a Poloniei cea de dinaintea invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Franţei. La Ialta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au „legalizat” cele „aranjate” anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.
Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat model pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita războiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasă cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în Biroul Oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.
Acesta şi-a început viaţa publică cu „un mic dezastru militar” în timpul Războiului Burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care a scris-o, ceea ce l-a propulsat în Parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani, al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar în loc sa fie eliminat din viaţa publică, ajunge prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămarea Imperiului Britanic şi la ruinarea economică şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Cu toate acestea, şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele discursuri ale lui Churchill.
La noi a existat un ministru al Transporturilor care a făcut să dispară o flotă, dar pentru că a exprimat cugetarea „Iarna nu-i ca vara”, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plâns în stânga şi în dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul „după chipul şi asemănarea sa”. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nicio şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.
Sursa: curentul.net
Citiţi şi:
Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană
Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în America
yogaesoteric
31 iulie 2015