Adevărul despre Frumos

La sfârșitul anilor ’40, istoricul de artă german Hans Sedlmayr a remarcat că „multe aspecte etichetate drept retrograde… ar putea fi punctul de plecare al unui progres interior autentic”.

În epoca în care establishmentul artistic a renunțat la artă în favoarea ideologiei politice, drumul înainte începe cu o recuperare. În epoca în care orice poate deveni o operă de artă, întrebarea dacă ceva este artă a încetat a mai fi constrângătoare: ceea ce importă e dacă ceva poate fi o operă de artă bună, iar în privința acestui aspect lumea artistică și-a declamat incompetența.

Ar fi firesc să fim mulțumiți cu actuala situație? Sau, ca să mă exprim altfel, este notorietatea unor oameni ca Damien Hirst, Marina Abramović sau frații Chapman ceva bun pentru artă? Răspunsul meu este nu: ba chiar este ceva foarte rău. Prin universalizarea spiritului de opoziție, custozii din establishmentul artistic au preschimbat arta într-un exercițiu în întregime nefast.

A sosit momentul să admitem că arta nu este necesar să fie revoltată sau „transgresivă” pentru a fi bună sau importantă. În acest context, merită notat că marele rău a fost făcut – în primul rând artiștilor, dar și gustului public – prin romanțarea tribulațiilor avangardei din secolul XIX.

Toată lumea a auzit povești despre cum un public obtuz l-a disprețuit pe Manet, l-a cenzurat pe Gaugain și l-a împins pe sărmanul Van Gogh la nebunie și sinucidere. Dar faptul că aceste talente uriașe au fost neapreciate a avut drept consecință neplăcută ideea că neaprecierea publicului devine un semn al geniului.

De asemenea, a făcut foarte greu să înfățișezi șarlatania unor lucrări. Respingerea categorică a acestui tip de artă – în special a aceleia care se drapează în steagul avangardei – este întâmpinată imediat de replica: „Ah, dar au râs de Cézanne, în Stravinski au văzut un escroc.”

Dar problema rămâne: unde am greșit? Ce ne scapă în lumea artistică actuală? Fără îndoială este o listă lungă, dar dacă ar fi să concentrăm totul într-un singur cuvânt, un candidat potrivit ar fi „frumosul”: ceea ce îi lipsește lumii artistice de astăzi este un atașament pentru frumos.

Știu că este ceva vag și neobișnuit. Dar suntem într-o situație ciudată. Din punct de vedere tradițional, scopul artelor era de a face obiecte frumoase. Frumosul venea cu o încărcătură metafizică platonică și creștină, uneori indiferentă sau chiar ostilă artei. Însă arta fără frumos era, dacă nu o contradicție în termeni, cel puțin o descriere a unei arte ratate. Și aș putea remarca cât de des se repetă acest scenariu în viața contemporană.

La începutul cărții sale despre arta modernă, marele critic de artă german Julius Meier-Graefe definește pictura drept „arta de a fermeca ochiul prin culoare și linie”, iar sculptura ca arta de a fermeca „ochiul prin mijlocul formelor în spațiu”.

Bun, când ați auzit ultima oară pe cineva vorbind despre fermecarea ochilor? Și totuși, până nu demult, această plăcere specific estetică era văzută drept fundamentală pentru artă.

Toma din Aquino a definit frumosul drept id quod visum placet: ceea ce place la vedere.

Încă mărșăluind după avangardă, mare parte din arta de astăzi a renunțat la ambiția de a plăcea privitorului. În schimb, caută să-l șocheze, să-l stingherească, să-l îngrozească, să-l uluiască sau să-l facă un prozelit. Frumosul nu-și găsește niciun loc într-o artă care în mod sistematic nu pune preț pe estetic.

Bineînțeles că „frumosul” însuși nu este nicidecum un termen vag. Într-o formă degenerată, poate însemna doar ceva „drăguț”, iar în acest sens frumosul este într-adevăr un dușman al expresiei artistice autentice.

Totuși, cât de diferit este față de ideea de frumos a lui Rilke din prima Elegie de la Duino:
„Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
și dacă atât ne uimește, e pentru că, nepăsător, din dispreț,
nu ne distruge.”

Sau gândiți-vă la afirmația lui Dostoievski „frumosul este câmpul de luptă pe care se înfruntă pentru sufletul omului Dumnezeu și diavolul.”

Ideea este că, în sensul cel mai înalt, frumosul ne vorbește cu atâta putere deoarece atinge un strat profund din ființa noastră. Înțeles astfel, frumosul este ceva care ne absoarbe atenția și ne eliberează, chiar dacă temporar, din mizeria și neajunsul vieții de zi cu zi.

În momentele cele mai înalte, frumosul ne invită să uităm robia noastră față de timp și ne împărtășește o îmbătătoare senzație de mulțumire. Are, după cum spunea un filosof, „mireasma raiului pământesc”.

Arta care pierde legătura cu resursele frumosului este condamnată la a fi sterilă. Dar este de asemenea adevărat că o artă care caută obsedant să întrupeze frumosul reprezintă o rețetă pentru eșec artistic. Poate părea un paradox.

Dar, ca multe aspecte din viață, frumosul autentic se obține în principal prin sens. Din acest punct de vedere, frumosul se aseamănă cu fericirea descrisă de Aristotel: nu este un scop posibil al acțiunilor noastre, ci mai degrabă acompaniamentul natural al acțiunilor juste.

A căuta fericirea cu orice preț în viață îți garantează nefericirea; a căuta în același fel frumosul în artă duce la kitsch și impostură artistică.

În consecință, pentru artist este important să nu piardă din vedere frumosul, ci să se concentreze în primul rând pe ceva, în aparență, mai teluric – realizarea unor opere de artă bune. Cel mai bun ghid în această privință nu sunt „capodoperele” de sezon, ci marile modele din trecut. Deși această învățătură este respinsă și ridiculizată de lumea artistică actuală, rămâne la fel de adevărată.

Autor: Roger Kimball

Citiți și:
Cum se ‘distrează’ elitele, simbolismul subliminal și organizațiile mondiale
Despre starea de orbire spirituală: închidere sufletească, încăpăţânare şi opacitate în sfera conştiinţei
Frumuseţea, Binele și Adevărul, expresii ale Perfecţiunii dumnezeieşti care sunt manifestate de Marea Putere Cosmică TRIPURA SUNDARI

yogaesoteric
4 decembrie 2021