Numele ţigani – de la antica sectă eretică a atsinganilor, venită în Grecia din Asia Mică, şi ai cărei adepţi erau renumiţi ca vrăjitori, ghicitori, pungaşi şi otrăvitori de animale – apare în limbile turcă, bulgară, sârbă, poloneză, rusă, lituaniană, germană, olandeză, alsaciană, suedeză, franceză veche, italiană, portugheză, maghiară şi română.
Din apelativul egipteni (în greacă aigyptiaki) au derivat formele locale evghite (în Albania), „égyptiens” (în franceza secolelor XV-XVII), „gitanos” (în Spania – „egiptianos”, „egitcifios”), „egypcios” (în Portugalia), „gypsies” (de la „egypcians”, „egypsies” – în engleză), „egyptenaren” (sau „gipten” – în olandeză), în Franţa erau numiţi, din sec. XV până azi, „bohemiens”, întrucât traversaseră Boemia, al cărei rege Sigismund le acordase o scrisoare de protecţie.
Ţiganii îşi zic „romi” (în Armenia „lom”, în Persia şi Siria „dom”), – cuvânt de origine indiană care înseamnă „om liber”. Alte apelative: suedezii şi finlandezii îi numesc „tătari negri” (svart tattaren), iar pentru că erau necreştini erau numiţi şi „heiden” („păgâni” în Alsacia, Germania, Elveţia germană, Olanda); sau „sarazini” (în Franţa – încă din 1419), „filisteni” (în Polonia).
Autori din secolele XV şi XVI (între care şi Sebastian Munster, în celebra sa Cosmographia universalis consemnau faptul că ţiganii înşişi afirmau că descind din urmaşii lui Noe: sau din Abraham şi Sara. Alţi autori din sec. XVI afirmă că sunt înrudiţi cu magii din Siria şi Chaldeea. În sec. XVII se susţinea că sunt un amestec de evrei şi mauri sau de evrei şi creştini husiţi. O altă legendă îi prezenta ca descendenţi dintr-o populaţie preistorică având ca patrie de origine Atlantida, de unde unii s-au răspândit în Africa (stabilindu-se în Egipt), alţii în Tracia şi Asia Mică, alţii ajungând până în India. Iar întrucât se ocupau cu fierăria, unii autori credeau chiar că sunt o populaţie originară din epoca bronzului!
Numele diferite sub care de şapte secole încoace este cunoscut în Europa acest popor le-au fost atribuite în legătură cu locul lor de origine. În privinţa aceasta, de-a lungul timpului s-au emis ipoteze între cele mai fanteziste. Dintre acestea, cea care a fost susţinută timp mai îndelungat afirma că patria de origine a ţiganilor ar fi sudul Egiptului, incluzând şi regiunile vecine Nubia şi Etiopia. Într-un capitol din Eseu asupra moravurilor, Voltaire scrie că „această rasă pare a fi o rămăşiţă a anticilor sacerdoţi şi sacerdotese ale zeiţei Isis, amestecată cu cei ai zeiţei Siriei”. Ipoteza originii egiptene mai era susţinută încă şi în secolul al XIX-lea de scriitori romantici.
Problema a căpătat o rezolvare definitivă odată cu studiul limbii ţiganilor. Încă din secolul al XVI-lea au apărut câteva scurte vocabulare – primul, la Londra, în 1542 – conţinând cuvinte (unul 53, altul 71) şi expresii ţigăneşti; iar în 1691 – un mic dicţionar latin-ţigănesc, de 111 cuvinte. În 1730, la Universitatea din Uppsala este susţinută o Dissertatio academica de Cingaris; iar către 1780, un pastor finlandez redactează un vocabular cuprinzând peste 150 de cuvinte şi 50 de scurte fraze în limba ţiganilor. Dar abia spre sfârşitul secolului, în 1782, acest fapt lingvistic a fost conexat cu teza originii indiene a ţiganilor.
În 1783, lucrarea rămasă până azi fundamentală a lui Grellmann: Cercetare istorică asupra ţiganilor includea şi un amplu „vocabular comparat al limbilor indiană şi ţigănească”, încât, în secolul al XIX-lea, filologia ţigănească va deveni (prin contribuţia unor filologi germani, englezi, francezi, italieni, ruşi, bulgari, polonezi, iugoslavi, finlandezi, maghiari şi americani) o adevărată ştiinţă.
S-a dovedit astfel că limba ţiganilor este îndeaproape înrudită cu limbi indiene vii, ca hindi, mahrati ș.a.. Datorită lui E. Pittard, autoritate unanim recunoscută, şi antropologia a confirmat teza originii lor indiene. S-a stabilit că apelativul „dom” dat romilor din Persia şi Iran, se regăseşte în India ca nume al unui trib sau conglomerat de triburi; ei aparţineau umilei categorii paria; strămoşii lor aparţinând acelor grupuri indiene ce manifestau aceleaşi înclinaţii şi preferinţe ca ţiganii de azi pentru muzică, dans şi prelucrarea metalelor.
La o dată incertă şi din motive neprecizate au migrat în regiunea Persiei, în zona orientală a Mediteranei şi în Imperiul Bizantin. Primele texte care îi menţionează – din sec. IX – provin din Iran. În sec. X, un istoric arab din Ispahan menţionează sosirea a 12.000 de ţigani muzicanţi din India, îi menţionează şi Firdausi în acelaşi secol.
Textele – cu caracter literar, legendar, nu istoric – îi prezintă ca având o reputaţie de pricepuţi muzicanţi, de nomazi prin vocaţie, de tâlhari şi păstori. Din Iran, unde au rămas mult timp, după invazia arabă, s-au răspândit în Armenia şi Transcaucazia, infiltrându-se şi în Bizanţ. Istoria lor adevărată începe – după consemnările unor pelerini occidentali – în sec. XIV.
În 1322, doi călugări le menţionează prezenţa în insula Creta, în 1378 guvernatorul veneţian le confirmă unele privilegii, în secolul următor, înaintarea turcilor îi alungă prin diferite insule greceşti (Cipru, Rodos ş.a.). În zona dunăreană ajunseseră încă din sec. XIII, ca prizonieri de război ai tătarilor năvălitori. Când tătarii învinşi au devenit sclavi, ţiganii au ajuns şi ei în aceeaşi situaţie. În 1386, Mircea cel Bătrân confirmă donaţia din 1370 a unchiului său Vlaicu I făcută mănăstirii Vodiţa, a 40 de familii de ţigani. Folosiţi în Ţara Românească şi Moldova ca fierari, zidari, cărămidari etc. şi constrânşi la o viaţă sedentară, ţiganii au rămas aici în situaţia de sclavi timp de aproape cinci secole.
Din zona balcanică, unde erau cei mai numeroşi, ţiganii s-au extins spre Apus1. Între 1416-1419 grupuri consistente au traversat Transilvania, Ungaria, Boemia, Moravia, Austria, Bavaria, continuând pe teritoriul Germaniei până în oraşele din zona Mării Baltice – Lübeck, Rostock. Deşi înarmaţi cu scrisori imperiale de protecţie, unele oraşe nu le-au permis intrarea; încât un grup mai mare a coborât spre sud, pentru ca în 1418 să ajungă în oraşele Leipzig, Meissen, Augsburg, Frankfurt pe Main.
În acelaşi an şi următorul, ţiganii străbat şi Elveţia, trec prin Zürich, Berna, Basel. Grupurile (în medie de 300 de persoane, bărbaţi şi femei – fără a mai socoti şi copiii) erau conduse de şefi, îmbrăcaţi cât mai impunător, care îşi dădeau titluri pompoase – de voievozi, principi, duci, conţi, cavaleri. Aceştia se prezentau la autorităţile locale spunând că porniseră din Egipt, că erau urmaşi ai unor păgâni convertiţi la creştinism, şi că drept penitenţă pentru păcatele săvârşite li s-a impus să facă un pelerinaj de şapte ani…
Or, pelerinajele aveau un caracter sacru, pelerinii erau întâmpinaţi în Evul Mediu şi trataţi cu respect, ajutaţi de autorităţi şi de orice bun creştin, fapt de care „pelerinii porniţi din Egipt” ştiau a profita din plin2. Cronicarii germani ai vremii îi descriu ca fiind îmbrăcaţi mizerabil (nu însă şi căpeteniile lor), zdrenţăroşi şi murdari; mâncau şi beau bine, aveau bani şi podoabe de aur din belşug, dar aveau (îndeosebi femeile) şi o înclinaţie deosebită pentru furt. Învăţau uşor o altă limbă, respectau unele practici creştine, cei mai mulţi mergeau pe jos; dar femeile cu copiii în braţe – călare (dacă n-aveau căruţe).
După aceste prime incursiuni de explorare, începând din 1424 câteva grupuri mici şi-au întins corturile la marginea Regensburgului; conducătorul lor, purtând un nume unguresc şi titlul de voievod, avea asupra lui un permis imperial de liberă circulaţie. În 1438, alte triburi au invadat Bavaria, Boemia şi Austria, conduse de astă dată de „regele Zindel”. În 1444, o altă căpetenie de ţigani nomazi care intraseră în Thuringia era înarmată cu o mulţime de documente protectoare: o bulă emisă de papa Martin al V-lea, precum şi scrisori din partea unor principi, conţi şi autorităţi municipale.
Pe teritoriul Franţei de azi primele grupuri de ţigani – numiţi de localnici „sarazini” – sunt semnalate încă din 1419. În Provence, unuia din grupuri, trezorierul unui oraş i-a asigurat pâine, carne de berbec, vin, ovăz pentru cai. În anul următor, altor grupuri de ţigani nomazi din oraşele din Burgundia şi Ţările de Jos (Arras, Bruxelles, Deventer, Bruges ş.a.) le-a oferit cu generozitate „pelerinilor din Egipt” bere, vin de Rhin, carne, peşte etc.
Cum scrisorile de recomandare imperiale se dovedeau utile şi fructuoase, „pelerinii” au decis să facă un pelerinaj de penitenţă la Roma, înainte de a se… reîntoarce în Egipt! (În realitate, pentru a obţine de la papa o bulă care să le asigure protecţia şi, evident, copioasele avantaje, darurile alimentare). În 1422, după îndelungate opriri, popasuri la Bologna şi Forli, o bandă de câteva sute de persoane ajunse la Roma; după care, ţiganii „pelerini” s-au răspândit în toată Italia.
Fiecare şef al unui grup de nomazi ţigani avea asupra sa câte o copie a privilegiului imperial şi a bulei papale (documente foarte suspecte, fireşte, false) prin care autorităţile laice sau bisericeşti erau invitate şi solicitate să le permită libera trecere, cu scutirea totală de orice fel de taxe şi făgăduindu-se iertarea a jumătate din păcate celor care se vor arăta mărinimoşi faţă de aceşti vrednici „pelerini”…
În 1427 îşi făcu apariţia la porţile Parisului o numeroasă şi ciudată caravană de pelerini, care spuneau că vin din Egipt, că cei mai mulţi au pierit pe drum, că au fost persecutaţi de creştini, de împăratul Germaniei şi de regele Poloniei, dar aveau şi binecuvântarea papei pentru a dovedi că se căiesc de păcate făcând acest pelerinaj penitenţial. Publicul parizian îi întâmpină cu cea mai vie curiozitate, se înghesuia în jurul ţigăncilor care ghiceau în palmă, în timp ce altele îi buzunăreau, încât ţiganii au fost obligaţi să părăsească imediat regiunea.
Timp de 60 de ani, cel puţin 500 dintre ei (după mărturia căpeteniei lor, „contele Petru din Egiptul de Jos”) au continuat să vagabondeze prin diferite oraşe din Franţa, din Ţările de Jos, precum şi din Italia; uneori bine primiţi, căci prezentau „documentele”, recomandările papale, regale şi ducale, alteori alungaţi şi, în curând, chiar în mod violent.
La puţin timp după apariţia lor în Franţa, grupuri numeroase de ţigani sub conducerea unui „duce” sau a unui „conte ”, au coborât şi în Spania; mai întâi în Aragon şi Catalonia. În Andaluzia, prima bandă de ţigani este semnalată în 1462; „conţii” lor fuseseră primiţi cu ceremonia de rigoare, reţinuţi la cină de contabilul-cancelar al Castiliei, în timp ce numeroasei trupe i s-a distribuit îmbrăcăminte, stofe, bani, vin şi alimente din abundenţă.
În Insulele Britanice ţiganii nomazi se deplasau în voie încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, revendicându-şi privilegiile de „pelerini” protejaţi de Sf. Scaun3. În curând însă Anglia şi Scoţia caută să se debaraseze de ei, îmbarcându-i şi trimiţându-i pe Continent. În 1505, o bandă de ţigani ajunsă din Scoţia în Danemarca a fost îmbarcată şi expediată în Suedia; oraşul Stockholm i-a ajutat cu o sumă de bani. În 1544, o navă engleză a debarcat în Norvegia primii ţigani – un grup de infractori. În Danemarca, ţiganii imigrau din Germania; în 1536 erau destul de numeroşi pentru a provoca o violentă reacţie faţă de felul în care se comportau.
În regatul Poloniei ţiganii au pătruns (încă din 1428) prin sud, venind din Ungaria şi Moldova, precum şi prin vest, în sec. XVI, refugiindu-se din Germania, unde începuseră persecuţiile contra lor. În Rusia, primii ţigani (veniţi din Moldova şi Ţara Românească) au pătruns prin sud, în Ucraina, în jurul anului 1501; în timp ce ţiganii plecaţi din Polonia vor ajunge în 1721 la Tobolsk, capitala Siberiei.
În fine, în coloniile din Africa şi America au ajuns drept pedeapsă, deportaţi ca infractori de portughezi – în Angola, Capul Verde, insula Principe, în Brazilia, chiar şi în India – începând din ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Un decret din 1686 prevedea deportarea tuturor ţiganilor nomazi în statul brazilian Maranhao; în secolul următor, numărul celor colonizaţi forţat trebuie să fi fost apreciabil.
Şi Spania a căutat (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) să se debaraseze de mulţi gitanos indezirabili, deportându-i în coloniile sale din Africa şi America4. Sistemul de deportare a ţiganilor şi-a găsit adepţi şi în alte ţări, îndeosebi în Franţa5.
În secolele XV şi XVI ţiganii au străbătut deci toate ţările Europei, ca pelerini şi protejaţi de autorităţi. „Pelerinajul” lor era, bineînţeles, pur imaginar, pretext pentru a se putea deplasa liber, a obţine facilităţi, subsidii felurite; în rest – practicând ghicitul în palmă, furtul şi cerşetoria. Un pelerinaj fără niciun temei religios.
Ţiganii n-aveau – şi nu au – o religie proprie; în materie de religie erau indiferenţi. Din India ancestrală nu aduseseră nici cea mai mică amintire a vreunei divinităţi sau vreunui ritual religios, în afara unor forme primitive de religiozitate (îndeosebi vrăji şi amulete). Se adaptau foarte repede – pur şi simplu din interes şi exclusiv de formă – religiei ţării în care se găseau: în ţările creştine se botezau şi îşi făceau semnul crucii, iar în cele musulmane practicau circumcizia şi participau la pelerinajele la Mecca.
În ţările creştine numai ţiganii sedentarizaţi mergeau la biserică – şi numai la ocazii mai importante: mai ales la funeralii sau la botezuri, mult mai rar la celebrarea unei căsătorii; şi, în general, pentru a căpăta pomeni, a cerşi, sau în scopuri extrareligioase6. Numai ţiganii sedentarizaţi practicau (uneori) ritul religios al căsătoriei; la nomazi, tinerii decideau singuri căsătoria, dar fetele erau „cumpărate”, printr-o înţelegere între părinţi. Femeile năşteau uşor, nou-născutului i se făcea imediat o baie rece: pentru ţiganii nomazi aceasta ţinea loc de botez. (Baia rece nu avea o semnificaţie simbolică – decât faptul natural însuşi de a fortifica organismul). După care, copilul, alăptat până la 2-3 ani, era ţinut (nu iarna, însă) aproape gol.
Biserica (dar şi laicii) „le reproşa ţiganilor nu numai indiferenţa lor în materie de religie, superstiţiile sau practicarea ghicitului, ci şi prea marea lor libertate în felul de a se comporta; şi mai ales dansurile lor, care nu puteau să nu-i incite pe credincioşi la o slăbire a moravurilor”. Din aceste motive, în unele ţări sau zone (în Ţara Bascilor, în regiunea Salerno, în unele regiuni protestante din Anglia, Suedia, Finlanda, Ţările de Jos ş.a.), erau consideraţi de-a dreptul nelegiuiţi, infami, sceleraţi sau spioni7.
Martin Luther îi punea pe aceşti „tătari” pe acelaşi plan cu turcii, nerecunoscându-le nicio calitate, decât viciile cele mai reprobabile. În secolele XVIII şi XIX au fost şi câteva încercări (în Austria, Anglia, Spania, Ungaria) de a li se face în mod organizat o educaţie moral-religioasă (şcoli de catehizare a copiilor, traduceri de texte biblice în limba lor ş.a.); încercări firave şi rămase fără rezultat. Cu toate acestea, nu li se poate imputa o lipsă totală de religiozitate. Ţiganii credeau (şi cred) într-un Dumnezeu unic, în puterea Providenţei divine, în existenţa unei lumi de dincolo, au un sentiment şi un respect al sacralităţii; deşi pentru ei sacramentele reprezintă mai mult o forţă magică decât o motivare a credinţei, iar Dumnezeu este conceput mai mult ca o forţă cosmică decât ca un Dumnezeu al revelaţiei8.
Nici obiceiurile lor, nici ocupaţiile sau meşteşugurile pe care le practicau nu erau de natură să contribuie la integrarea socio-culturală a ţiganilor. Deşi multe dintre obiceiurile lor erau de-a dreptul de admirat. Dacă în alimentaţie preferinţa lor nu excludea carnea animalelor sau păsărilor de curte moarte de o boală sau în urma unui accident9, fapt remarcat îndeosebi la ţiganii din Ungaria şi Transilvania, în schimb remarcabil şi admirat de străini era de pildă gustul lor pitoresc pentru culorile vii în îmbrăcăminte (mai ales roşul şi verdele) şi pentru ornamentele de aur şi argint, în special pentru salbele de monede din aceste metale10.
Apoi, nu se înşelau, nu se minţeau şi nu se furau unul pe altul; membrii tribului erau foarte solidari între ei: se certau, se băteau, dar viaţa familială avea o structură solidă. Familia nu se separa niciodată, femeile cu copiii lor îşi urmau soţii în oraşul de garnizoană dacă aceștia erau sub arme (iar dacă era posibil, îi urmau şi în război); dacă un ţigan era întemniţat, membrii familiei îşi instalau şatra cât mai în apropierea închisorii.
Le-a fost recunoscută ospitalitatea, „comprehensiunea surprinzător de rapidă”, primatul afectivului asupra raţionalului, faptul că „marginalitatea şi nomadismul lor favorizează viaţa familială şi valorile ei tradiţionale: autoritatea tatălui, rolul clar afirmat al mamei, prolificitatea, solidaritatea, viaţa liberă, dar şi prea marea frecvenţă a căsătoriilor consanguine”. (A. Barthelemy). Căsătoriile mixte erau destul de frecvente, iar divorţul – un caz excepţional. Prostituţia a rămas la ţigani totdeauna limitată. Soţiile erau fidele soţilor, adulterul femeilor era un fapt rar şi pedepsit cu mutilarea sau chiar cu moartea. Copiii, învăţaţi de mici să danseze şi să cerşească, erau foarte iubiţi şi răsfăţaţi de părinţi, dar respectuoşi şi ascultători (după cum îi raportau în 1802 lui Napoleon câţiva prefecţi)11.
Groaza ţiganilor de moarte12 şi de strigoi, de revenirea spiritului defuncţilor, era bine cunoscută; de unde, şi importanţa deosebită pe care o dau ritualului funeraliilor13.
Adeseori dotaţi cu o inteligenţă vie şi un simţ al speculaţiilor negustoreşti, învăţau cu uşurinţă limbi străine; pe lângă acestea, chiar şi cei sedentarizaţi păstrau nostalgia vieţii nomade şi gustul iremediabil pentru furt.
Nici ocupaţiile lor predilecte şi pentru care manifestau un talent, o aplicaţie deosebită, nu i-au ajutat să se integreze pe deplin în viaţa socială a ţărilor de adopţiune. Deşi ca muzicanţi (şi dansatori) erau foarte apreciaţi şi căutaţi. Regii Poloniei şi ai Ungariei, Ecaterina a II-a a Rusiei, înalta nobilime din aceste ţări, din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, chemau ocazional sau întreţineau permanent la curţile lor orchestre, tarafuri de ţigani. Instrumentele preferate şi pentru care demonstrau o rară virtuozitate erau vioara şi ţambalul.
La curţile princiare sau aristocratice erau admiraţi şi ca dansatori, încă din sec. XVI. În Franţa se produceau încă din 1607 la castelul din Fontainebleau14. La aceeaşi dată dansau şi în sate sau la oraşe, pe străzi sau în pieţe. În Turcia secolului al XVII-lea dansatorii profesionişti ţigani erau foarte căutaţi cu ocazia organizării unor serbări solemne, în Ungaria şi Rusia erau mai puţin apreciaţi ca dansatori, în schimb în Spania, dansurile grupurilor de gitanos figurau (încă din 1488) chiar în solemnele procesiuni religioase, iar în 1560, la marile serbări din Toledo organizate cu ocazia căsătoriei lui Filip al II-lea.
Pe de altă parte, însă, ţiganii se dedau şi unor ocupaţii „diabolice”, magice, vrăjitoreşti, condamnate atât de Biserică şi judecate de tribunalul Inchiziţiei, cât şi de tribunalele laice. Chiar din 1427, cum spuneam, la data primei lor apariţii la porţile Parisului, ţigăncile practicau în public chiromanţia15 şi necromanţia. Pictorii amintiţi mai sus, precum şi marii scriitori ai secolelor următoare – Ronsard, Marot, Gil Vicente, Cervantes, Moliere, Pepys, Lesage ş.a. – descriu sau măcar fac aluzie la asemenea practici. Cu toate interdicţiile autorităţilor laice şi ecleziastice, ţăranii, orăşenii şi adeseori chiar persoane din societatea înaltă le consultau pe aceste chiromante „egiptene”, uneori chiar chemându-le acasă. Li se atribuiau şi alte puteri magice – de a descoperi comori ascunse, de a stinge un incendiu, de a pregăti droguri cu efecte afrodisiace, de a face amulete, de a vindeca de boli oameni şi animale, pregătind tot felul de băuturi şi alifii – asemenea nenumăratelor „doftoroaie” de la sate.
NOTE
1 Probabil, din cauza înaintării turceşti care a devastat Serbia şi Bulgaria; sau pentru a scăpa de sclavia ce era impusă în Moldova şi Ţara Românească; sau poate, pur şi simplu, din congenitala şi incurabila vocaţie de nomandism, care le asigura o viaţă incertă, eventual precară, dar liberă.
2 Încă în 1416 oraşul Braşov acordă bani şi provizii „seniorului Emaus din Egipt şi celor 120 de însoţitori ai săi”. Tot în regiunea Braşovului, o familie nobilă dăruia 40 de berbeci „sărmanilor pelerini din Egipt”, care spuneau că se întorc din Ierusalim. (Cf. Fr. de Vaux de Foletier)
3 Puţinele menţiuni despre prezenţa lor în Anglia datează din 1514 (deci, la un secol după apariţia în Occident, pe Continent); iar în Scoţia, din 1595.
4 ,,Fără îndoială că la această emigraţie forţată s-a adăugat şi una voluntară, în cursul războaielor de eliberare din America de Sud, mulţi gitanos muzicanţi, dansatori, ghicitori, scamatori, care cunoşteau Buenos Aires, Pampas şi Anzii, şi-au găsit o clientelă până în Venezuela. Erau numiţi chiganetos” (Fr. de Vaux).
5 „În ultimii ani ai sec. XVII, Ludovic XIV a hotărât să acorde o comutare de pedeapsă unor ţigani condamnaţi la galeră, cu condiţia să rămână toată viaţa în insulele Americii; şi 32 de condamnaţi la galeră au beneficiat de această măsură între anii 1686-1689” (Fr. de Vaux). În 1724, circa 30 de ţigani au fost deportaţi în Martinica; mai târziu, alţii, în Luisiana, unde prefectul a decis deportarea în masă a tuturor ţiganilor din Ţara Bascilor (dar războiul cu Anglia intervenit între timp a împiedicat aplicarea acestei măsuri).
6 Autori din secolele XVII şi XVIII afirmă că, pentru a primi cât mai multe daruri de botez, ţiganii obişnuiau să-şi boteze copiii de mai multe ori. Ritul căsătoriei era cât se poate de simplu, şi doar în cazuri rarisime oficiat în biserică. Frecvent menţionate sunt funeraliile religioase (ţiganii au avut totdeauna cultul morţilor); de asemenea, în secole XV şi XVI, cazuri de înmormântări în biserici din Germania ale unor căpetenii de ţigani.
7 La Dieta din Augsburg din 1500, Carol V, pentru a justifica măsura de expulzare a ţiganilor, îi acuză de a fi spioni ai turcilor, în 1604, un decret al lui Carol IX al Suediei invoca acelaşi pretext.
8 Cf. Don Femando Jordan
9 Foarte apreciată de ei era carnea de pisică: în sec. XVIII ţiganii sedentari din Marseille, localitatea din Franţa cu cea mai numeroasă populaţie de ţigani, organizau adevărate vânători de pisici, în schimb, le repugna carnea de cal. 
10 În special în epoca Renaşterii şi în sec. XVII pictori şi gravori dintre cei mai renumiţi, francezi, germani, englezi sau olandezi, ca Hyerorumus Bosch, Lucas van Leyden, Brueghel cel Bătrân, Giorgione, P. Bordone, Caravaggio ş.a., au fost atraşi de tema vieţii ţiganilor: tipuri, costume, scene de viaţă nomadă, de ghicit în palmă, dar şi de şarlatanism sau de pungăşie.
11 I. Popp Şerboianu, foarte bun cunoscător al vieţii şi limbii ţiganilor, notează şi alte obiceiuri şi trăsături de caracter, îndeosebi ale ţiganilor nomazi. Astfel: „În relaţiile cu străinii sunt foarte prudenţi, nu spun niciodată adevărul. […] Mint mereu şi folosesc toate mijloacele pentru a deruta investigaţiile. […] Furtul e singura şi adevărata proprietate a ţiganului. […] El pune atâta iscusinţă şi inteligenţă în a fura, încât face din furt o adevărată artă. […] Unde nu pot fura, cerşesc. Acest obicei e atât de înrădăcinat încât e imposibil de a-i dezobişnui […].” Printre nomazi erau frecvente incestul şi prostituţia, preferând parteneri din rasa lor. Ţiganul „îşi bate soţia până la sânge; şi cu cât mai mult o bate, cu atât ea îl iubeşte mai mult; pentru că în acest fel ea vede în el forţa şi vigoarea tinereţii…”
12 Dar la ţiganii de azi I. Popp Şerboianu constată că „moartea nu-i îngrozeşte deloc, o consideră ca un lucru natural. […] Nu cred în nicio înviere, în nicio viaţă veşnică”. După ce îşi îngroapă mortul – „ceremonie tristă la care nu lipseşte niciodată ţuica […], ei se reîntorc veseli la corturile lor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”.
13 Autorii englezi din secolele XVIII şi XIX notează respectivele obiceiuri: veghea funerară cu o mulţime de lumânări, lamentaţiile disperate ale bocitoarelor, cortegiul de rude, cunoştinţe şi prieteni veniţi din localităţi îndepărtate, morminte pe care se plantează un pom sau o tufă de trandafiri etc. După înhumare, cortul, patul, hainele şi alte obiecte ale defunctului – chiar şi cele mai de preţ – sunt arse. În 1826, la moartea unei ţigănci din Leicester i s-au sacrificat pe mormânt câinele şi măgarul; iar vasele, farfuriile, paharele, tot ce nu putea fi ars, a fost făcut ţăndări. Alteori, defuncţilor li se pun în mormânt bani, pâine sau obiecte personale (pipa, ceasul, pieptenele, oglinda etc.).
14 În Bolnavul închipuit, Moliere introduce o scenă cu dansatori ţigani. Iar în numeroase baluri de curte din sec. XVII apăreau dansatoare şi dansatori ţigani.
15 Deocamdată ţigăncile ghiceau numai în palmă; dar începând din sec. XVIII – şi în cărţi sau în cafea.
de prof. univ. dr. Ovidiu Drîmba
Sursa: dacoromania-alba.ro
Citiţi şi:
O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (1)
Tradiţia spirituală dacică şi istoria furată a poporului român
Misterele fascinante ale druizilor
yogaesoteric
14 august 2015