Autentica revoluție morală și filosofică

Multe voci se exprimă astăzi tot mai vehement (cu rea intenție sau din ignoranță) împotriva creștinismului ca fiind un mod de gândire ce împiedică progresul popoarelor și al omenirii. E adevărat că perspectiva creștină a transformat fața și inima lumii, însă nu în vreun mod ce l-ar putea face susceptibil de criticile vizând împiedicarea cunoașterii și a progresului. Cât despre acuzele de violență, nu creștinismul este de vină, ci diverși așa-ziși creștini care au pus interesele personale pe agenda creștinismului. Ce înseamnă totuși acest mod de a fi (e mai corect să fie numit astfel) pentru omenire? Faptul că el a însemnat o transformare de cea mai mare amploare și până la cele mai adânci straturi sufletești nu poate fi negat. Însă în ce constă această revoluție spirituală, morală și filosofică?

În Religie și societate în Europa, Rene Remond descrie principalele efecte ale creștinismului asupra Europei, afirmând că „în ceea ce priveşte fenomenul religios, faţă de celelalte continente, Europa prezintă o originalitate ce constituie o dată capitală: este singurul care a fost creştinat în totalitate”, deşi creştinismul a luat naştere în Orientul Apropiat. În Europa, primele biserici au fost întemeiate încă din timpul vieţii Sfântului Pavel, în Corint şi la Tesalonic. Prin Edictul de la Milano (313) creştinismul este recunoscut oficial în Imperiul Roman, iar la sfârşitul secolului al IV-lea, Teodosie îl transformă în religie de stat, interzicând cultele păgâne şi înlăturând cultul imperial. Primul val al creştinării popoarelor din Imperiul Roman are loc până în secolul al VI-lea (existenţa creştinismului este atestată în Galia în secolul al II-lea, în Insulele Britanice în secolul al V-lea), al doilea val desfăşurându-se în secolele al IX-lea şi al X-lea. Prin convertirea, în jurul anului 1000, a monarhilor polonez, maghiar, rus, dar şi a celor scandinavi ‒ şi a popoarelor peste care domnesc ‒ se desăvârşeşte creştinarea continentului. Astfel, în Europa nu există nicio ţară a cărei aderare la creştinism să nu dateze de cel puţin o mie de ani, fiind cel mai vechi continent creştin.

Faptul că în cazul multora dintre aceste popoare trecerea la creştinism a marcat fondarea propriei naţiuni (Ungaria îl celebrează pe 20 august pe conducătorul lor, Ştefan, uns de către papă în ziua de Crăciun a anului 1000 şi comemorează naşterea naţiunii; de asemenea, botezul lui Vladimir în 987 marchează actul de naştere al Rusiei), duce la crearea unei legături puternice între identitatea naţională şi religie. Aceasta va juca un rol important în secolul al XIX-lea, în mişcarea de emancipare a naţiunilor şi rămâne, spune Rene Remond, până în prezent un factor geopolitic specific de care este necesar să se ţină seama pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în Europa Centrală şi de Est, în special.

Creştinismul a dat un nou chip spaţiului european, prin simbolurile sale, prin lăcaşurile de cult, de la cele mai modeste biserici până la cele mai impunătoare catedrale, prin ridicarea mănăstirilor, prin calendarul său liturgic care şi-a pus amprenta asupra timpului, prin influenţa asupra instituţiilor sociale şi politice, prin manifestarea culturală aparte, prin comportamentul promovat, prin valorile persoanei (vârf al creaţiei dumnezeiești şi fiu al lui Dumnezeu), avându-şi rădăcinile în ideea libertăţii şi a responsabilităţii.

Frédéric Laupies, filosof francez contemporan și coordonatorul vastului Dicționar de cultură generală, scrie despre creștinism din următoarele perspective: creștinismul ca revelație și instituție, ca pedagogie, realitate socială, ruptură conceptuală (Dumnezeu și relația Sa cu omul, regândirea metafizicii, revizuirea logicii), creștinismul ca o nouă antropologie și o nouă sensibilitate.

Apariţia creştinismului a însemnat o importantă transformare de concepții pe mai multe planuri. Astfel, relaţia cu Dumnezeu nu mai este una magică, exterioară. Omul este creaţia cea mai importantă a lui Dumnezeu, fiind chip al Său. De asemenea, iubirea lui Dumnezeu pentru om este dovedită prin faptul că însuşi Fiul Său se întrupează şi se jertfeşte pentru a-l răscumpăra. Omul îl numeşte pe Dumnezeu „Tată”, iar Hristos redă demnitatea pierdută prin cădere. Urmându-L, credincioşii devin „prieteni” ai Lui; astfel, ei sunt chemaţi să se îndumnezeiască, sfinţenia fiind împlinirea naturii umane. Legea (poruncile) şi morala Vechiului Testament au avut rolul de a pregăti omul pentru porunca cea mai importantă, a iubirii.

În centrul religiei creştine se află valorile persoanei, antropologia creștină fiind axată pe ideea de comuniune, ceea ce presupune relație personală bazată pe libertate. Mântuirea, salvarea, îndumnezeirea nu se reduc la ritualuri. Ele sunt posibile prin imitarea lui Hristos, adică prin iubire, credinţă, nădejde, smerenie, răbdare. Creştinismul este o religie a comuniunii cu Hristos (prin intimitatea credinţei, prin transpunerea în fapte a iubirii, prin Taine, cea mai importantă fiind împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său) şi cu semenii. Prin asumarea naturii umane, Dumnezeu îl înalţă pe om şi înfăţişează un ideal de umanitate, care se deosebeşte de idealul umaniştilor care îl așezau în centrul lumii pe om, lăsându-l pe Dumnezeu într-un plan secund.

Creştinismul este universal, pentru că Hristos se adresează tuturor oamenilor, în virtutea unităţii profunde a umanităţii. Această unitate are ca fundament egalitatea ontologică a tuturor oamenilor, pentru că toţi au căzut prin Adam şi toţi sunt răscumpăraţi prin Hristos. Astfel, toţi oamenii fac parte din aceeaşi istorie a mântuirii. De aceea, Apostolul Pavel afirmă că în Hristos „nu mai este nici elin, nici iudeu, nici rob, nici om liber”. Deşi importante (Dumnezeu s-a întrupat respectând diferenţele culturale), diferenţele culturale nu mai sunt nişte diferenţe ontologice, care să reprezinte o piedică pentru mântuire.

Din perspectiva creştină decurge foarte clar importanţa libertăţii persoanei. Omul a încălcat porunca dumnezeiască printr-un act liber, iar unirea cu Dumnezeu poate fi realizată tot prin decizie personală ‒ nimeni nu este mântuit cu forţa. Această libertate implică şi o mare responsabilitate. Morala creştină are în centrul său imitarea lui Hristos în virtutea unei decizii libere. Filosofia alegerii radicale în cadrul creştinismului a marcat filosofia şi cultura europeană, chiar dacă acestea au ajuns să se desprindă în postmodernitate de valorile creştine.

O altă idee ‒ cu efecte foarte importante în gândirea europeană – este aceea că omul continuă Creaţia dumnezeiască şi este responsabil şi în acest sens. Munca nu mai este văzută ca o pedeapsă, ci face parte din sensul creştin al vieţii („Tatăl meu până acum lucrează şi eu lucrez”; „Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce”). Însuşi Hristos, „fiul tâmplarului”, a lucrat. Prin acest aspect gândirea creştină se delimitează de gândirea greacă, care punea mare preţ pe activităţile recreative, considerate drept o marcă a libertăţii. Importanţa persoanei, a muncii, universalitatea adevărului moral creştin au devenit fundamentele Europei moderne şi, prin intermediul acesteia, ale modernităţii în general.

Creştinismul aduce o viziune nouă în metafizică prin transmiterea ideii de Creaţie din nimic; ea va juca un rol foarte important în modernitate. Conceptul de creaţie marchează o ruptură de gândirea greco-romană, conform căreia materia este eternă, iar zeii sunt doar modelatori (demiurgi) ai acestei materii. Perspectiva iudeo-creştină este revoluţionară, aducând ideea lui Dumnezeu care creează universul din nimic (ex nihilo), fără o materie preexistentă. De aici apar diverse probleme preluate de filosofie până în prezent: care este raţiunea de a fi a universului? (Pentru că ar fi putut să nu existe, el este necesar să aibă o raţiune); Heidegger afirmă că întrebarea metafizică prin excelenţă devine aceasta: de ce există ceva în loc să nu existe nimic? Tot de problema creaţiei se leagă şi întrebările referitoare la apariţia răului şi la modul în care omul se poate vindeca de acesta.

Perspectiva creştină asupra timpului reprezintă la rândul său o diferenţă în raport cu gândirea greacă. Pentru cea din urmă, timpul (în care apar şi zeii) este ciclic. Deşi el este personificat de un zeu (Cronos), apariţia acestui zeu se desfăşoară în timp. Dimpotrivă, pentru creştinism, timpul creat are un început şi un sfârşit. De aceea conceptul de „istorie” are sens deplin în acest context. Subiectul colectiv al istoriei este umanitatea aflată pe drumul desăvârşirii până la sfârşitul vremurilor. Istoria empirică primeşte conotaţia unei istorii mistice. Există astfel o finalitate, un sens al timpului.

Merită citate frazele prin care Frédéric Laupies încheie textul despre creștinism în dicționarul amintit: „Persoana, munca, progresul, universalitatea: laicizate, conceptele centrale ale creștinismului au devenit fundamentele modernității. Desprinse de sursa lor, ele și-au pierdut parțial sensul și fac astăzi obiectul unor reconsiderări radicale. Intrăm cu siguranță într-o epocă de neopăgânism și de recreștinare”.

Se cuvine să fie (re)afirmat că perspectiva creștină ca mod ideal de viață și de trăire se situează dincolo de bine și de rău, în sensul că este mai presus de evaluarea între cei doi poli care pot diferi în semnificație de la o societate la alta, de la un timp la altul: „În perspectiva Bisericii creștine și, concret, în tradiția eclezială a Răsăritului ortodox, problema moralei umane s-a identificat întotdeauna cu adevărul existențial al omului. Morala nu este o măsură obiectivă care să permită atribuirea unei valori caracterului și comportamentului, ci corespondența dinamică a libertății personale cu adevărul și autenticitatea existențiale ale omului. Iar asta pentru că ultima posibilitate a libertății este tocmai acest risc: ca omul să-și renege adevărul și autenticitatea existențiale, să-și alieneze și altereze existența, ființa”.

Așadar, în loc de a spune „între bine și rău”, creștinismul spune „între viață și moarte”, idee ce izvorăște din faptul că omul a murit prin păcat, a fost repus în drepturile de fiu al lui Dumnezeu prin întruparea lui Hristos, așadar a primit din nou viață prin har, însă depinde de voința sa liberă să accepte acest dar; prin rămânerea în păcat el poate muri din nou. „Etica Bisericii este «dincolo de bine și de rău», ea se referă la realități ontologice, nu la o scară a valorilor. Binele și răul sunt categorii convenționale. «Să știți, spune Sfântul Maxim, că ceea ce este numit simplu răul nu este întotdeauna așa. În anumite cazuri este răul, în altele nu»”.

Apostolul Pavel scrie în Epistola către Romani că țelul vieții este acela de a deveni om duhovnicesc, a cărui rațiune este luminată de harul Duhului Sfânt, „Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului și a morții” (Romani: 8, 2). În perspectiva creștină, o astfel de eliberare nu poate realiza omul singur, oricât de rațional și bine intenționat ar fi. Roadele unei inimi care primește Duhul sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni: 5, 22). Asceza creștină (mijloc, nu scop în sine) este un act de libertate și are rolul de a-l elibera pe om de legăturile păcatului (ale viciului, ar spune eticienii, însă păcatul e mai mult de-atât) și de a pregăti solul inimii pentru ca acesta să rodească faptele despre care vorbește Apostolul Pavel. Asceza nu luptă împotriva firii umane, ci împotriva păcatului. Omul are rănile răului și acesta îl poate influența doar pentru că omul îi permite în mod liber. Răul nu aparține firii noastre, ci este un accident. În gândirea creștină răul este o cădere din ascultarea de Dumnezeu printr-o alegere greșită, însă răul nu a fost sădit la început în firea umană. Totuși, Dumnezeu i-a lăsat omului libertatea de a alege, de a respecta sau nu îndemnul Său. Vina omului constă în greșeala conștientă, din dorința de a fi ceea ce nu putea fi, atitudine care a dus la neîncrederea în Dumnezeu și la ignorarea avertismentului că efectul neascultării poruncii este moartea.

Condiția obiectivă a salvării (mântuirii) a fost realizată: ridicarea omului din starea de cădere prin Întruparea, Jertfa și Învierea Mântuitorului. Condiția subiectivă depinde de alegerile fiecărui om în parte. Toți cei care se botează în numele Sfintei Treimi pășesc pe o nouă cale, ce presupune armonia dintre credință, fapte și harul primit prin Tainele Bisericii. Toate virtuțile rezultă din această armonie.

În centrul eticii creștine se află așadar imitarea lui Hristos, numit „noul Adam”, pentru că prin primul om, Adam, a venit păcatul și moartea, iar prin Hristos au venit iertarea, împăcarea cu Dumnezeu și învierea noastră: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni: 5, 17). Dar pentru a nu recădea în mândrie, omul este necesar să-și amintească permanent că nu poate prin el însuși să se mântuiască, începutul mântuirii fiind marea Jertfă a Fiului lui Dumnezeu. Restaurarea firii umane presupune comuniune liberă cu harul, care aduce dorința transformării noastre de la viața păcatului și tot el desăvârșește sfințirea omului. Pentru că țelul este, așa cum spune Apostolul Petru, împărtășirea „dumnezeieștii firi” (II Petru: 1, 3-4) pentru veșnicie.

Faptul că mai toate ideologiile au încercat să confiște ideea creștină a omului nou (îndumnezeit), dându-i însă un chip hidos, pe care ele îl prezentau drept unul edenic, nu a făcut decât să confirme importanța acelui moment al renașterii omenirii prin întruparea lui Hristos. Ideologiile se află permanent în rolul nefârtatului din legendele românești privind creația universului: nefârtatul încerca mereu să imite Creatorul, însă, neavând forță creatoare, lucrările sale ieșeau mereu de-a-ndoaselea.

Autor: Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan

Citiți și:
Învierea Domnului Iisus Hristos – Restaurarea Omului în Hristos
Opțiunea Benedict: Trezirea

yogaesoteric
5 octombrie 2023