Adevăratul izvor al iubirii în cuplu
Unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii moderne, Emanuel Swedenborg, i-a privit pe îngeri nu numai din punct de vedere religios, ci şi uman. În cartea sa intitulată „Despre iubirea în cuplu”, Swedenborg revelează unele adevăruri despre iubire, văzută ca principiu universal, despre corespondenţa dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă, despre relaţia dintre îngeri şi fiinţele umane, precum şi despre prelungirea după moarte a relaţiei de iubire.
Vă oferim în continuare câteva fragmente din această carte deosebită:
„Cei care cred că, după moarte, omul nu mai este altceva decât un simplu suflet vor înţelege cu greu fermecătoarele uniuni în cuplu, deoarece, după părerea lor, suflarea vitală a omului nu se poate preschimba într-un spirit şi nu se poate prinde în legăturile iubirii şi ale plăcerii. Adevărul este însă că omul rămâne om chiar şi după părăsirea corpului fizic, că îşi păstrează sexualitatea, că iubirea supravieţuieşte după moartea trupului şi că în Cer legăturile iubirii se reînnoadă, dacă pe pământ omul nu a încercat să le desfacă sau să le rupă.
După câte ştiu, după câte am aflat şi am văzut, sunt în măsură să afirm cu toată convingerea că, după ce a părăsit planul fizic, omul îşi continuă existenţa într-un corp subtil, asemănător ca formă cu cel pe care l-a pierdut, cu singura deosebire că această nouă formă este în întregime mai plăcută şi mai desăvârşită. Cât priveşte însă sentimentele pline de blândeţe şi încântare pe care omul le păstrează şi după moarte, aici comparaţia nu se mai potriveşte; căci iubirea, acest bun suprem apropiat de puritatea Principiului său, nu mai este în cer aceeaşi cu reflexia sa deformată, ofilită şi pervertită care se manifestă de obicei într-o fiinţă încarnată, unde furtuna devastatoare a pasiunilor a denaturat-o.
Este bine să ştiţi că în cer fiinţele trăiesc şi se iubesc fără să fie constrânse: ele au deplina libertate de a-şi schimba perechea, iar roadele iubirii lor nu sunt şi nu pot fi decât roadele înţelepciunii; aceasta constituie prima deosebire între Cerul preafericiţilor şi hăurile în care sunt înfundaţi cei răi. Iubirea este un dat al sufletului şi, în consecinţă, iubirea însoţeşte sufletul; în orice ţinut s-ar afla, sufletul vădeşte întotdeauna nevoia de a iubi, deoarece iubirea este o parte constituentă a principiului suprem al esenţei sale.
Atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, omul are două faţete: omul exterior şi omul interior. De aici rezultă uşurinţa cu care omul se recunoaşte pe sine şi plăcerea cu care se regăseşte ca atare. Întrucât omul exterior este întotdeauna subordonat omului interior, el nu mai are nevoie decât de trăirile, impresiile şi simţămintele sufletului său pentru a se putea concentra şi a ajunge să se identifice cu obiectul iubirii, cu care până la urmă alcătuieşte o singură voinţă şi o singură dorinţă.
Esenţa Divinităţii nu este altceva decât înţelepciune şi iubire
Legăturile perfecte dintre iubirea în cuplu, Bine şi Adevăr dovedesc principiul şi originea iubirii. În ordinea divină a Creaţiei, corespondenţa între iubire şi celelalte două principii determină natura relaţiilor dintre ele. Întrucât nu este cu putinţă să existe ceva bun care să nu fie şi adevărat, la fel cum nu este cu putinţă să existe ceva adevărat care să nu fie şi bun, trebuie să conchidem că uniunea tuturor fiinţelor constituie desăvârşirea şi deci fericirea lor.
Venerăm taina marelui Creator al naturii care, zămislind cele două sexe şi deosebind astfel între ele fiinţele, a voit să le readucă pe toate în sânul unităţii, făcând din această unitate centrul tuturor comorilor şi al binefacerilor sale. Iubirea pentru sexul celălalt este aşadar sădită în inima omului asemenea unei seminţe preţioase, zăvorite în sânul materiei, aşa încât, fecundată prin legătura de cuplu, iubirea pregăteşte uniunea care ne va aduce într-o zi fericirea. Esenţa Divinităţii nu este altceva decât înţelepciune şi iubire. Iubirea şi înţelepciunea, aceste două mari principii, se află în toate lucrările ieşite din mâinile Sale, începând de la îngeri şi până la ultima gâză.
Printr-un fel de emanaţie neîntreruptă, printr-o îmbinare şi o uniune a acestor trei principii, ne naştem cu dorinţa de a ne uni, ne trăim viaţa pentru a ne uni şi, printr-o stratagemă care este privilegiul condiţiei noastre umane care nu suportă neantul, chiar şi dincolo de mormânt dorim să ne reîntâlnim cu obiectul iubirii, cu care am fost uniţi în timpul vieţii pământeşti.
Pentru a face ca aceste adevăruri să fie mai limpezi şi mai uşor de înţeles, voi relata viziunea pe care am avut-o.
Într-o dimineaţă, când aurora abia risipea întunericul unei nopţi liniştite, am văzut cum din nori au coborât patru îngeri, trimişi să stea de vorbă cu înţelepţii lumii despre izvorul iubirii în cuplu, despre farmecele şi puterea ei. Încă nu îmi revenisem din uimire, când am văzut toţi reprezentanţii naţiunilor Europei adunaţi în jurul unui altar. Pe altar se aflau o ramură de palmier şi un fel de cunună împodobită cu pietre preţioase, amândouă destinate să fie premiu pentru cel care se va apropia cel mai mult de Adevăr.
Sursa iubirii se află întotdeauna în spiritul nostru
Unii erau de părere că Adevărul se află în necesitatea de a păstra ordinea sau de a avea grijă de educaţia copiilor; alţii sperau să-l găsească în chibzuinţa celui care, prevăzându-şi viitoarea stare de senilitate, s-ar încredinţa unei soţii devotate, o adevărată uşurare la bătrâneţe.
Alţii, în sfârşit, susţineau că urmările dezastruoase ale dezmăţului i-au făcut pe oameni prudenţi, învăţându-i să se pună la adăpost şi să-şi ia alături, fixându-l prin legături de nezdruncinat, un obiect unic, în stare să stăvilească nestatornicia naturală a inimii lor. Mai erau şi alţii, care spuneau cam aceleaşi lucruri, dar nimeni nu se apropia de Adevăr.
În acel moment, un african pe care nu-l observase nimeni până atunci, a venit în faţă şi le-a spus:
– O, voi, care sunteţi creştini, voi, care vă făliţi cu luminile voastre şi care ne reproşaţi în fiecare zi ceea ce voi numiţi josnicia moravurilor noastre, voi, cărora vă este silă să ne priviţi ca pe nişte semeni ai voştri fiindcă ne mândrim cu faptul că nu vă semănăm, cum oare, nu se găseşte printre voi nimeni în stare să rezolve problema care a fost propusă? Voi încerca atunci eu să aflu un răspuns, în sinceritatea spiritului meu şi în ignoranţa inimii mele. Îngăduiţi-mi să vorbesc şi să spun adevărul, fiindcă văd că luminile voastre sunt doar nişte aparenţe, cunoştinţele voastre sunt nişte himere, iar înţelepciunea voastră, o nebunie.
Învăţaţi deci să renunţaţi la deşertăciunea ideilor voastre.
Iubirea în cuplu, a spus negrul în continuare, reprezintă perfecţiunea dorinţei înnăscută în inima tuturor fiinţelor care respiră, iar izvorul ei cel dintâi se află în gândul Creatorului, care a aşezat în sufletul nostru un sâmbure divin. Nu căutaţi deci sursa iubirii în raţionamentele sau în simţurile voastre, ci în părticica cea mai subtilă a spiritului vostru, cea care vă însufleţeşte şi care, atât la voi, cât şi la îngeri, este o emanaţie pură a Creatorului substanţei voastre şi o suflare a Divinităţii.
Din Cer se auzi atunci un glas care îl declară câştigător pe african, dăruindu-i ramura de palmier ca semn al victoriei. Fără alte cunoştinţe, fără altă lumină în afară de reflecţiile propriei capacităţi de înţelegere, africanul a răspândit cel mai mult adevăr asupra măreţiei acestei taine”.
Fragment din cartea Despre iubirea în cuplu, de Emanuel Swedenborg, apărută la Editura Firul Ariadnei.
Citiţi şi:
Îngerii dragostei eterne
Cartea lui Enoh – dialoguri cu îngerii
yogaesoteric
noiembrie 2008
